Delirul
George mânca
de rupea pământul, iar în jurul lui dansau balerinele îmbrăcate în culori
pastelate cu ursuleți de pluș în brațe. Pe masă, sticla de coniac, jumătate
goală, jumătate plină, stătea ca un bibelou scump cumpărat de la anticariat.
Fumul de țigară ieșea din nările scorțoase ale lui George, iar mustățile lui se
legănau odată cu mișcările buzei uscate. Cutia cu trabucuri ședea tolănită pe
covorul persan din sufragerie. Fetele nostime dansau după muzica pe care Toader
o cânta la tobele tribale. Ca niște spirite dezlănțuite, dansatoarele făcură o
horă sălbatică în jurul lui George, care deja amețise de la cinci pahare de
băutură. Toader simți că-l cuprinde
moleșeala și adormi cu fața-n portativ.
Miruna, cel mai tânăr dintre toți petrecăreții, îl luă pe bețivul
euforic de mâna stângă și-l duse-n balconul care dă spre stradă. Balerina își linse buzele cu poftă, apoi îl mușcă pe
George de lobul urechii cu minunatele ei piersici rozalii. Acesta, bucuros de
insistențele tinerei, zâmbi șăgalnic și scoase din sacou un mic ineluș. Miruna văzând
micuța bijuterie roși de uimire în timp ce mustăciosul râdea cu gura până la
urechi.
- Coniță,
strigă el cu glasul răgușit, inelul ăsta l-am luat când am fost la București cu
trenul. Acest mic obiect a aparținut unui boier de pe vremea domniilor
fanariote și mi-am vândut pământul ca să-l cumpăr. Vezi tu frumusețea asta
mică? Am să i-o dau fiicei mele mai mari. Ea e unica mea comoară și-mi doresc
tot ceea ce-i mai bine în viață pentru ea. Îmi pare așa rău că nimeni nu o bagă
și pe ea în seamă și mi se rupe sufletul când o văd tristă sub stejarul nostru.
Când era mică, eu mă jucam cu ea spunându-i că acolo va veni un prinț care-mi
va cere mâna ei. Pe atunci credeam că spusele mele sunt doar povești, dar acum
văd că ea chiar s-a bazat pe vorbele mele și suferă că nimeni nu o bagă-n
seamă. Nu înțeleg de ce! Are aproape patruzeci de ani și nu s-a realizat. A
făcut literele, e bogată, are afaceri în Brașov și Sibiu, are câteva case în
sudul Franței, dar nu-i îndeajuns. Știi ce-i lipsește? George se opri din
vorbit, mai luă o gură de coniac, apoi începu cu un glas și mai răgușit: Îi
lipsește o familie, iar eu nu voi avea nepoți care să-mi poarte sângele peste
veacuri. Știi cât de greu e pentru un părinte care a realizat atâtea în viață
să-și vadă unicul copil viu eșuând? Dintr-o dată George izbucnind într-un hohot
de plâns.
Miruna se uită cu ochii înlăcrimați la bietul bătrân,
care-și plângea de milă, beat, afumat ca o bucată mare de slănină, apoi fugi,
supărată, din fastuosul balcon îndreptându-se spre camera cu instrumente. În
urma ei, aburi de iasomie și lavandă se împrăștiau ca un mister în drumurile
străbătute de întunericul nopții. Eșarfa ei lila-violet căzu pe covorul persan
printre trabucurile și paharele mânjite de coniac. Între timp Toader se trezi
din somn amețit de aburii alcoolului. Începu să recite din Faust dansând pe
muzica jazz care răsuna din tobele nebune. George își reveni din plâns și plecă
să o găsească pe tânără căreia i-a simțit buzele cărnoase răsfirându-se pe
urechea lui îmbătrânită. Dintr-o dată
simți că se rătăcise; nu mai cunoștea casa, iar salonul cu băutură dispăruse,
petrecăreții la fel. Casa deveni un loc necunoscut, parcă ireal, din altă lume.
Pereții vibrau de voci ascuțite, mobila se cutremură gemând, ferestrele se
blocaseră și aerul se făcu sufocant. George mergea prin coridoarele străine
strigând în gura mare. Nimeni nu-i răspundea, doar o oglindă într-un colț
cenușiu strălucea ademenitoare. Bărbatul se îndreptă spre ea. Ajuns în
dreptul ei exclamă: „Nu se poate! Arăt exact ca în tinerețe”. Alergă ce mai
alergă, iar în fundul unui coridor lucea o lumânare lângă statuia lui Hecate.
Dedesubtul ei, aceeași oglindă în care se privise adineauri era mânjită de sânge.
Se uită din nou în ea și o văzu pe Aglaia, fata lui cea mare dansând cu Miruna
și celelalte balerine. Toader zăcea mort pe podea cu țeasta spartă, iar sângele
îi curgea peste Faust, prelingându-se
pe covorul persan. Miruna cu ochii migdalați o mușcă pe Aglaia de ureche, iar
femeia leșină zâmbind. George strigă ca din gaură de șarpe, distrugând
blestematul obiect în mii de bucăți. Cu mâinile mânjite de ceară azvârli
statuia zeiței în perete, spărgându-l. Nervos, își scoase bricheta și o sticlă
de coniac din sacou. Turnă băutură peste
tot holu’ și dădu foc casei. Lărgi găuroiul din perete și fugi nebun, de nu știa
ce-i cu el. Casa ardea ca o torță imensă în miez de noapte și George alergă
urlând în pădure până când umbra-i dispăru printre copaci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu