Trenurile, în sinea lor, sunt nişte maşinării cu adevărat incredibile. O mare realizare a tehnicii şi un real ajutor dat omenirii. Călătoriile cu trenul, în schimb, sunt cu totul diferite. Personal, aş prefera şase ore de tortură demnă de Evul Mediu în schimbul a şase ore petrecute în compartimentul trenului.
Cum nimic nu poate fi perfect, am nevoie totuşi de căile ferate pentru a mă deplasa, de „plăcere” sau nu, singur sau cu prieteni, oriunde am nevoie în ţară. Aşa se face că mă aflam într-o zi captiv în teribila cuşcă mişcătoare de metal. Nu cred că este necesar să explic cât de dezolantă pentru psihicul uman este aşteptarea aparent nesfârşită. Astfel după ce am admirat cu ochi ficşi acelaşi punct de pe peretele din faţa mea preţ de vreo două ore, am decis să sfidez regulamentul companiei de căi ferate. Următoarea staţie fiind la o distanţă de cel puţin o oră şi jumătate şi eu fiind la un pas de suicid, am hotărât să mă duc la toaletă să fumez o ţigară. Aparent o acţiune debordant de simplă.
Prima mea sarcină a fost să îmi găsesc obiectul infracţiunii. Întrucât, bagajele mele fuseseră făcute în cea mai mare grabă, aceasta a reprezentat o adevărată provocare. Mai întâi m-am străduit să-mi amintesc unde-am pus ce. Am zis să încerc mai întâi în buzunarul hainei. Evident o tentativă naivă din partea mea. Alte locuri încercate de mine au fost, pe rând, buzunarele pantalonilor, borseta şi întreg conţinutul genţii de mână. Niciun succes. Ultimul loc rămas neexplorat era valiza mea, tacticos aşezată în locul destinat bagajelor de deasupra capetelor noastre. O doamnă a fost destul de amabilă încât să-mi inconjoare valiza cu de cinci ori mai multe genti, făcânnd astfel accesul imposibil. O reprezentaţie remarcabilă de echilibristică mai târziu, am izbutit. Am căutat în fiecare buzunărel şi colţişor al genţii până într-un final l-am zărit sub nişte şosete.
Ţin să reamintesc faptul că eu puneam la cale o încălcare flagrantă a semnului cu o ţigară tăiată de o linie roşie. Aşa ceva era neauzit până atunci chiar şi de către conştiinţa mea. În acel moment de victorie cand am izbutit să găsesc pachetul de ţigări, m-a încercat cea mai groaznică senzaţie de vinovăţie. Atunci am decis că, pentru ca nimeni să nu mă deconspire, obiectul crimei nu trebuie sp fie văzut. Aşa că l-am apucat între două perechi de şosete şi sub privirile circumspecte ale colegilor mei de compartiment, l-am vârât cu tot cu deghizare în borseta de mână. Succes! Acum, pulsul criminalului devine din ce în ce mai alert în timp ce mintea lui mârşavă regândeşte planul cu grijă şi este atentă la toate variabilele. Mânat de o forţă necurată, se pregăteşte să-şi ducă la îndeplinire sarcina premeditată cu atâta grijă.
Astfel mergeam eu pe culoarul vagonului, privind atent în stânga şi-n dreapta. Broboane mici de sudoare mi se formau pe fruntea încruntată de concentrare. Totul trebuia să iasă perfect şi nimeni nu avea să ştie absolut nimic. Precum umbra unui mare ninja m-am strecurat în toaleta goală. Am închis uşa cu grijă maximă şi am rotit cheia. Am extras din pachet o ţigară şi am introdus-o-n gură. Am deschis micul geam de sus şi m-am apropiat de el. Totul era acum pregătit. Ca orice mare încălcare a legii, tot ce mai trebuia era un singur lucru. O scânteie, o flacără, ultimul amănunt care dă un brânci atât făptaşului cât şi elenimentelor către prăpastia ilegalităţii, a greşitului. Aşa este, dragă cititorule, mai aveam nevoie de un singur lucru şi tocmai acel lucru îmi lipsea. Un foc.
Am încercat să mă calmez, să mă plimb, să respir adânc, dar sunt puţine lucruri pe care le poţi face într-o toaletă mică. Noroc că sunt ingenios din fire. Imediat după ce am reînceput să gândesc la rece totul, am remarcat priza din perete destinată unui eventual aparat de bărbierit. M-am căutat atent de orice resurse disponibile şi am găsit două agrafe de hârtie. Am mai găsit şi un ambalaj vechi de plastic destul de gros. Cu cea mai mare grijă şi cu ajutorul unei bucăţele de hărtie, am izbutit folosind curentul electric să produc o mică flacără împreună cu un mic scurtcircuit de-a lungul vagonului. Oricum, eram prea preocupat pentru a băga asta de seamă, aşa că mi-am aprins imediat ţigara, am zvârlit hârtiuţa în WC şi am tras cu poftă. A fost cea mai îndestulătoare senzaţie trăită de mine până atunci.
Ultimul fum tras a fost asemenea unui sărut de adio şi după ce am aruncat chiştocul în toaletă, era cazul să mă întorc la locul meu. Energia electrică fusese de mult restabilită. Totuşi, m-am confruntat cu o surpriză în drumul meu. Eu călătoream în ceea ce era lăudat ca fiind vârful tehnologiei în ceea ce priveşte garniturile de tren. Proiectaţii nu au lăsat nimic la voia întâmplării şi au montat o multitudine de sisteme de siguranţă şi alarmă. Unul dintre aceste sisteme avea rolul de a bloca uşa toaletei în caz că un incendiu ar fi izbucnit în acea incintă. Un rol necesar dealtfel. Dar fumul ţigării mele combinat cu o pauză bruscă de energie a dus la defectarea sistemului, astfel eu rămânând blocat în toaletă, fără ştirea nimănui. Naiba să ia tehnologia!
Am stat nişte minute bune să încerc să găsesc o cale de scăpare, dar în zadar. Inginerii erau dintre cei mai buni. Dacă focul nu putea scăpa din închisoarea toaletei, eu ce şanse aveam? La un moment dat cineva a apăsat pe clanţă. Încă o dată, m-au trecut toate sudorile. S-a auzit un zgomot mecanic, un piuit electronic şi uşa s-a deschis uşor. Prin ea a intrat un domn îmbrăcat într-o uniformă albastră elegantă, cu chipiu care m-a informat că eram în triaj.
Acum, dragă cititorule, ce-a urmat nu mai are importanţă. Eu sunt bine, sănătos şi fericit. Ce fac? Aştept. Aştept la Serviciul de Oiecte pierdute să mă revendice cineva.
Paul Berenştain
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu