Despre poezia naturală a Andradei Tudorie

Cuvintele nu se luptă să iasă la Andrada Tudorie, dar asta nu înseamnă că vin fără şir sau nu se opresc nicicând. Ioana Andrada Tudorie, care se întâmplă să fie elevă în clasa a XII-a la CNVA, comunică foarte bine, este fluentă şi ştie unde să se oprească, după cum observă chiar Corneliu Antoniu, preşedintele USR Sud-Est. Are o poezie naturală. Poezia ei, îmbibată de Vămi Vechi, de Cluj, de nisip, de străzi, de mere coapte, are un aer romantic, boem, cu parfum de folk şi hippie (a “mirosit-o” iute Violeta Bobe). Delicată ca Cella Serghi, în unele părţi, în alte părţi prea preţioasă, Andrada pare să salveze textul prin candoare, sinceritate şi autentic care doboară tot ce este prea uzat şi preţios (Stela Iorga). Are o gravitate stranie, dacă nu mai mult o melancolie, care ar avea sursa, potrivit lui Ion Avram, într-un soi de nedumerire în faţa lumii, în faţa necunoscutului. Avram întrevede chiar şi o nemulţumire faţă de o neîmplinire, dar nu o neîmplinire categorică, finală, care să aducă după sine regrete, ci una rezolvabilă. Cristina Dobreanu a trasat două direcţii în poezia Andradei: una a subtilităţii şi a profunzimii şi una directă, de trecere, de vacanţă, cu o atmosferă studenţească. Parafrazând: are zone unde interiorizează atmosfera, are multă metaforă, dinamism care sparge liniaritatea de suprafaţă, dar şi multe zone pline de patetism, de imitaţii. Simona Vartolomei observă şi ea inconstanţa. „Îmbină expresii puternice, bine conturate cu unele copilăreşti. Nu poţi încadra poezia ei nici în neomodernism, nici în postmodernism. Nu e nimic definit ca stil/curent. Este puţin bombastică pe alocuri”, spune Simona. Şi pentru că am încheiat istoria părerilor cu o Simonă, diseară vom aveam parte de literatura unei alte Simone. Azi, după 18.00, va citi, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, Simona Toma. 

Nicoleta Onofrei