joi, 28 februarie 2013

Proza, arta săpatului în piatră

"Numele meu este Tilde Gorowitz. Nu mai este importantă vârsta mea şi nici locul în care mă aflu, atât timp cât locuiesc pe cea mai frumoasă planetă din univers. Amintirile de pe fundul oceanului sunt încă cele mai persistente şi cred că acest lucru nu se va schimba pe tot parcursul vieţii. Aerul atmosferic este prea puternic pentru mine, dar o gură de aer proaspăt este una din experienţele fundamentale din cele trăite după ieşirea la suprafaţă." (Marius Chiru, Tilde) Într-o altă şedinţă de cenaclu destul de recentă, Marius Chiru ne-a citit un început de povestire care, după spusele sale, ar avea o întindere de treizeci şi şase de pagini. Vinerea trecută, contrar aşteptărilor noastre, pentru că s-ar fi nimerit mai bine o continuare a povestirii din punctul rămas în suspans data trecută, autorul a preferat să ne lectureze doar ultima parte, să spunem chiar finalul povestirii. Regia aceasta ne-a cam lăsat debusolaţi în înţelegerea firului epic şi, din păcate, a fost spre dauna autorului. Prozatorul Ion Avram, declarându-se supărat că a fost vitregit de firul epic al povestirii, a spus că "se vede totuşi că este o ficțiune, dar din păcate nu-i o poveste legată, nu are atmosferă şi intrigă; singura calitate văzută, în comparație cu fragmentul de data trecută, ar fi vioiciunea dialogului, dar asta neînsemnând că autorul stăpâneşte foarte bine dialogul”. Andrei Velea, scriitorul, a văzut prea multă concentrare pe acţiune ceea ce a determinat o acţiune filmică și a mai spus că "proza nu e scenariu de film". Poetei Anca Șerban Gaiu i-au plăcut numele personajelor, a găsit mai mult lirism decât data trecută, dar n-a văzut mesajul şi i s-a părut o poveste prea alambicată. Cronicarul e de părere că autorul e harnic şi angajat într-un maraton personal într-ale cuvintelor, dar mai puţin interesat să-şi exploreze o parte inedită a scrisului său. Poate că, prin lecturile viitoare în şedinţele de cenaclu şi acumulând tehnici de scris din alte surse, Marius Chiru, harnic fiind, va reuşi să surprindă. Spor la săpat în piatră, prozatorule! P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", ne citeşte poezie Ioana Andrada Tudorie.
A consemnat Simona Toma

vineri, 15 februarie 2013

Înfoieri critice şi îmbufnări literare acute


“Şi mama sprijinită de gardul spitalului/ ţinând strâns la piept punga jerpelită de plastic/ galoşii de cauciuc puloverul de lână câteva borcane o lingură/ lucrurile ei să nu i le fure cineva zise mama sunt peste tot oameni răi/ da îi ţineam isonul să nu i le ia cineva/ mai ales puloverul/ să‑i fie cald când iese în grădină”. (Anca Şerban Gaiu, Octombrie cu fulgi de metal)
Săptămâna trecută, pe 8 februarie, Anca Şerban Gaiu a fost motivul unei şedinţe de cenaclu cu puternice înfoieri critice. S‑a vorbit pe text, mult, în general, obiectiv, faţă‑n‑faţă, aşa cum nu s‑a mai petrecut de multă vreme pe la Noduri şi Semne. E greu de consemnat cine s‑a înfoiat mai tare în critică, pentru că replicile s‑au derulat cu ridicătură la fileu şi cu ţintă aproape precisă în simţitatea autorului. În final, ca să n‑o lungesc prea mult în desfăşurarea atmosferei, s‑a lăsat, pe lângă texte, o îmbufnare literară acută.
Marius Chiru a observat că “textele sunt foarte triste, sunt ca un glonţ care nu atinge inima, dar provoacă o rană profundă”. Gelu Ghemiş remarca în textele prezentate “un amestec de trăire artistică şi viaţă care se preschimbă în literatură“ şi că autorul şi‑ar fi schimbat “stilul” scrisului. Nicoletei Onofrei i‑au plăcut anumite expresii, pentru că vin cu imagini mai expresive, dar altele sunt cam “buzdugănoase” (fără legătură cu Florin Buzdugan!), apoi, a încheiat cu “se vede că are ceva, dar nu lucrează pe text”.
“Spitalul e de culoare orange. şi bunică‑mea cu‑n pui de cancer ţine ochii larg deschişi. Câţiva doctori tineri îşi sorb cafeaua cu privirile suspendate de perfuzia gigant. /În salonul 44 am născut‑o pe fiică‑mea. Viermuială de pene şi zgomotul tâmp al cărucioarelor de metal”. (Anca Şerban Gaiu, Spitalul Judeţean)
Spiritele încinse ale serii au fost Tatiana Nona CiofuLaurenţiu Pascal şi Florin Buzdugan; ei s‑au tradus reciproc reformulând aceleaşi idei moralizatoare despre bunul simţ, conduita şi menirea scriitorului în lume (sic !).
A consemnat Simona Toma
P.S. Astăzi, tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului “Viaţa liberă”, ne citeşte Marius Chiru.

vineri, 1 februarie 2013

Un scriitor prea grăbit




(…) Un corp însângerat… Ţipătul unei femei pe o “stradă” laterală. Se produce oarece zarvă. Sunt greu de descris feţele celor doi trecători carese apropie. Lumina este difuză. Dar înspăimântătoare sunt nişte obiecte ascuţite care ies din loc in loc din carnea cadavrului. Tiberius rămâne ţintuit. Mă apropii nevăzută. Nu sunt mică de statură, dar adulţii au alte preocupări mai importante decât cea de a mă îndepărta pe mine din zonă. E prima dată când văd un corp neînsufleţit. E un corp de femeie străpuns de cioburi de sticlă care oglindesc lumina. Mă întorc spre locul unde mi-am lăsat prietenul şi vomit. El nu mai este acolo. Nu l-am mai găsit în ziua aceea.(…)  
(Marius ChiruTILDE)

Marius Chiru a prezentat un fragment dintr-o proză scurtă de factură science-fiction, „un SF interesant cu subiect atrăgător” – aşa cum observă Gelu Ghemiş.
„I-aş recomanda să scrie textul la persoana a treia - pentru că, la persoana întâia, filtrul este prea complicat; construieşte o lume complexă din foarte multe detalii şi prea multe informaţii care ar mai trebui periate; textul a fost mitraliat şi nu povestit şi scris” – afirmă Radu Vartolomei.
Simona Toma constată că „nu stăpâneşte specificul timpului pe care-l are în vedere şi că i-ar mai trebui nişte detalii care să constituie suportul material al epocii momentului în cauză.”    
„Scrie bine, dar foarte rece, didactic şi exact; din acest punct de vedere - pare, mai degrabă, un reportaj despre o anume lume şi nu o lucrare literară” – declară Anca Şerban, iar Simona Vartolomei îi reproşează autorului că nu are autenticitate şi că merge pe o tehnică de artificiu literar care nu atrage cititorul.
Octavian Miclescu radiografiază scurt textul, arătând că Marius Chiru „dă nişte definiţii/ explicaţii care sunt redundante şi prea dese. În spatele unei scrieri SF trebuie să stea o documentare tehnică foarte bine pusă la punct. Fragmentul prezentat este un text prea uşurel; trebuie să-şi asume multe trăiri ale personajelor, fiind scris la persoana întâia.”
a.g. secară îl vede pe Marius Chiru ca pe „un scriitor foarte grăbit, cu lucrări terminate – ceea ce este un lucru bun – dar are nişte repetiţii care deranjează.”
În final, autorul a ţinut să ne asigure că fragmentul prezentat este unul de start şi că, pe măsură ce vom intra în text – care este finalizat – observaţiile vor cădea de la sine, întrucât lucrarea, în întregul ei, răspunde tuturor exigenţelor şi inadvertenţelor aduse în discuţie.     
    

Ion Avram