joi, 9 ianuarie 2014

Cronică Elena Donea și Ioana Andrada Tudorie

„În oraşul meu interior mi se permite să locuiesc/ din când în când/ şi câteodată să joc şotron/ şi să mă ţin cu el de mână” – Elena Donea: Oraşul meu interior
„Sub noi pocneşte ploaia aceasta mocnită/ de parcă am fi elefanţi/ ce se dizolvă/ în ceasurile potrivite fără cusur” – Ioana Andrada Tudorie: De pe-o umbrelă ne prelingeam


Prima şedinţă din an – primele două poete, care s-au întrecut într-ale versurilor, spre plăcerea celor prezenţi.

Andrei Velea spune că Andrada este un Dalí mai liniştit, încă tentată de aglomerarea de imagini, pe care reuşeşte mai bine decât înainte să le ţină în frâu. Elena refuză prin textele sale să treacă din adolescenţă în maturitate, jucându-se din nou pe aceeaşi temă a refuzului de a deveni femeie – ceea ce nu este neapărat bine, din perspectiva evoluţiei autoarei.

Poate că cel mai bine a spus Stela Iorga, după care Elena încearcă şi nu prea reuşeşte să adere la un lexic mai matur; de aceea pare puţin discursivă, puţin preţioasă, puţin livrescă – puntea dintre adolescenţă şi maturitate este doar una exterioară. Andrada, în schimb, şi-a păstrat simplitatea discursului, propunând chiar o mică mitologie „într-o coajă de pâine”, frumos, curat, aproape perfect.

Andrada e de părere că Elena fuge către copilărie, în timp ce Elena spune despre Andrada că scrie cu bun-simţ şi căldură asumată.

Nicoleta Onofrei observă că oraşul interior al Elenei este prea încărcat, iar Drugan Bogdan salută autoironia din aceleaşi texte, care ar putea fi la fel de bine un manifest feminist.


Eu nu spun nimic că nu mă pricep.

Săptămâna aceasta, tot vineri, tot la Viaţa Liberă, tot de la aceeaşi oră „potrivită fără cusur” citeşte Florin Buzdugan.

Eu sunt Alexandru Maria şi vă mulţumesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu