vineri, 26 septembrie 2014

TRAGISM, SINGURĂTATE, CĂUTARE



trupul tău/ cald încă/ îngropat în cearşafuri/ artefacte ale iubirii/ paşii tăi treceau prin mine/ şerpi cu clopoţei// peretele alb se usucă/ absenţa ta/ ia forma încăperilor// spinarea firelor de iarbă/ se îndreaptă/ norii se întredeschid/ cuvintele cad/ ram pam pam pam/ precum un asfalt/ împrăştiat în organele muribunzilor (...)     
 (Anca Şerban GaiuMarină)

„În grupajul prezentat, Anca Şerban Gaiu nu a reuşit să iasă din atmosfera volumului său de poezie «Octombrie cu fulgi de metal»; se vede că are talent - dar, în aceste texte, slujeşte cam mult banalul; alternează pasaje reuşite cu pasaje mai puţin reuşite; nu-i depistez mesajul; atenţie la plasarea gerunziului; ştie să transmită o stare, să creeze un decor - dar, e un tablou sec, fără mesaj.” (Marius Grama)
„Poeziile sunt descriptive; păcătuiesc printr-un oarecare schematism; sunt specifice Ancăi, au tragism puternic; are şi zone detensionate; pe alocuri, imaginile nu susţin o idee şi sunt lipsite de un dramatism intrinsec – ceea ce presupune că autoarea numai a înregistrat, nu a şi participat; există o obsesie lirică în spatele textelor; imagini frumoase, care i-au izbit retina şi sufletul; crochiuri lirice scrise de o mână bună; nu are tramă.” (Stela Iorga)
„Mi se pare cam explicativă; vrea să ne transmită ceva important, dar nu-şi găseşte cheiţa; are şi zone tensionate, sensibile, descriptive; atenţie la discrepanţele de timp ale verbelor.” (Ana Maria Panagatos)
„Nu are o unitate a textelor; alternează pasaje frumoase cu pasaje mai puţin reuşite.” (Florin Buzdugan)
„Imagini deosebite; are încărcătură emoţională.” (Sabina Penciu)
„Se apropie de tematica din cartesenţe «jpg-uri».” (Violeta Bobe)
„Tragism, singurătate, căutare; este, oarecum, inedită.” (Gelu Ghemiş)     
                                                                                                                      Ion Avram



Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.        

Moartea, un imbecil în rochie neagră



“Cum să nu mierlești” este o piesă în două acte semnată și citită săptămâna trecută la noi de Paul Albert Berenștain. Titlul pare un răspuns dat lui Boris Vian la “N-aș prea vrea ca s-o mierlesc” (“Je voudrais pas crever”), dar, după lectură, îți dai seama că e doar o apropiere întâmplătoare. Ion Avram a spus că e o piesă suficient de modernă, savuroasă și plină de vervă; i-a adus aminte de Ivan Turbincă, are tot ce-i trebuie pentru a fi primită cu bine de cititor sau publicul din sală, că limbajul este influențat de stilul englezesc, un umor subtil în replică. Stela Iorga a fost uimită și mulțumită de vioiciunea, cadența și rapiditatea replicilor, are o vagă afiliație americană și, pentru că apare și un cor „grecesc”, i-a adus aminte de Woody Allen, probabil de aici apare și concluzia ei că “miza textului e hollywoodiană”. Carmen Neacșu a fost fascinată de îndemnarea deosebită de care dă dovadă autorul. Anca Șerban Gaiu a remarcat inteligența textului prezentă în toate textele citite de Paul. Cristina Dobreanu zis-a că e o piesă cursivă, dinamică, că există umor, dar totuși lipsește literatura; e o piesă ușurică. Anei Maria Panagatos i-ar plăcea să vadă piesa și a observant că proza citită de Paul, de până la această dată, a fost doar o cale spre dramaturgie. Radu Dragomir i-a sugerat să mai scoată niște replici din actul doi (yep!). Gelu Ghemiș a observat că piesa a început să treneze spre final și Ionuț Vasile a declarat că autorul este talentat, pentru că are o îndemnare a scrisului care se dobândește în timp, “parcă ar fi scris de-o viață, ceea ce nu poți spune, dacă îți amintești vârsta lui”.
Paul Albert Berenștain are umor în scris și a reușit din nou să ne binedispună. El știe să construiască, adică știe ce să scrie și cum să scrie. Piesa, care a făcut subiectul ședinței de săptămâna trecută, ar mai putea continua, pentru că unele replici dau, prin repetiție, un suspans care nu duce spre o finalitate, nici măcar una intuită. Aș mai zice că e prea multă mișcare scenică și că personajele își spun replica scurtă și parcă ar pleca din scenă prea devreme; cum Moartea cheamă “un ajutor” prin telefon și acesta nu apare sau se prea poate să-I lipsească o scenă,  dar Paul știe mai bine ce are de făcut. Succes!

                                                                                  Simona Toma

joi, 11 septembrie 2014

Belerofon, selfie cu Himera



După publicarea volumului Gargoyle în colecţia cArtESENŢE, Nicoleta Onofrei debutează realmente la editura Timpul cu volumul de poezii Chimera între ziduri, volum din care a citit la ultima şedinţă de cenaclu.

Această Chimeră are o sensibilitate acută însă uşor mascată, nefiind expusă într-un mod teatral, cu un ritm interior şi o muzicalitate bine conduse, este de părere Ion Avram.

A.G. Secară, cel care semnează postfaţa volumului, admiră decorul de mucava în care autoarea construieşte un mic coşmar şi unde ne invită text după text.

m-am lăsat în jos/m-am culcat pe o parte într-un semifetus/şi nu m-am mai putut dezlipi

Folosindu-se de paradoxuri (Victor Cilincă) Chimera impresionează cu formule intense şi precise, care te invită să explorezi (Tudor şi Carmen Neacşu) cele mai adânci şi nefireşti beciuri ale fiinţei umane. Universul poetic al Nicoletei, e de părere Anca Şerban Gaiu, i s-a întregit, estompând duritatea textelor din trecut, ceea ce o face pe autoare să folosească o ecuaţie lirică superioară, omul fiind redus la nivelul furnicilor, al gândacilor... (Cristina Dobreanu)

Atmosfera din paginile volumului conduce la un spectacol în care eul dispare, accentul căzând mai mult pe un personaj colectiv (Simona Toma). Acest personaj colectiv, aş completa, umanitatea cu toate ale sale, e reprezentat de această Chimeră venită din adâncurile istoriei umane, ce se confundă cu propriul său trecut, iar autoarea nu îşi asumă rolul lui Belerofon, cel care călare pe al său Pegas omora Himera în vremurile mitice, ci al unui pictor expresionist, preferând s-o închidă, să-i izoleze substanţa activă şi s-o expună lumii întregi în tuşe dure – căci un mijloc suav de expunere nu serveşte cauza –, groase şi la fel de mitologice ca însăşi exponatul, precum găsim în tablourile lui Georges Rouault.

alunecă o capcană cu ghimpi/apasă crengile/arde frunzele/soarbe sângele

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi mâine (12 septembrie), de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă”, pentru a-l asculta pe Paul Berenştain.

Octavian Miclescu

vineri, 5 septembrie 2014

Radu Dragomir, Noduri și semne, alte ornamente



Radu Dragomir
Radu Dragomir declarat vinovatul de vineri pentru cele șase pagini de proză (intitulate Ornamente) în care talentul deschide ușa larg aproape cu toată binevoința lui Dumnezeu. Și așa a venit Radu la cenaclul acesta Noduri și Semne pentru că aici juriul nu dă niciodată note (de cele mai multe ori dă sfaturi) dar are o duritate neîntrecută de nici un talent-show de pe la tv. Din păcate lipsa de experință  a autorului a găsit o idee bună și pe  Ecaterina care suferea, suferea ca personaj, suferea și din punct de vedere literar. Ion Avram a considerat că maniera în care este scrisă povestea Ecaterinei (Cati) îl îndepărtează pe cititor de cheia textului, acesta fiind prea tehnicizat, dar acolo unde autorul lasă condeiul să scape la vale (mai ales în gândurile personajului său principal) avem pînă la urmă o  scriere literară. Victor Cilincă a văzut un text lucrat, care trebuie citit încet, pentru că se intră foarte greu  în acesta și de a semenea apreciază realismul crud al acestuia. Stela Iorga a simțit o proză expozitivă care arată mai mult ca o observație clinică fără participație artistică. Carmen Neacșu precum și Andrada Tudorie și-au pus toată încrederea în autor afirmând că proza acestuia poate fi  salvată iar Simona Toma pentru nereușita textului dă vina pe lipsa de emoție care survine din lipsa de cunoaștere  a personajelor, autorul nefiind decât un observator extern. 
Acestea fiind spuse vă așteptăm astăzi pe la orele 18:00, pentru că citește poeta Nicoleta Onofrei.

Laurențiu Pascal