miercuri, 25 decembrie 2013

Fiecare poate fi salvat - cronică Fănica Dumitrache



„Printre prieteniile cumpărate prea ieftin şi pierdute prea devreme,  am dat peste una necroită încă, o prietenie ţesută de mâinile destinului, fără formă, fără fond, doar un material de calitate pe care nu l-am observat de atâta timp că zace în şifonierul prea plin de lucruri inutile.” (Fănica Dumitrache – Încercări de literatură)
Lângă un brad mare şi frumos, Ion Avram a văzut textele, pline de afectivitate şi citite cu emoţie, ca fiind sincere, chiar dacă doar o poliloghie delirantă şi preţioasă, plină de expresii naive (pentru că altfel ar fi doar ieftine). Autoarea ar trebui să încerce să ajungă la Sfânta Simplitate, spune el, şi de acord pare a fi şi A. G. Secară, care o felicită pe Fănica Dumitrache pentru curaj şi îi recomandă, ca exerciţiu, să aleagă din fiecare text 30 de cuvinte şi, poate, aşa va rămâne cu ceva. Ce a fost lecturat nu e literatură, fiind lipsit de miză.
Stela Iorga, lângă un Ion Avram lângă un brad, a recunoscut o intenţie a autoarei de a face literatură, chiar dacă nu a ieşit decât un jurnal, adolescentin cum a spus mai toată lumea. Bine aţi venit, a fost concluzia ei.
Toată lumea a fost ecumenică, probabil din cauza lui Ion Avram, care stătea lângă un brad, inclusiv Victor Cilincă, acesta spunând că textele au fost scrise în acelaşi ritm, sub nişte titluri de oracol – nu ştie ce va fi mai târziu, în ceea ce o priveşte pe Fănica Dumitrache şi drumul ei în literatură. Octav Miclescu ştie, în schimb, că toată lumea poate fi salvată.
Ce frumos, spun eu, aşteptând ca vinerea viitoare, pe 27 decembrie. să ne citim fiecare primele încercări literare, să vedem cum am fost salvaţi!

A consemnat Alexandru Maria

joi, 19 decembrie 2013

„Copilul din noi”, despre dragoste şi alţi demoni în maniera lui A.G. Secară

          La ședința trecută am avut parte de o surpriză: Copilul din noi, dramaturgie, A. G. Secară; o piesă de teatru care „seamănă cu cele ale lui Mihail Sebastian prin discursul fin şi elegant, o piesă de teatru bine condusă, însă, spre deosebire de teatrul lui Sebastian, nu este profundă, e diluată şi fără nerv” (Andrei Velea). 
          Nu i-aş reproşa lipsa de tensiune, intervine Victor Cilincă, pentru că recuperează în partea a doua a piesei printr-un joc care se aşază frumos, cu umor englezesc şi cu absurdul care vine să salveze textul. L-aş asemăna mai mult cu Mirodan decât cu Sebastian.
          Situaţiile prezente în Copilul din noi sunt plauzibile, deşi pe alocuri dialogul pare a fi puţin forţat, nu plictiseşte, completează Nicoleta Onofrei.
          Cristina Dobreanu îi replică faptul că povestea este fabricată, textul e uşurel, dându-i astfel senzaţia că autorul nu se implică în ceea ce scrie şi că scrie de dragul de a scrie teatru, iar în opinia sa o piesă de teatru trebuie să aibă o valoare intrinsecă, fără a mai depinde de toanele actorilor şi ale regizorului.
          În viziunea Stelei Iorga, Copilul din noi conţine lucruri reale, trunchiul piesei învârtindu-se în jurul iubirii şi având totodată, în plan secund, o demolare a existenţei lui Dumnezeu într-un mod decent, frumos, adus din condei. Autorul ne vorbeşte despre o iubire clinică, însă nu reuşeşte să tensioneze dialogul din punct de vedere psihologic, implicându-se cu precădere asupra personajului masculin, în timp ce personajul feminin este neglijat, ajungându-se astfel la o lipsă de susţinere dramatică, ne-a mai mărturisit Stela Iorga.
          Această propunere a lui A. G. Secară, de a lua un personaj din lumea de dincolo pentru a-l aduce printre cei vii, îi aminteşte Ancăi Şerban Gaiu de Minunatele oase, romanul lui Alice Sebold, însă nu o convinge pe deplin, deoarece consideră că textul nu îi vine autorului dintr-o intuiţie artistică şi nu ar strica s-o exprime prin proză.
          O văd jucată, spune Marius Grama. Piesa are un dialog iute, scris inteligent. Nu poţi spune că nu e un text complet.
          În timp ce Fănica Dumitrache ne explică despre încercarea personajului feminin, Alice, de a evada din lumea realului şi de a căuta fericirea ce ţine de fantastic în detrimentul fericii pe care o avea la îndemână, Simona Toma îl urecheşte, pe bună dreptate, pe autor pentru fragmentele în care personajele doar îşi dau replici fără o altă încărcătură psihologică, emoţională. Da, din punct de vedere emoţional, personajele par a fi inerte, doream să îi spun şi eu autorului, însă, în ciuda faptului că se apropia ora de culcare pentru copiii din noi, m-am rezumat să admir discuţiile înflăcărate de pe marginea frumosului text prezentat de A.G. Secară, un autor care demonstrează faptul că are de unde porni spre o dramaturgie elegantă, palpitantă, cu nerv.

          Acestea fiind spuse, vă aşteptăm vineri, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Fănica Dumitrache.

Octavian Miclescu

"Ritualul despărțirii de mine"


"Sub albul pereților/ se află adevărul ei/ îngălbenit și pătat/ de adevărul lui./ Sub picioarele ei/ stau cărțile lui/ și astfel/ pare mai înaltă./ În rest, un pact tacit/ între praful de pe mobilă/ și pantofii lui/ care nu spun niciodată/ pe unde au umblat. " (Tatiana Nona Ciofu)

 

Stela Iorga: "Se conturează un univers foarte personal al autorului în care biograficul se întrepătrunde cu lirismul; poemele sunt cinematice, au descrieri acute, sunt gracile, feminine. Observațiile poetei sunt șfichiuitoare, ironii foarte bine camuflate. Sunt și poeme de stare în care eul liric are o confesiune dramatică; e aproape ca un șarpe care-și părăsește pielea și rămâne de văzut ce va ieși la iveală, ca un pas către o altă stare."

Ion Avram: "O poezie de viață, de trăire și, oarecum, de dragoste. Autorul trece de la sinceritate spre incifrare, e o stilizare de stil propriu, o tendință de haiku-izare românească. Probabil că această intenție de a merge spre stilizare face parte din evoluția poetului și este important că încă se caută."

Nicoleta Onofrei : "Poemele sunt mult mai esențializate, au urcat pas cu pas, curățate, merg mai exact la idee, la sentimentul textului."

Sabina Penciu : "Poezia Nonei are un efect cathartic asupra sufletului meu și o consider valoroasă, pentru că e autentică și am simțit un val de inspirație după ce s-a terminat lectura. Nu e încărcată, nu sunt cuvinte în plus ; totul e trăit, simplu, rafinat."

            Anca Șerban Gaiu: "Poezie de notație lirică, se desprinde mult față de textile anterioare, a evoluat foarte mult starea, s-a mai așezat. Este o luptă între ea și el, punctul de întâlnire este iubirea, e prima dată când ea este cea învingătoare din această luptă."

            Victor Cilincă: "Ritm și eleganță. Poemele mari (ca întindere) sunt vizibil mai muncite. Ar trebui să păstreze multe din piesele poemelor de față. Munca, travaliul la poezie nu ar trebui să se vadă."

            Matei Leonard: "Poemele meritau titluri, pare interesant cum el încearcă să închidă un cerc în timp ce ea doar recunoaște cercul..."

            Ana Panagatos: "Este clar că nimeni nu scapă de greutatea piciorului Nonei, chiar dacă unele texte duc în mai multe locuri, sugerează mai multe idei, este o poezie care nu te lasă neatens."

            Alexandru Maria: "I-am spus să mai taie, dar (ea) a mai adăugat"

                       

                                                                                                A consemnat,
                                                                                                Simona Toma

vineri, 6 decembrie 2013

Cronică de cenaclu – Laurenţiu Pascal


Vinerea trecută am fost surprinşi de noua direcţie din poeziile lui Laurenţiu Pascal, „texte în care se observă o schimbare esenţială de decor, atât interior cât şi exterior, desprinzându-se de cerebralul care-l caracteriza în trecut. De data aceasta îşi îmbogăţeşte poezia în lirism şi reuşeşte să creeze o atmosferă specială prin ritm interior şi muzicalitate” (Ion Avram)
„Poezie rotundă, densă, cu versuri frumoase,având tendinţa poemului într-un vers”, caracterizează pe scurt Sterian Vicol.
Victor Cilincă este de părere că autorul reuşeşte să ajungă dincolo de muzicalitatea poeziei, are o încărcătură uşor filosofică şi uneori doreşte să vină cu lucruri noi, cu o abordare nouă care te emoţionează.
Poeziile pe care ni le-a prezentat Laurenţiu Pascal sunt mai puţin crispate, sunt calde iar în unele versuri căldura este atât de abundentă încât simţi că te sufocă (Ana Maria Panagatos). Din punct de vedere al stării pe care ne-o transmite poezia lui, aceasta este una brută pe care o aşterne pe hârtie şi din loc în loc o mai croşetează (Anca Şerban Gaiu).
Tatiana Nona Ciofu observă o constanţă, un soi de cuminţenie sub un văl de monotonie, aparent impusă, asemeni unui strigăt înfundat deoarece se autocenzurează îngrădind simţirea. „Eu aştept să citesc o poezie crudă scrisă de Laurenţiu Pascal”.
„M-a surprins plăcut”, mărturiseşte scurt Sabina Penciu.
 
Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a o asculta pe Tatiana Nona Ciofu.

vineri, 29 noiembrie 2013

Gabi Ghimpu – acuarele monocrome


„am întâlnit ploaia de vară în drum spre tine/cerul, vânăt de supărare, m-a bătut cu stropi mari” (Gabriel Ghimpu – Acuarelă 5).

 

 Anca Şerban Gaiu remarcă faptul că prin textele citite de Gabi Ghimpu vinerea trecută se observă o mică evoluţie în drumul său spre poezie, creând o oarecare atmosferă, iar Victor Cilincă îl dojeneşte pe autor pentru folosirea unor cuvinte care nu fac decât să strice puterea de expresie a textului, cum ar fi „cocalar”, „fiţoasă” etc.

„Textele se desprind de ce a scris până acum Gabi Ghimpu şi deşi sunt foarte prozaice, prea explicite, conţin şi câteva pasaje care se apropie de poezie” (Ion Avram).

Cristina Dobreanu nu este de acord cu autorul pentru că foloseşte multe clişee şi consideră faptul că textele prezentate „sunt plate, nu transmit mare lucru”.

Simonei Dragomir textele îi transmit o atmosferă gri, apăsătoare, în timp ce Tatiana Nona Ciofu le consideră mici încercări cu idei slabe.

A.G. Secară surprinde faptul că acest grupaj reprezintă o schimbare de viziune a autorului, reprezentând pentru autor, în acest sens, un pas spre maturitatea vârstei sale literare.

 

În „Acuarelele” prezentate de Gabriel Ghimpu, autorul nu reuşeşte să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-a propus, versurile sale fiind lipsite de emoţie, de vlagă şi nu în ultimul rând de culoare, aşa cum le-ar fi stat bine unor... acuarele.

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a asculta poeziile lui Laurenţiu Pascal.

 

Octavian Miclescu

vineri, 22 noiembrie 2013

Stela Iorga, singurătatea firului de borangic


Proza scurtă a Stelei Iorga, „de un realism bine îngrijit, sunt asemeni unor picături amare dintr-un ceai pe care nu l-ai băut niciodată, asemeni unor statuete de porţelan lipite cu superglue” (Mirel Floricică).

„Textele sunt scrise cu un înalt simţ al trăirii. Stela Iorga creează în aceste crâmpeie de viaţă o atmosferă a timpului şi a spaţiului, pe de o parte, şi o <<inginerie a textului>>, pe de altă parte, în a-şi evoca imposibilul vis” (Ion Avram).

Simona Toma observă faptul că autoarea se simte bine în spaţii restrânse unde reuşeşte să-şi contureze bine personajele. Textele par a fi variaţiuni pe aceeaşi temă: neîmplinirea în două personaje.

Dintr-un alt punct de vedere textele „sunt o introspecţie a sufletului. Totul se materializează şi predomină sentimentul de neîmplinire a iubirii absolute pe care personajele îl trăiesc într-o balansare realitate-vis” după cum ne dezvăluie Anca Şerban Gaiu.

Alexandru Maria remarcă faptul că sunt scrise pe o anumită nişă, iar Laurenţiu Pascal încearcă să creeze o analiză SWOT a textelor şi să găsească cititorul-ţintă.

Recitind textele, mi-au amintit de stilul Ruxandrei Cesereanu cu fraze scurte şi energice, cu un imaginar al situaţiilor debordant. Spre deosebire de mai cunoscuta prozatoare, Stela Iorga îmbină acest tip de frază cu fraze lungi, descriptive, care te lasă uneori fără suflul lecturii.

Revenind la impresiile pe care ni le-am etalat în şedinţa de cenaclu, nu pot să nu amintesc de o remarcă a lui Mirel Floricică prin care acesta le rezervă locul unei grădini din faţa blocului şi nu a unei Grădini Publice. Nimic mai adevărat. Însă necesită o corecţie: tot aşteptând marea excursie către grădinile Luxemburg, rişti să pierzi farmecul grădinilor de sub fereastra ta.

În concluzie, Stela Iorga dovedeşte prin proza sa scurtă că are şcoala dramei – „cursuri” ce nu trebuie să-i lipsească unui prozator –, îşi impune cu brio o disciplină a cuvintelor şi a frazelor reuşind să creeze o frescă a unor personaje lipsite de senzualitate, a unei „neîmpliniri în doi” pe care o aduce în prim plan cu toate virtuţiile şi defectele ei. Dacă aceste texte vor sta la baza unui volum de proză scurtă, acesta nu se va ridica poate la nivelul lui James Joyce, dar cu siguranţă poate „concura” cu scrierile Ruxandrei Cesereanu, într-un părculeţ mai mare.

 

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a-l asculta pe Gabriel Ghimpu.

 

Octavian Miclescu

luni, 18 noiembrie 2013

Ceai de iasomie


Stela Iorga
La drept vorbind Răzvan își luase o metresă numai şi numai pentru  a-i ţine de urât când ploua afară, ori ningea, când era el de gardă şi când venea acasă nu avea cine să îi facă o supă caldă şi să-i spună o vorbă de întâmpinare.

Femeia pe care o luase în casa lui îl iubea cu adevărat de foarte mult timp, cu mult înainte de a fi el celebru şi bogat, aşa că dinspre partea vreunui partaj murdar nici nu putea fi vorba, mai ales că Ioana îşi câştiga singură pâinea şi încă în mod foarte onorabil, ca purtător de cuvânt al unuia de prin provincia lor.

Singurul lucru care-l necăjea pe Răzvan erau după amiezile de vară, când mai mult ca niciodată visa la o altă femeie, pe care de fapt nu o întilnise niciodată, o femeie foarte frumoasă şi foarte graţioasă, nicidecum băieţoasă ca Ioana, care purta părul tuns scurt, scurt, aproape băieţeşte.

Răzvan mai ales visa la acea femeie de parcă ar fi cunoscut-o de mii de ani, uneori i se părea că o zăreşte pe stradă şi atunci accelera maşina să o vadă pe necunoscuta care traversa mlădioasă strada şi pentru toate acestea încerca un sentiment profund de culpă, fiindcă Ioana simţea că Răzvan se gndeşte la o femeie în afara ei şi totuşi nu îi putea reproşa nimic. Atunci avea ea obiceiul de a cumpăra o sticlă de vin roşu, pietros, aşa ca bărbatul din faţa ei, se aşeza la masă cu el şi încercau să bea un pahar împreună.   Buzele bărbatului schiţau un mic zâmbet superior, cu o nuanţă de mică batjocoră, fiindcă înţelegea că femeia din faţa lui voia cu orice chip să ajungă la femeia din sufletul lui, dar zâmbetul lui politicos şi distant punea o piedică între aburul cald al vinului bun şi femeia mlădioasă, cu părul punţin lung, cam până la baza urechii, care-i cădea liber în bucle mari şi unduioase ca toată faptura ei. De fapt dacă Răzvan ar fi putut să o deseneze, ar fi făcut doar o linie şerpuitoare şi atât, fiindcă la atât se reducea mişcarea ei fluidă, care parcă curgea prin aerului împrejumuitor.

Ioana îşi bea aproape singură paharul cu vin şi apoi îl lăsa dezolată pe bărbatul ei atât de iubit, să stea singur şi să soarbă visător din paharul lui de vin, visând la femeia din sufletul lui, aşa cum trebuia ea să fie, fără stridenţe, fără asperităţi, moale şi mătăsoasă la pipăit aşa cum era părul ei castaniu, iar ochii, ochii aceia bărbatul îi vedea mereu în faţa ochilor lui : verzi cu ape, ape albăstrui în ei, ochi în care să te cufunzi încet, în timp ce îi mângâi părul moale, „mă iubeşti”, iar ea să zâmbească numai cu ochii şi să îţi alunece lin din braţe, către dormitor.
Aceasta visa Răzvan de o viaţă de om şi visul lui încă nu prinsese viaţă, datorită numeroaselor femei cu care împărţise singurătatea şi supa caldă, dar mai cu seamă simţea că alungă femeia din suflet cu prezenţa zgomotoasă, imperativă şi voluntară a Ioanei, care ştia cu precizie de unde să ia absolut totul în casa lui şi să pună la loc fără a-i face lui nervi, fapt care aproape că îl scotea din minţi, fiindcă Ioana era aproape perfectă în meticulozitatea cu care trăia şi cu care îi ordona şi lui zilele, când de fapt el ar fi vrut să tânjească uneori aşa, fără noimă şi fără agendă, fără musafiri şi fără obligaţii sociale, care decurgeau din statutul lui de medic.
Avea zile când se simţea aproape bolnav de „femeia lui”, cea din suflet, pe care o simtea cu înaintarea în vârstă din ce în ce mai aproape şi mai reală, până în ziua când prietenului lui cel mai bun, graficianul, desenă în joacă o siluetă zveltă, puţin alungită şi un profil fără ochi al unei femei fără nume. Inima lui Răzvan încremeni o clipă, apoi vorbi cu glas pierit : „cine este femeia pe care ai desenat-o?”. Graficianul se uită prostit la prietenul lui, simţind că ceva nefiresc se întâmplă şi spuse cât putu de firesc : „este pacienta ta căreia i-ai făcut acum un an un transplant de inimă, nu mai ţii mine?”.
Şi deodată ca o izbucnire de jerbe de lumini în mintea lui Răzvan se făcu multă lumină, suficient de multă cât să o poată vedea pe femeia care-i fusese pacientă şi care avea o fire foarte tăcută, care nu se plânsese niciodată şi pe care niciodată nu o băgase în seamă, nici măcar în ziua externării, când ar fi putut să-i vadă măcar ochii şi buclele părului ei, dacă nu şi mâinile mici şi ferme cu care îşi tot mângâia o şuviţă de păr desprinsă mereu din buclele ei rebele. 
Nu, nu avusese cum să îi recunoască mersul unduios, fiindcă asistentele o duseseră în cărucior până la uşa spitalului, dar ochii, ochii şi părul castaniu trebuia să le fi recunoscut, numai că de atâta amar de timp obişnuit cu atâtea Ioane guralive şi imperative în viaţa lui, făptura din vis se strecurase pe lângă el delicat ca toată fiinţa ei şi dispăruse în viaţă.
Doctorul stă în faţa fişelor de internare şi caută înnebunit numele femeii pe care o visase o viaţă şi se opreşte deodată, fără să ştie de ce, ca trăsnit, la numele uneia dintre ele : Cătălina. Ce nume! Până şi numele ei dansează puţin, totul se învârte în jurul doctorului de bucurie şi-i spune încetişor numele pentru el „Că-tă-li-na”, aproape cântându-l.
Când îi va găsi adresa la care stă, Răzvan va simţi deodată că florile din mâinile lui s-au vestejit fără veste, că transpiră neobişnuit de mult şi că trebuie să fugă cu orice preţ din faţa uşii, înainte ca aceasta să se deschidă pentru el şi fericirea lui.
Nu mai avea curaj, era obosit, era cu mult prea iubit de toate Ioanele din viaţa lui, avea simţurile aproape tocite şi făcea sex din obligatie foarte bine, avea o rutină pe care simţea că femeia aceasta cu inimă nouă avea să i-o tulbure, mai erau şi pastilele, cine să i le dea, şi vizitele la cabinetul lui, când ar fi putut să o întâlnească, şi aşa mai departe, toate complicaţiile post operatorii şi post Ioane îi trecură prin dreptul ochilor lui într-o clipită şi, transpirat cum era, o luă la goană pe scări, departe, cât mai departe de visul lui cu o inimă nouă iubitoare, care tocmai îşi făcea o cană de ceai de iasomie, învelită în halatul ei de casă, când deodată auzi soneria uşii, care avea să nu se deschidă pentru ei doi niciodată.
                                                                                                   Stela Iorga
 

The Cape, Andrea Kowch
 

duminică, 17 noiembrie 2013

Lectură Stela Iorga, 15 noiembrie 2013

Stela Iorga

Stela Iorga și Ion Avram



Ion Avram



Noduri și Semne

Noduri și Semne



Gabriel Ghimpu


Octavian Miclescu, Mirel Floricică, Stela Iorga și Ion Avram



Anca Șerban-Gaiu


Octavian Miclescu

Noduri și Semne


Stela Iorga și Ion avram
Simona Toma

Foto: Nicoleta Onofrei & Alexandru Maria

joi, 14 noiembrie 2013

Cronica de cenaclu: Poveste fără poveste


„Privea, dar mintea lui nu avea nicio percepţie. Era în transă. Două cruci pe un fond albastru ca de vitraliu. Crinii galbeni şi scutul cavaleresc în galben albastru, cu încadratură roşie, capetele toiagelor ţâşnind în jos, pe ele desfăşurându-se panglica cu inscripţiunea. Nicio revelaţie, nici un tremur nervos. Se uita, dar vederea era pur homerică, restrânsă la o obtuzitate totală şi pentru exterior şi pentru interiorul golit. Acesta nu mai era Rogerius, nu mai era nimeni.”
                                                (Marius Chiru, Rogerius)

Oamenii care înnoadă legături cu cenaclul Noduri şi Semne rămân legaţi, într-un fel sau altul. Acesta e cazul şi lui Nelu, tatăl unei vechi şi foste membre de cenaclu, acum plecată din Galaţi. Îi mulţumim lui Nelu pentru cadrul familial pe care ni l-a pus la dispoziţie vinerea trecută. Ei, în acest cadru familial, Marius Chiru ne-a mai citit un fragment dintr-un roman, ne-a mai povestit câte ceva despre Rogerius. Inconstant, cu fraze ba prea lungi, ba prea scurte, inconsecvent cu timpurile verbelor, cât şi cu termenii, ba arhaici, ba prea moderni, lui Marius Chiru îi ies rareori descrierile (Andrei Velea). Marius Grama remarcă şi el o lipsă a logicii textului, frazele încâlcite, dar nu poate să nu observe şi o obişnuinţă a scrisului, încheind: „Nu-ţi spune nicio poveste”. Despre fragmentul citit, Victor Cilincă spune că nu are creştere, e liniar prin emoţie, iar despre personaje că nu ar avea reacţie. Chiar dacă dialogul din fragment ar trebui să aducă mai multă dinamică textului, acesta nu îşi atinge scopul, spune Octav Miclescu, care continuă: „Este un text tern, steril, nu-mi spune foarte multe”. Prozatorul frazelor sacadate, Ion Avram, îi propune lui Marius să se detaşeze un pic, ca autor, de text. „Sunt foarte multe verbe la imperfect, oboseşte, adu textul la prezent. De asemenea, nu stăpâneşti metoda de a împleti descriptivul cu meditativul”, îi mai spune Ion Avram lui Marius Chiru.
                                                                                                                  Nicoleta Onofrei
P.S. Mâine, adică tot vineri, 15 nov, la sediul cotidianului „Viaţa liberă”, la ora 18.00, citeşte Stela Iorga.

marți, 5 noiembrie 2013

a simți- simțire, a trăi-trăire


foto: a. g. secară
 
"și doar lui Grișa/ câinele lup/ îi era dor/ doar Grișa urla/ după sufletul de sinucigaș al lui Paul/ prietenul nostru/ aici pe plajă făceam/ un foc uriaș/ cântam la chitară/ în noapte târziu râdeam/ râsul lui era cel mai zgomotos"

( Anca Șerban-Gaiu, Marină)

 

            După cum s-a anunțat, vinerea trecută a citit Anca Șerban-Gaiu. Pentru că a fost o prezență de zile mari, notez cronica de cenaclu într-o formă fixă.

            Andrei Velea : "La prima impresie, există o tendință de explicitare, dar sunt și locuri în care surprinde, pasajele acestea sunt prea izolate, ar trebui un pic mai mult nerv, sunt și efecte interesante, de exemplu, diafanul adus prin diminutive alăturat de combinatul siderurgic."

            Ion Avram :" Textele au proprietatea de a conține bucăți de trăire care sensibilizează pe cineva funcție de stare, sunt construite pe elemente trăite, cunoscute, merg foarte puțin pe simbolistică, o găsesc pe Anca așezată în aceste texte, dar un pic mai subtilă și mai înaltă."

            Marius Grama : "Îmi place cum scrie, dar nu-mi rămîn versurile în minte, poate ar fi bine să fie un pic mai agresivă, mă face să-mi construiesc imaginile, e o poezie prea cuminte cu o notă de melancolie. "

            Matei Leonard : "La prima vedere, textele arată foarte bine, au o frumusețe, dar nu duc la nimic."

            Stela Iorga : "Nu suferă de o lipsă de imaginație. Nu înțeleg de ce s-a trecut de la o lungime medie la o lungime mare a textului în care se pierde coerența logică. Efectele exotice sunt ca niște flash-uri unite, nu fac bine pe distanțe mari. Au ajuns la mine doar anumite oaze, sfătuiesc mai multă temperanță."

            Nicoleta Onofrei : "Un creator de imagine consacrat, numele folosite în texte nu consolidează identități."

            Laurențiu Pascal : "Încearcă să aducă o poveste și de aceea se vede un pic mai mult, reușește să creeze și cadrul, imaginația ei este un atu."

            Ciprian Mandache: "O ambiguitate pusă bine, îmbină emoțiile, a transmis un mesaj prin imagini."

            Octavian Miclescu: "Nu prea e în regulă folosirea titlurilor consacrate (emoție de toamnă), o imagine încearcă să o știrbească pe alta, îmi plac unele artificii, o imaginație debordantă."

            a. g. secară: " Se simte bine când scrie, e o formă de rugăciune,textele au o bogăție sufletească, dar trebuie să fii atent cum etalezi bogăția."

                                                                                                A consemnat Simona Toma

 

P.S. Vineri, 8 noiembrie a.c., tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Marius Chiru.

marți, 29 octombrie 2013

Qu’est que nous avons prepare pour aujourd’hui ?


foto: a.g.secară
Gargoyle, de Nicoleta Onofrei, este, după cum se știe, volumul 15 al colecției c’ArtESENȚE-Poezie, pentru că s-a lansat vinerea trecută ca într-o mare sărbătoare în mansarda Centrului Cultural “Dunărea de Jos”. Ne-am adunat cu această ocazie, așa cum ne-am adunat și pe 4 octombrie la “Scrisoarea” lui  Ion Avram (a treia cArtESENȚĂ proză), având sentimentul (spun de mine) că facem cu aceeași căldură același lucru, dar altfel.

Florina Zaharia ne-a prezentat autorul și cele alte două apariții ce vor încheia anul, așa am aflat că în noiembrie proza este semnată de Octavian Miclescu și că  în decembrie, la poezie, semnează un coleg al anilor ’90 din cenaclul Noduri și Semne, Cristian Pavel (click pe Arhive aici!). Angela Ribinciuc a vorbit ca prietenă și colegă dorind să ne arate o “altă parte a Nicoletei”. A vorbit frumos despre ea și Stela Iorga, adică despre începuturi, despre victorițele Nicoletei și încrederea în destinul ei ca scriitor. A cântat Hippie- Florin Chiriac, omul care ne este alături de câte ori îl chemăm (vezi Pariul Pe Prietenie-București, Clubul de Lectură- U.S.R filiala Sud-Est, lansarea nr.2 din c’ArtESENȚA proză, Orgoliul lui Andrei Velea !), da, a cântat și o compoziție de-a sa, Metamorfoză, pentru că, a spus el, se apropie cumva de ritmurile Nicoletei. Tudor Șerban, grafician și membru în Gruparea Athanor care vine cu partea vizuală a proiectului, a vorbit despre artistul plastic Crenguța Macarie, realizatoarea instalației Gargoyle-ului. Pictorul Crenguța Macarie, cu o voce diafană, ne-a spus că a fost încântată să se întoarcă la sculptură, adică la începuturile sale artistice, pentru a realiza instalația. Nu, nu l-am uitat pe criticul a.g.secară care ne-a introdus între versurile Nicoletei făcând apel și la cultura cinematografică. Nicoleta, înconjurată de colegii jurnaliști, de mama ei, de prietenii ei și-ai Centrului, de elevii lui Vali Crăciun de la liceul L.M.K., de Petronela Buda care s-a manifestat meta-suprarealistico-actoricesc ; ei bine, Nicoleta a mulțumit și a citit. A fost bine.

“Și vom avea lumina iilor de pe sânii/ Mariilor/ Păsările ne vor ciuguli din palmă/ Sfârcurile ne vor fi turnuri/ Iar brațele ziduri/ Nu ne va durea nimic”. (Nicoleta Onofrei, Bine)

 

                                                                                       Simona Toma

 

P.S. Vineri, 1 noiembrie a.c., tot la orele 18 trecute fix, la sediul Cotidianului "Viaţa Liberă", Anca Șerban-Gaiu.

joi, 24 octombrie 2013

Sfârşitul a venit devreme

Liniştea s-a rupt trosnind ca o pânză groasă în lama unui cuţit, foşnind paşi, hârcăind, tuşind. Vasile a deschis ochii să vadă ce-a rămas din zgomotul auzit: tavanul alb şi-un paianjăn harnic în jurul lustrei, iar sub el... oameni. Poate chiar mai mulţi decât aştepta la fiecare Crăciun, la fiecare Sfântul Vasile, să le pună în farfurie mâncare caldă şi să-i cinstească cu „un pahar de vin bun, împărătesc”.
Era după Bobotează şi zăpada nu se topise. Se bucura să o zărească printre siluete, pufoasă, încă îmbrăcând pervazul. Ar fi vrut să vadă şi grădina din faţa geamului, însă pătura cu care era învelit parcă era sortită să îl ţină prizonier patului. Atât de grea îi apăsa pe picioare, şi cu atât mai mult îi creştea dorinţa să poată merge, şi pofta să mănânce tocmai din zăpada aceea curată care pândea la geam, pentru că îi era cald ca după un dans în horă şi tare şi-ar fi răcorit sufletul.
Musafirii veniseră cam târziu şi erau atâţia încât nu-i putea număra, atâţia încât părea că nu mai avea nevasta-sa scaune unde să-i aşeze, aşa că stăteau aliniaţi, în picioare, rezemaţi de mobilă. Parcă veniseră să-i dea o veste. O veste mare, căci tuturor părea că li se ineacă vorbele în gât ca nemestecate. Se întreba de ce au feţele căzute în palme, de ce le tremură bărbiile... Înţepenit acolo, parcă abia trezit din somn şi parcă nedormit de-o viaţă, se simţea mâhnit şi ruşinat că nu se poate ridica măcar să dea mâna cu dânşii, aşa cum se cuvine.
Neputinţa aceasta nu o mai cunoscuse vreodată. Încântat să-i vadă atât de mulţi, încerca un zâmbet, iar pielea din jurul gurii se întindea crăpând, ascuţindu-i durerile. Se apropia de el fiecare vizitator şi se aşeza stingherit pe marginea patului. Într-un moment din acelea, privindu-i, îi răsună în urechi vocea nevestii: Vasile, încet cu porţelanu’, nu fi zmâncit că-l spargi şi-i tot ce mai am de preţ în vitrină. Îşi plimbau mâna dreapta pe fruntea lui, coborând spre tâmple, pe sprîncene, încercând să-i desenze chipul cu buricele degetelor. Îl strângeau încet de umăr şi întorceau capul către ceilalţi, după care se ridicau brusc făcând loc altuia. Se întreba ce-or fi păţit, ce vin îndoit or mai fi băut pe la crâsma lu’nea’ Marcel din colţ, şi ce căutau acum, aşa tăcuţi, ciudaţi, la el în cameră. Doar trecuseră Sărbătorile, ce vizită o mai fi asta? se întreba urmărindu-le nedumerit mişcările .
- E bine să ai o lumânare aici aproape, că nu se ştie... Zise unul, ca un părinte grijuliu care-şi învaţă copiii să se îmbrace gros când dă frigul.
- Am, lasă că am, nu-ţi face tu griji, că zi şi noapte-i ţin lumânarea lângă pernă. Am luat-o acum, să nu va înduioşez mai tare. Mai sunt şi copiii ăştia aici, se înspăimântă dacă mai văd si asta... N-ar trebui, că la toţi ne vine rându’, dar... ce să le fac ?
Surprins, Vasile îşi opri privirea pe chipul vecinul său şi îl studie atent ca atunci când cineva îţi pare cunoscut şi totuşi nu-i.

Ioane... te ţii de glume, erai scris pe pomelnic la morţi, şi tu... cine ştie pe unde-ţi făceai veacu’ mă cumetre...?! gândea Vasile ironic - dojenitor ca un complice, în timp ce un ecou îi fulgera timpanele: lumânare, aproape, lumânare... Bine că vorbeşte cineva, dar ce vorbe!? Cui i-o mai fi venit sfârşitul acum la început de an, când lumea nici n-a terminat de petrecut? se întreba Vasile închizând ochii ca un copil, către odihnă.
Ana Maria Panagatos