Nu cu mult timp în urmă am reuşit, accidental, ce-i drept, să descopăr o teorie foarte interesantă, care explică aproape tot ce se poate explica pe lumea asta. Zic, pe lumea asta, pentru că teoria mea, ca multe alte teorii metafizice, deschide porţi către alte lumi.
Era o zi perpendicular-perplexă, glisând aşa uşor asupra noastră. După o noapte de muncă şi o dimineaţă de băut, o colegă de muncă, facultate sau apartament, care se numea Bianca, Laura sau Mirona, mă însoţea la metrou. Intrasem prin Piaţa Romană şi ne îndreptam spre Victoriei, unde drumurile noastre, toate, se cam despărţeau. Aşa de mult băusem şi năuci eram, încât colega asta m-a întrebat dacă nu vreau să o însoţesc acasă, unde păstrase încă o ţigară. Nu era prima oară când fumam cu ea şi îmi aduceam aminte cu drag de celelalte ocazii.
Ultima oara fumasem în faţa Teatrului Naţional. Cu mai mulţi colegi. Stătea lângă mine şi fiecare idee care-mi venea îi era transferată natural şi imediat în propriile urechi. Aşa fumaţi şi derizorii eram atunci, că în momentul în care o maşină Smurd a trecut prin stânga noastră cu sirena pornită şi urlând aşa intrând în depăşire la rondou, în momentul ăla Biancăi, Laurei sau Mironei i s-a părut că maşina a dispărut acolo, în intersecţie.
Într-adevăr, nu se mai vedea, şi ne oprisem cu toţii încercând să ne dăm seama pe unde a ieşit maşina Smurd după ce a intrat în intersecţie. Bianca, Laura sau Mirona era cea mai afectată de întâmplarea asta, care i se părea la limita imposibilului, eu eram doar puţin amuzat. Nu ştiu câte minute au trecut aşa, cu urechile noastre ciulite şi scrutând orizontul. Multe minute înlănţuite au trecut atunci, până când maşina Smurd a reapărut pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Era ca şi cum intrase de pe Bulevardul Carol într-un triunghi al bermudelor şi ieşise după câţiva ani, cu aerul că nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am lansat atunci ipoteza – pe care i-am împărtăşit-o în special Biancăi, Laurei sau Mironei – că maşina Smurd ar fi intrat în pasajul de la Universitate, pe două roţi şi fugind aşa pe scări, trecând pe lângă intrarea la metrou şi ieşind pe celelalte scări, pe Bălcescu. Părea cel mai plauzibil lucru, şi imediat imaginea maşinii Smurd intrând la gura de metrou şi strigând în stânga şi în dreapta “pardon, pardon!”, spre indignarea oamenilor, imaginea asta mi-a apărut imediat ca într-o poză a atlasului mitocăniei urbane, cu titlul, probabil – Smurdul de Metrou.
Nu despre asta voiam să vorbim, totuşi, ci despre ce s-a întamplat în ziua în care Bianca, Laura sau Mirona m-a invitat să fumez la ea. Iar eu am acceptat.
(citiţi şi partea II)
adrian haidu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu