joi, 24 octombrie 2013

Sfârşitul a venit devreme

Liniştea s-a rupt trosnind ca o pânză groasă în lama unui cuţit, foşnind paşi, hârcăind, tuşind. Vasile a deschis ochii să vadă ce-a rămas din zgomotul auzit: tavanul alb şi-un paianjăn harnic în jurul lustrei, iar sub el... oameni. Poate chiar mai mulţi decât aştepta la fiecare Crăciun, la fiecare Sfântul Vasile, să le pună în farfurie mâncare caldă şi să-i cinstească cu „un pahar de vin bun, împărătesc”.
Era după Bobotează şi zăpada nu se topise. Se bucura să o zărească printre siluete, pufoasă, încă îmbrăcând pervazul. Ar fi vrut să vadă şi grădina din faţa geamului, însă pătura cu care era învelit parcă era sortită să îl ţină prizonier patului. Atât de grea îi apăsa pe picioare, şi cu atât mai mult îi creştea dorinţa să poată merge, şi pofta să mănânce tocmai din zăpada aceea curată care pândea la geam, pentru că îi era cald ca după un dans în horă şi tare şi-ar fi răcorit sufletul.
Musafirii veniseră cam târziu şi erau atâţia încât nu-i putea număra, atâţia încât părea că nu mai avea nevasta-sa scaune unde să-i aşeze, aşa că stăteau aliniaţi, în picioare, rezemaţi de mobilă. Parcă veniseră să-i dea o veste. O veste mare, căci tuturor părea că li se ineacă vorbele în gât ca nemestecate. Se întreba de ce au feţele căzute în palme, de ce le tremură bărbiile... Înţepenit acolo, parcă abia trezit din somn şi parcă nedormit de-o viaţă, se simţea mâhnit şi ruşinat că nu se poate ridica măcar să dea mâna cu dânşii, aşa cum se cuvine.
Neputinţa aceasta nu o mai cunoscuse vreodată. Încântat să-i vadă atât de mulţi, încerca un zâmbet, iar pielea din jurul gurii se întindea crăpând, ascuţindu-i durerile. Se apropia de el fiecare vizitator şi se aşeza stingherit pe marginea patului. Într-un moment din acelea, privindu-i, îi răsună în urechi vocea nevestii: Vasile, încet cu porţelanu’, nu fi zmâncit că-l spargi şi-i tot ce mai am de preţ în vitrină. Îşi plimbau mâna dreapta pe fruntea lui, coborând spre tâmple, pe sprîncene, încercând să-i desenze chipul cu buricele degetelor. Îl strângeau încet de umăr şi întorceau capul către ceilalţi, după care se ridicau brusc făcând loc altuia. Se întreba ce-or fi păţit, ce vin îndoit or mai fi băut pe la crâsma lu’nea’ Marcel din colţ, şi ce căutau acum, aşa tăcuţi, ciudaţi, la el în cameră. Doar trecuseră Sărbătorile, ce vizită o mai fi asta? se întreba urmărindu-le nedumerit mişcările .
- E bine să ai o lumânare aici aproape, că nu se ştie... Zise unul, ca un părinte grijuliu care-şi învaţă copiii să se îmbrace gros când dă frigul.
- Am, lasă că am, nu-ţi face tu griji, că zi şi noapte-i ţin lumânarea lângă pernă. Am luat-o acum, să nu va înduioşez mai tare. Mai sunt şi copiii ăştia aici, se înspăimântă dacă mai văd si asta... N-ar trebui, că la toţi ne vine rându’, dar... ce să le fac ?
Surprins, Vasile îşi opri privirea pe chipul vecinul său şi îl studie atent ca atunci când cineva îţi pare cunoscut şi totuşi nu-i.

Ioane... te ţii de glume, erai scris pe pomelnic la morţi, şi tu... cine ştie pe unde-ţi făceai veacu’ mă cumetre...?! gândea Vasile ironic - dojenitor ca un complice, în timp ce un ecou îi fulgera timpanele: lumânare, aproape, lumânare... Bine că vorbeşte cineva, dar ce vorbe!? Cui i-o mai fi venit sfârşitul acum la început de an, când lumea nici n-a terminat de petrecut? se întreba Vasile închizând ochii ca un copil, către odihnă.
Ana Maria Panagatos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu