miercuri, 29 august 2012

“In the middle of a kiss”


"O taină îmi va bate cuie în pleoape/ piatră mută/ o să mă aştern/ printre scânduri ieftine şi putrezite/ genele îmi vor cădea/ când o să te apropii/ fără să înţelegi/ de ce am cioburi pe piept/ de ce mi-s degetele încleştate în pumn" (Ana Maria Panagatos, Şi nu ţi-am spus)


Vineri, Ana Maria Panagatos a debutat în cenaclu cu un ciclu de poeme neaşteptate, după cum remarcau Victor Cilincă şi Stela Iorga. Neaşteptate pentru că autoarea pare să aibă o experienţă a poeziei în spate, a exerciţiului, chiar dacă e la prima lectură, şi neaşteptate în sensul asocierii de cuvinte inedite, ba chiar dadaiste şi poate uşor forţate, la un moment dat, după Victor, pe care l-ar trimite cu gândul spre o voce care se vrea cu orice preţ unică. Ana Maria chiar dacă uneori foloseşte clişee, reuşeşte să creeze imagini curate, neforţate, reuşeşte să facă să transpară, uneori, o iubire ferită de lume, individualizată, la care părtaş nu e decât pământul. Fără a avea neapărat elemente noi, reuşeşte să le aşeze potrivit în pagină. Ana Maria o lasă pe Stela Iorga să găsească nişte poeme oneste, feminine, fără a fi zaharisite şi aşa cum remarcă Buzdu – fără stridenţe, contrazicându-l indirect pe Victor. Poemele Anei sunt clasate ca fiind texte surprinzător de bine scrise şi de către singurul Pascal în viaţă pe care îl cunosc, Laurenţiu,  cu toate că sunt şi versuri care nu se integrează bine în întreg. „Uşor minimaliste”, a spus Laurenţiu Pascal. Şi pentru că trebuie să fie şi cineva în cenaclu care trage hăis când ceilalţi spun cea, Ionuţ Vasile a emis judecata că textele nu ar fi altceva decât un borş literar, din care fiecare înţelege ce vrea. Pe de altă parte, Simona Toma ar fi vrut şi ea ceva mai mult nerv, versurile nu reuşeşc să rămână, dar se bucură că nu au un iz de autocompătimire. Oricum, în versurile Anei, putem găsi şi curgere firească prin prezenţa acelei iubiri neanunţate şi răzvrătire, patos, echilibru şi luptă pentru libertate a cuvântului, încheie Nona Tatiana Ciofu. Aşadar, pentru câteva poeme surprinzătoare ca un prim sărut, care e şi pătimaş, dar şi puţin stângaci, şi cu toate astea frumos, mergeţi pe http://nodurisisemne.blogspot.ro/2012/08/ana-maria-panagatos.html.

Nicoleta Onofrei


Vineri, de la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Laurenţiu Pascal.

duminică, 26 august 2012

Ana Maria Panagatos

*

Creierul amorțit
căuta ieșirea din pahar.
Piciorul
Plângea
Cuvântul
A uitat să respire-n vocale
Când a întâlnit sărutul.
Se plimba iarba printre degetele lor
Pământul le măsura tălpile.
Spectacol de sărutări în ceafă
Greieri bătrâni încercau tangouri.
Se întindeau struguri la buza limbii
Și horele începeau
în  doi.
Târziul se năștea
Tot mai devreme
El avea bocancii lustruiți
Ea îi  măsura pașii.
   





      *


Mă rog să nu mai amestecați
Culorile din sughițuri
Să nu mai coafați cuvinte
Și să lăsați tăcerea
În pacea portativelor.

Mă îmbăt cu amar
Și mă inund cu zâmbet
Până când mă va părăsi
Trădarea din bărbie.

Mă rog să nu-mi mai sufocați
Colțul ochiului cu întrebări.
N-am învățat răspunsuri pentru
cine, cât, când.
De ce-urile îmi perforează timpanele.


Mă rog să mai existe biserici
În vremea când voi învăța
Să  desenez cercul.
Că poate nu o să-mi uit Dumnezeul
În toți oamenii prin care trec.
Atunci am să îngenunchez cuvântul
Și am să-i spintec în șoaptă
Carcasa.
Să nu ne mai crească inimi din plastic.








Și nu ți-am spus

o taină îmi va bate cuie în pleoape
piatră mută
o să mă aștern
printre scânduri ieftine și putrezite
genele îmi vor cădea
când o să te apropii
fără să înțelegi
de ce am cioburi pe piept
de ce mi-s degetele încleștate în pumn






Prin noi

Firmituri cusute dublu în cotor
Fâșii de glas, rânduri necitite
Lecții neînvățate
Petice de timp în colțuri îndoite
Triunghiuri.
Adevărul se zbate
Ca  un copil la doctor
Și am rămas
Coperte roase pe la margini
Miez de pâine cu pori lați
Am rămas.







***

Te iubeam
Eram chitara din lemn de tei
Mă îmbrăcam în cântec
Eșarfe îmi gâdilau gâtul,
Tocuri pastel.
Erai cheia Fa
Erai o pană ușor de dus pe corzi.
Mă iubeai
Vioara grea
Îmi măcina clavicula
Și  îmi știa pe de rost
Partiturile în cheia Sol.






Exorcizare

Ai stins candela
În seara țipată pe harta soarelui.
Mi-au rămas sfinții goi ca niște ciori flămânde
Ai  plecat
Rugăciunile supurează
Încolăcite de prag
Iar când deschid ușa,
Icoanele se tăvălesc pe tavan
Cărțile le-adună acuarela
scursă prin zilele de post
Și o să te întorci, rătăcitule,
Cu o coroana de spini  pe buze.
Așa vor navali toți sfinții
Să-mi stoarcă inima de tine.










Evadare

Urla de ciudă păcătoasa
lovea cu pumni-n piept
blesteme!
libertate !
voia să fure iar
i-am spus să se oprească
neroada
a început să tacă
cred că a-mpietrit azi-noapte
cred c-am adormit
dar nu-mi găsesc sărutul
și mi-e frig.











Adopție

Când au adus-o
Mormântul s-a izbit în el
Floarea a învinețit ca o prună turbată
Iar frunza și-a îngropat verdele
Sub rădăcina.
-                  Nu mai e loc,
S-a sinucis în fiecare toamnă.
Crucea s-a făcut sicriu
-                  Dați-mi-o mie până la Paște     









Zombi

am împodobit gâtul sticlei cu brățări luminoase 
în ea uscați trei trandafiri îmi fac semne
ca nu-i  a bună.
miroase a voi în toată încăperea
pereții se despică
praf! praf! praf!
v-am spus,
                          nu-mi căutați ochii prin librării,
i-am îngropat departe.










  *

Sunt un pic pământ
Aproape amară.
Ferestrele mi se sparg de dulce
Când le deschizi pe ale tale
Și când le închizi eu curg
Sirop
printre clape
i-atâta cântec si-i atâta plâns de frunze
până la tine
abisul nostru de iluzii
eu sunt un pic pământ
piatra îngropată în mine
sau eu
îngropată
sub ultima clapă de pian
un pic.










                         Înălțimea sa, tăcerea

Ți s-a uscat limba.
măcar acum avem despre ce să tăcem
despre ce să ne plesnească jugularele
infinita plăcere
a sentimentului reciproc.
un fel de orgasm simultan.
un fel de pace cu gheare.
      









Episod

Încăpeau într-o pungă
Din aceea în care mama
Îmi păturea în zori
Pâine cu margarina,
Și uneori cu unt.
O pungă veche și boțită.
Miroseau a naftalina sau
A ceva din șifonierul lăcuit
Al bunicii.
A raftul cu prosoape.
Bătrânul se sperie de ștampile
Iscălituri ondulate
Și de orice plic sosit pe neașteptate.
Totuși, locul de veci
Se vrea păzit de hiene și viermi
Mâinile mele, cifrul.

joi, 23 august 2012

FLUX CONTINUU DE EMISIE POETICĂ



cu mine/ mângâierile vin direct din oase/ ca nişte pocnete/ aproape absente./ trebuie să fii capabil/ a înţelege aceste mângâieri/ venite chiar din prelungirile tale.
 (Elena Doneaartificii)

„Are mult talent; trebuie să citească multă poezie clasică, sud-americană şi, evident, română; are versuri absolut remarcabile; al doilea ciclu - «lumina aceasta potrivită pentru noi» - mi-a plăcut mai mult decât celelalte cicluri; şi, încă ceva: ştie să-şi găsească titlurile. (Adina Dabija)  
„Are siguranţa poeziei – chiar şi acolo unde are starea de jurnal; poemele sunt filmice, senzuale şi chiar olfactive, cu imagini neaşteptate şi frumoase; o poezie-obiect cu imagini reale; pe alocuri, are concentrare de haiku; limbajul mi se pare firesc, obişnuit, simplu; are siguranţă în conducerea scrisului; metaforele sunt naturale şi unicate; o poezie care se poate edita fără rezerve.” (Victor Cilincă)
„Texte puţin cam verbioase – comparativ cu ce ne-a mai prezentat; multă obstinaţie – ca un strigăt de disperare de absenţa cuiva; pare a se îndrepta către proză prin tendinţa de evocare şi prin scăderea tensiunilor lirice; îi mai trebuie cizelare, detaşare şi temperanţă, pe alocuri; are zone poetice prinse şi surprinse extraordinar; există la Elena Donea o originalitate a sintagmelor – nu pare influenţată de cineva, nu pastişează.” (Stela Iorga)
„Este surprinzătoare de fiecare dată, nu apelează la clişee, poemele curg unul din celălalt, imaginile vin firesc, nu par căutate – deşi, unele, sunt insolite.” (Diana Toma)
„O poezie care are şi un nucleu epic; de aici – observaţia că ar fi, mai degrabă, proză; au structura unui monolog interior exteriorizat în texte în această formă; impresia de flux poematic nu este ceva rău  - a genera continuu text este ceva bun – fluxul continuu de emisie poetică presupune talent care la Elena Donea este dublat şi de o conştiinţă autorială în formare, deci este vorba de un talent conştient de sine; în acest flux de vers liber, tumultuos apar şi unele expresii nepotrivite - dar, orice talent de mare forţă mai şi ratează uneori.” (Viorel Ştefănescu)

În încheierea serii, Adina Dabija a recitat două poezii scrise la prima mână şi una în limba engleză – limbă în care, mai nou, scrie pentru că, aşa, textul pare mai aproape de realitatea în care trăieşte şi, implicit, realitatea în care trăieşte pare mai apropiată de text. A fost aplaudată, felicitată şi comentată (pe scurt) şi, desigur, invitată şi altă dată.

Ion Avram

 Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Ana Maria Panagatos.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

marți, 14 august 2012

Disperare măsurată în ironie


Stela Iorga este un scriitor care şi atunci când este direct ştie să nu fie direct, reuşeşte să învăluie mereu starea în poezie, în ironie fină, în atmosferă. Obişnuiţi cu poeta Stela Iorga, autoarea ne-a făcut o surpriză vineri şi ne-a dezvăluit pentru prima oară, celor mai noi din cenaclu, ori pentru a doua, a treia oară, maxim, celor vechi, faţa ei de scriitor de proză. Stela Iorga s-a dovedit a fi un prozator care continuă în felul tăios caracteristic din poezie (Elena Donea), care realizează “multă poezie într-o proză foarte proză” (Victor Cilincă). Am lecturat cu toţii vineri 6 proze scurte care l-au făcut pe Victor Cilincă să zică jos pălăria, o proză care l-a făcut să facă poezie comparând-o cu o colonie de polipi aparţinând unei uriaşe mări de corali şi care l-a dus cu gândul la Alice în Ţara Minunilor pentru o clipă. “Pasteluri de viaţă urmate de uşoare pilde, o proză proaspătă, a secolului XXI, actuală şi sinceră, fotografiind nişte paradoxuri ale dragostei, vorbind despre imposibilitatea comunicării”, a mai spus Victor şi cred că ar mai fi zis multe, dacă nu ar mai fi fost şi alţii de vorbit. Ion Avram a remarcat că “lasă în urmă tentaţia de a vulgariza povestea şi ne obligă să primim partea textului care presupune viaţă, trăire, nostalgie, deznădejde, prinse de autoare cu sarcasm, ironie şi autoironie, umor distilat. Directeţea vine, la o primă vedere, din nota de sinceritate, dar şi mai mult din logica imediată, la obiect, ancorată în viaţă”. “Din câteva schiţe, ca o caricatură, prinde trăsături de caracter. Trece subtil de la sentimentul naratorului la sentimentele personajelor, pe care nu le judecă”, a spus Simona Vartolomei. Anca Şerban Gaiu observă că scriitura ironică este dublată de o tristeţe gravă şi de o melancolie a la Anna Karenina, iar viaţa o creionează realist, dur, aproape caragialesc. Pe de altă parte, Alexandru Maria, dincolo de aerisirea binevenită a textelor, a băgat de seamă că la un moment dat acestea devin previzibile şi că “intervine o oarecare monotonie, după două – trei texte, ar fi trebuit o ruptură la un moment dat, în care să fie pusă o parte mai meditativă, un fel de voce a autorului”.

Nicoleta Onofrei

Vineri, după 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Elena Donea.

duminică, 12 august 2012

Proză, Stela Iorga, 10.08.2012


                                                        Ludmila


            Ludmila, care era profesoară de Limba Română, de fapt dădea mărunţel morcovii prin răzătoare, când a văzut prima oară anunţul lui, care suna extrem de preţios şi artificial, părea decupat dintr-un film siropos cu happy end, ori şi mai rău, dintr-o telenovelă sud americană, dar cu atât mai mult profesoara îşi dăduse seama că tipul care-l scrisese nu era „trucat”, ori copiase pe cineva.
            Ziarul era întors pieziş şi la drept vorbind se cam udase de la morcovii pentru borş, Ludmila îşi aminteşte şi azi secvenţa, de parcă ar fi fost dintr-un film deja cunoscut de ea, presimţind că ceva miraculos avea să i se întâmple.
            Chestia cu miraculosul i se trăgea doamnei profesoare de la vârste foarte mici, când era convinsă că piticii există şi-i căuta, spre disperarea mamei ei, care nu înţelegea de ce i se lasă copilul pe vine în iarba din parcuri, şi până şi azi undeva rămăsese adânc în sufletul ei un pitic înfipt bine acolo, care-şi făcea de cap tocmai când nu se aştepta, ca acum de pildă.
            Şi ca să fie anunţul şi mai serios tipul îşi dăduse şi adresa la care să îi scrie eventualele doritoare de frumos şi de iubire, Claudiu îl chema, un nume cu ceva rezonanţă romană parcă, mormăi profesoara aplecată spre borşul ei de celibatară.           
            Şi dintr-odată Ludmila luă hotărârea să-i scrie acestui Claudiu, care-şi ceruse dreptul la iubire într-un ziar de pe masa ei de la bucătărie, dar numai pentru a-i oferi generoasă un loc de veci în cimitir, fiindcă individul părea tare supărat pe oameni ca ea, care precauţi aveau deja asigurat un loc în ţintirim.
            Mai greu a fost să aştepte răspunsul la prima ei scrisoare, în care îi scrisese tipului serioasă că ea nu încearcă sa îi înmoaie inima cu vreo propunere – şi aici suspinase gândindu-se oftând la „Indecent Proposal” şi la Robert Redford, ci că îi oferă doar un loc în cimitir, că la anii lor, şi aici îşi dăduse sinceră vârsta, 45 de ani bătuţi pe muchie, nu prea mai e loc de visare, ci de alte chestii mult mai serioase, cum e moartea.
            Boala aceasta a asigurării locului de veci de timpuriu Ludmila o moştenise de la nebuna de maică-sa, care după ce o tocase o viaţă întreagă cu morţii ei, ea catadicsise să moară abia la 88 de ani, spre disperarea Ludmilei, care se săturase de hazul ei de pe la vârsta de douăzeci de ani şi ceva.
            De bucurie că scăpase de sărita de maică-sa, Ludmila vânduse cât se poate de repede apartamentul cu două camere, pe unul mai spaţios cu o singură cameră şi cu dependinţe aerisite, mai înspre centrul oraşului, de unde nu avea de gând să se dea scoasă, în optica ei de profesoară de liceu, „decât cu picioarele înainte”, aşa cum spunea fudulă colegelor ei de cancelarie.
            Claudiu răspunse tocmai când ea se aştepta mai puţin, adică după vreo şase luni şi jumătate fix, motivându-şi întârzierea datorită faptului că îşi schimbase domiciliul din Suceava, cu altul în Botoşani, unde nu mai stătea momentan, fiindcă se întorsese înapoi în Bucureşti, unde era de profesie şomer.
            Acestea toate i le scrisese dintr-o suflare Ludmilei, care de o viaţă avea serviciu la stat şi provocându-i undeva în subconştientul ei cu pitic un mic disconfort, fiindcă ea nu avusese niciodată de a face cu „outsideri” cum era Claudiu asta.
           Dar ce o nedumiri cel mai tare fu amănuntul deloc de neglijat că tipul nu o crezuse că are un loc de veci de oferit, ci îi spuse că tocmai acela fusese motivul pentru care alesese să răspundă scrisorii ei, care-i stârnise hohote de râs nesfârşite cu propunerea de sorginte funerară.
            Auzind una ca asta, Ludmila se încruntă cam toată, fiindcă pe ea nu prea o dădea simţul umorului afară din casă, de fapt nu îl avea cam deloc, fiind recunoscută pentru seriozitatea distantă cu care trata oamenii, cât şi anumite situaţii la care alţii ar fi râs în hohote. Porecla ei fusese o vreme chiar „Murătura” aluzie la rictusul care aducea uneori a zâmbet pe buzele ei subţiri, dar cei care o cunoşteau mai îndeaproape ştiau că este un om cald, cu toate că era prea pedantă şi tipicară, aşa cum sunt de fapt toţi cei născuţi în zodia Fecioarei.
            Dar ceea ce o amuţise la propriu fusese de fapt nu confesiunea lui Claudiu, cât cele două imagini decupate cu atenţie dintr-o revistă porno, cu care-şi ornase vesel rândurile calde către Ludmila. Ludmila nu ştia ce să creadă? E tipul sonat, ori aşa este el?          Răspunsul i-a venit în a doua lui scrisoare, în care Claudiu îi spunea deschis că visul lui de om este să aibă copii, poate chiar cu ea şi să stea cu mâna pe burta femeii lui şi să audă cum bate ăla mic din picioare să iasă afară, fapt care trezise în Ludmila nişte emoţii surde, dar nu materne, ci de scârbă, fiindcă ea detesta de o viaţă întreagă femeile gravide, diformitatea lor o dezgusta, cât şi faptul ca se revărsau din îmbrăcăminte, erau buhăite şi mergeau crăcănat. Simţul ei estetic cultivat profund de lecturile bogate şi de studiul acerb din facultate se revoltase la imaginea oferită de Claudiu, iar mic-burghezul din ea se revoltase încă şi mai rău când văzu fotografiile porno atât de explicite, dar ce e drept decupate gingaş în dreptul organelor sexuale.
            Cu fiecare scrisoare de la Claudiu însă fotografiile erau din ce în ce mai puţin decupate, până într-o zi spre Revelion – corespondenţa lor începuse prin luna iunie --, când Ludmila primi pe lângă scrisoarea obişnuită şi câteva fotografii de-a dreptul porno, nedecupate, cu care Claudiu de fapt îi cerea acordul de a face Revelionul împreună.
            „Ăsta mă antrenează într-un fel, cred”, îşi spuse Laudmila, care era şi cam cinică pe deasupra, mai ales când venea vorba de pornografie şi de homofobie ... „Adică dacă accept să fac Revelionul cu el, adio prezervativ şi mă trezesc cu puradel de fuste, eu cu salariu de profesoară, el şomer fără ajutor de şomaj deocamdată, ce mai, loc în cimitir ne mai trebuia, precis!”, conchise pragmatic, dar zgâlţâindu-se de râs Ludmila, la aşa perspective generoase material şi spiritual, care o aşteptau din partea lui Claudiu, care preţ de şase luni nu dăduse vreun semn că ar vrea să se angajeze undeva, de vreme ce toţi patronii erau „şi vulgari şi ţepari”, cum spunea el.
            „Şi acum, ce-i spun lui Claudiu?”, se întrebă pe neaşteptate Ludmila, căreia îi veneau cele mai bizare idei numai când gătea. Şi cum rădea, iarăşi! morcovul pentru ciorbă, deodată îşi plesni una peste obraji : i se părea că văzuse numele lui Claudiu, pe o bucată din ziarul pe care rădea morcovul, ca şi la început, numai că acum era miezul lui decembrie, iar atunci fusese începutul iunie. Întoarse ziarul să îl poată citi mai bine şi spre groaza ei de profesoară Ludmila întâlni la aceeaşi rubrică de ziar numele lui Claudiu, care îi scria uneia Narcisa – redactorul rubricii cu pricina, că îi văruise apartamentul gratis uneia cu nume suav – Ana, „a lui Manole poate!”, filozofă scurt şi profesoral Ludmila, care de fapt a vrut ulterior să abuzeze de el emoţional, aşa cum face una Ludmila, din Iaşi, care i-a oferit un loc de veci, ca să îl agaţe cu umorul ei, la început.
            Cintind rândurile acelea bicisnice Ludmila se înmuie toată, până la piticul fermecat, până la ultima ei fibră de profesoară, şi femeia din ea, care chiar sperase că viitorul ei soţ, care va asculta copilul din pântece, va fi chiar Claudiu, izbucni în lacrimi amare. La ce bun tolerase ea porcăriile acelea de fotografii porno, dacă nu de dragul lui, simţind că dincolo de ele bate o inimă, care se vrea înţeleasă, şi aşa mai departe? Acum vedea că nimic nu fusese adevărat, doar ea fusese exact o tâmpită de patruzecişicinci de ani bătuţi pe muchie şi în premenopauză, care mai visa undeva în subconştient să plodească un copil cu bărbatul vieţii ei.
            După ce termină de plâns, de ciudă Ludmila îşi puse un vin în pahar, se duse la oglindă, cum altfel?, şi începu să se facă de două parale o vreme, dar reţinut, până ajunse la faza în care se detaşase oarecum de ameţita de dincolo şi o podidi râsul în hohote, dar cu lacrimi multe.
            După ce isprăvi recitalul, Ludmila se trânti în pat respirând cu suspine şi cu damf de vin, sfârşind o poveste de iubire, care nu îi fusese destinată ei, ci unei anume Ana „firavă ca un fulg”, cum scria Claudiu la ziar şi, a doua zi mahmură cum era, Ludmila îi scrise şi redactorului de rubrică şi lui Claudiu, că sunt nişte impostori şi că o să-i dea pe amândoi în judecată pentru că s-au folosit şi au abuzat de identitatea ei în ziar. 
            Claudiu o făcu în următoarea şi ultima scrisoare „nemernică fără suflet şi fără urmă de simţ estetic”, fiindcă Ludmila îi declarase cu francheţe că poziţiile vedetelor porno o dezgustă, iar Narcisa-de-la-ziar îşi cerea public scuze, fiindcă nu ştiuse că Ludmila nu este un nume inventat de Claudiu.
            Şi aşa se va termina în pragul Revelionului anului 2000 şi ceva o posibilă poveste de dragoste irosită pe Ludmila, care va sfârşi prin a se culca într-o zi supărată şi într-o altă zi a existenţei ei searbede şi cenuşii se va întâlni cu omul vieţii ei, dar va fi prea târziu pentru ea, fiindcă deja va fi fost în menopază, iar el într-un divorţ, din care nu va mai ieşi vreodată, spre disperarea tuturor piticilor din Ludmila.










                                                          Don Juan




            Cornel îşi dezveli dantura pentru a treia oară într-o jumătate de oră, se privi, se privi, sâsâi de două ori, pâsâi la fel, îşi mai trecu încă o dată limba peste dinţi convins că este absolut irezistibil, ba chiar că seamnă puţin cu Nino D’Angelo, cum îi spusese zăltata aceea de Nicoleta, ultima lui achiziţie amoroasă, pe care o părăsise recent.
            Îşi dădu apoi capul pe spate să îşi vadă părul din nas, se uită din profil la el, iar pâsâi, apoi râgâi fără voie, dar tot a plăcere narcisistă vinovată, îşi supse burta musculoasă, se trase un pas înapoi din dreptul oglinzii şi se examină pe de-a-ntregul, rezultatul îl mulţumi pe deplin aşa că se îndreptă spre uşă cu gustul victoriei pe limbă, aoleu!, limba nu şi-o verificase, se duse înapoi la oglindă şi începu să o examineze pe îndelete să vadă dacă e încărcată, dar arăta bine, în ciuda beţiilor repetate.
            Cornel nu avea serviciu, era de profesie „liber profesionist” cum îi plăcea lui să spună, iar mult mai la obiect adânc în sufletul lui, când şi când Cornel recunoştea că este întreţinut de femei, pe care le .... contra cazare, masă şi alte favoruri. El plătea în natură şi din când în când le părăsea, fiindcă Cornel se născuse foarte dotat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, şi un generos din fire, de aşa manieră încât nu putea să şi-o ţină în pantaloni mai mult de o lună.
            Ultima lui achiziţie, o zăltată fără pricină, cam pe la 31 de ani, ofilită şi melancolică tot timpul, era casieră la o casă de schimb valutar, de la care Cornel nu obţinuse mai nimic, în-afară de obişnuitul obol şi în plus fusese stresat peste măsură, mai ales că individa se plângea câtu-i ziua de lungă cât de nenorocoasă este ea pe lume, aceasta întâmplându-se mai cu seamă în perioada examenelor de vară, de la facultatea unde era studentă la IDD, spre disperarea lui Cornel căruia nu-i plăcuseră niciodată femeile intelectualizate, care-i creau o stare de panică permanentă.
            Aşa cum îi crease o altă zăltată care îşi cumpăra cărţi în prostie, câte două pe săptămână, şi nu putea închega o discuţie cu ea numai dacă s-ar fi apucat şi el să citească măcar o carte, să aibă idee de unde să o apuce pe zăltata aceea de Ofelia, care după ce că avea numele pe care-l avea, mai stătea şi toată ziua cu nasul în carte, noroc de el că era băiat de viaţă şi de gaşcă, aşa încât banii Ofeliei ieşiseră generos din buzunarul ei curând, în urma performanţelor sexuale ale lui Cornel, la care Ofelia nu era indiferentă.
            „Da, dar vezi, că aşa intelectuală şi aeriană cum era, a vrut să mă ţină numai pentru ea, javra dracului”, o înjură savuros şi mitocăneşte în gând pe Ofelia, care rămăsese gravidă cu el, şi nu din greşeală, ci „expre”, cum spunea el, cu accent pe ultimul e şi cu ochii, nenorocit, în tavan.
            De obidă că o muiere vrea să îl prindă în mrejele căsătoriei, Cornel bău trei zile şi trei nopţi pe banii ei, fireşte!, pe care-i luase din poşetă, numai că, vezi bine, zăltata intelectuală îl reclamase la Poliţie pentru furtul banilor şi Cornel făcu o zi „de bulău”, până se îndură zăltata de-şi retrase plângerea.
            Restul de zăltate din viaţa lui Cornel nu mai contau, ce să mai conteze, dacă Cornel le satisfăcuse ca la carte pe toate, el se simţea cu inima împăcată aşa cum era, numai pe femei avea aşa o ciudă interioară, care ţâşnea prin canalele erecticle, şi care nu se potolea până nu mototlea femeia în cele mai variate poziţii şi ipostaze de viaţă.
            Dar pe Cornel de fapt nu îl chema Cornel în adâncul inimii, ci Don Juan, iar zăltatele din viaţa lui puteau fi oricând donne la vreo Curte princiară, iar Zâna Măseluţă care citise aceste rânduri, împinsă de curiozitate îl smulse într-o zi din viaţa lui banală şi îl duse la curtea ei regală, unde Juan avu parte de toate plăcerile lumii, o cunoscu inclusiv pe Zână la pat şi nu mare-i fu mirarea când într-o zi se descoperi îndrăgostit de felul în care ea râdea şi îşi arunca capul pe spate, dar atunci fu prea târziu pentru el, fiindcă Zâna se şi plictisise de Juan şi-i făcu vânt la loc pe pământ, unde Juan trăieşte şi în ziua de astăzi, dacă nu s-o fi fost însurat şi apoi a murit de impotenţă prematură şi de prea multă bătrâneţe, în vreun parc.










                                                           Clepsidra



            Cosmina simţea că moare, aşa cum stătea cu ochii în lumina soarelui de august fierbinte, simţea cum cuvintele i se adunau pe tăcutelea în simţire şi se ordonau ca păsările pe sârmă şi apoi mai simţea că ceea ce îi spusese Călin niciodată nu va putea să uite şi anume „găseşte-ţi pe unul din aceeaşi arie geografică cu tine şi pe mine lasă-mă în pace”, asta după ce Călin deja vânduse casa veche şi îşi luase una nouă să aibă unde să stea ei doi, adică chiar ţesuse vise de logodnă şi de căsnicie cu Cosmina o vreme.
            Cosmina fu năucită de viteza şi violenţa loviturii în cele mai bune sentimente ale ei de femeie îndrăgostită veşnic numai de unul – Călin şi simţi că se înăbuşă la început, lumea se distorsionă deodată şi luă forma unei clepsidre prin gâtul căreia ea trebuia să treacă dintr-o parte în cealaltă, şi încetul cu încetul chiar trecu dintr-o parte în cealaltă fiindcă aşa este inima omului nu plesneşte de necaz, dar Cosminei începu să îi cadă straşnic părul de ciudă şi de urletul acela interior pe care nimeni nu îl putea auzi când se plimba pe stradă, sau mai ales când păşea în restaurantul unde fuseseră ultima oară ei amândoi şi unde Călin băuse o tărie dis de dimineaţă, probabil să îi ajute la lungul drum spre înalta noapte înaintea deciziei de divorţ, pe care o aştepta de la fosta nevastă.
            Nimic nu prevestise în vreun fel necazul ce avea să vină peste Cosmina, soarele îşi făcuse vajnic datoria faţă de cer şi răsărise, iar apoi apusese cu aceeaşi cosmică constanţă, luna şi ea îi poleise la început pe îndrăgostiţi cu razele ei albe, ca apoi să se ducă să se scalde în mare, iar păsările îşi făcuseră deja al doilea cuib în copacii de pe marginea străzii unde locuia Cosmina, care avea un tei minunat în dreptul geamului ei, unde cloceau păsările veşnicia în micile ouăşoare.
            În mijlocul acestei celebrări a vieţii Cosmina simţi deodată că moare, dar moare de-a dreptul, aşa scurt şi fără lumânare la cap sau în mână, când Călin i-a şi indicat zona geografică către care să se repeadă în căutarea ultimului bărbat şi, după o perioadă de patru ani de suferinţă, Cosmina îl cunoscu pe omul de lângă ea, un bărbat cu nimic mai prejos decât Călin, poate chiar ceva mai presus, sexy şi iubitor de femei frumoase care să-l adore şi să-l fure din ochi, Vlad era bărbatul perfect să îl înlocuiască o dată şi o dată pe veşnic şi mult prea plânsul Călin, iată, acum venise momentul, Cosmina se simţea ca şi cum s-ar arunca cu capul înainte în prăpastie, aceasta era senzaţia pe care i-o provoca impetuosul de Vlad, pentru care viaţa era ca o cursă cu obstacole pe care le putea depăşi cu uşurinţă cu bike-ul lui şmecher, toate se legau la Cosmina, numai inima zăcea pe podelele trupului ei, mută, şi striga celălalt nume, până în ziua când Cosmina s-a privit profund în oglindă şi a strigat la ea însăşi „Destul, Cosmina!” şi maestrul Timp s-a oprit puţin în loc, Cosmina a scrutat adâncurile zării dinspre care Călin niciodată la loc nu se va ivi, şi compuse un scurt cântec de iubire, pe care îl intitulă fie „Loonatics”, fie „Shine on me Crazy Diamond”, şi cu aceasta Cosmina muri de tot a treia zi după Scripturi, când toate sunt ceva mai lesne de înfăptuit. 





                                                  Lordul



Liviu îşi spălase genitalele în muşeţel toată viaţa, până la actuala nevastă care de fapt ea îi pusese repede, repede pirostriile pe fruntea lui de maior hârşit în mândra Armată Română şi îi şi trântise la urgenţă doi copii unul după altul, astfel că maiorul nu prea avu timp când să ştie că i se duce dracului solda grasă de slujbaş, pe pamperşi şi bulendre de muiere, el, care înţelegea de minune Marek Bilinski, ba chiar putea înţelege ca nimeni altul până şi muzica psihedelică, cu toate că el nu făcea chiar corp comun cu ea, aşa cum se întâmpla cu o zăludă din viaţa lui, la care-i rămăsese sufletul, dar care nu fusese de fapt femeia lui, ci a unui prieten de-al lui, care înţelegea muzica ca nimeni alta, ba chiar şi ţipa la anumite pasaje, fapt care-l trimisese imediat cu gândul la întrebarea pe care şi-o pune absolut orice bărbat, indiferent de profesie, „Cum o fi tipa la pat?”, la care întrebare Liviu nu mai avusese vreme să îşi răspundă după ce Elodia o rupsese cu prietenul, fiindcă dăduse nesătula de nevastă-sa peste el cu crucea şi om îl făcuse, atârnându-i doi copii de gât.
Că erau copiii lui Liviu era foarte sigur, dar că nevasta nu-l înşela de asta nu mai era sigur, după felul cum îl boscorodea în pat, în cele mai intime momente ale lor, când îi căuta cusur din absolut orice, numai ca să se eschiveze de la îndatoririle ei sexuale, care se cuvin unui neveste de maior.
Toate acestea, ca şi faptul că nevasta lui Liviu era un monument de împuţiciune, pe care le ştia de la prietena ei, care lucrase cu specimenul, îi trecură prin minte Elodiei, care privea cu milă nedisimulată la bietul Liviu, care cam transpira sub privirea ei ascuţită, de teama de a nu fi luat la vale de către aceasta, ştiută fiind iuţimea cu care Elodia ştia să pună la punct o situaţie, chiar dacă ea ar fi fost în rahatul în care era bietul Liviu.
Mai asculţi muzică bună?”, îl întrebă totuşi cu câinoşenie Elodia, care nu se putea abţine să nu îi scoată lui Liviu ochii pentru o fază pe care acesta nu ar fi vrut să şi-o amintească cu niciun preţ şi anume aceea când o ceruse pe Elodia de nevastă, exact după primul ei avort cu prietenului ei şi al lui Liviu, iar aceasta, năucă, se uitase atentă la el, peste paharul de bere din care sorbea fericită că scăpase aşa de iute de plodul din ea, fără să aibă niciun fel de remuşcări, şi spusese cât se poate de conciliant şi gingaş : „Merci, Liviu, eu nu o să mă mărit niciodată”, la care onoarea lui de maior fercheş şi nerefuzat de nicio femeie până atunci, îi pusese aiurea-n gură următoarele vorbe, pe care le regretase amarnic după aceea : „Să ştii că sunt un bărbat foarte curat, eu mi-o spăl zilnic cu ceai de muşeţel”, la care frază Elodia izbucnise de-a dreptul în râs, din prima clipă de consternare, ca atunci când îi mărturisise alt maior, că băieţii de succes ca ei „se îmbată şi apoi fac pipi în chiuvetă”, şi-i spusese imitând tonul răstit cu care Liviu părea că dă comenzi şi când stătea pe loc, „Vezi să nu îţi rămână puţa în paharul de ceai, Lordule!” şi, înecându-se şi mai tare de râs, se ridicase de la masă şi plecase demnă pe uşă, minunându-se câţi nebuni or fi fost pe lumea aceasta şi, mai ales, cum se făcea că tocmai ea îi nimerea?
Anii vor trece peste Liviu, copiii vor creşte, iar el, ca orice ostaş vrednic al Armatei Române, îşi va înfiinţa un S.R.L., afacerea va prospera, nevasta va fi ceva mai mulţumită de prestaţia lui în pat şi nu îl va mai ocărî din te mir ce, până într-o bună zi când lui Liviu îi va veni pofta să îşi înşele şi el nevasta cu una mai binemirositoare ca ea şi pentru aceasta va pretexta că vrea să intre în politică, motivând astefel absenţele îndelungate din patul conjugal, cât şi din viaţa de familie, la care către sfârşitul carierei lui de tânăr pensionar cu privilegii materiale bogate, acesta va sfârşi prin a renunţa de tot, rezumându-se la amantele parfumate, care-i populau de o vreme bună viaţa.
Dar gândul lui cel mai ascuns rămăsese tot la nebuna de Elodia, singura care-l refuzase, şi de acest eşec îşi aducea aminte Liviu de fiecare dată când şi-o spăla cu ceai de muşeţel, pe îndelete, şi şi-o contempla cu tristeţe, fiindcă ratase din cauza grabei cu care o ceruse de nevastă pe singura femeie care înţelegea atât de bine muzica psihedelică şi ţipa pe Syd Barett şi David Gilmore.           















                                                            Patul



            Camelia se născuse să fie singură pe lume şi până la ora aceasta aşa şi era, şi chiar într-atât de mult încât nici nu mai ştia de câte ori fusese părăsită de băieţii din viaţa ei, pe care ea încă se încăpăţâna să îi numească „prieteni”, când de fapt aceştia doar profitaseră de pe urma slăbiciunii ei pentru tipi înalţi şi atâta tot.
            De istorii de acestea de iubire este plină lumea, dar ceea ce o individualiza pe Camelia de restul femeilor era prezenţa unei anume voci din interiorul ei, care-i şoptea inevitabil : „poate acesta este, poate acesta este el”, şi aceasta până la sfârşitul călătoriei ei în sufletul celuilalt, care călătorie se dovedea mereu a fi plină de peripeţii care mai de care mai tragice ori chiar nostime, numai că tristeţea ei nu mai percepea nuanţele demult.
            Camelia se maturizase cam fără de voie, mai mult îndemnată de alţii şi de sfaturile lor, care veniseră când aceasta se afla într-un mare impas emoţional, nu ştia dacă să se mărite cu Marius, ori ba? Chestiunea era ca o „întrebare capcană” deoarece Camelia iubea pe altul adânc în inima ei, pe unul Sergiu, dar Marius îi era mult mai la îndemână, din ziua când acesta o învăţase cu atenţie cum să facă sex fără să implice absolut deloc şi capul în povestea asta, cât nici expectaţiile ei de o viaţă, şi totul îi reuşise aşa de minune lui Marius încât acum Camelia îl şi întrecea, iar acesta nu ştia chiar de femeia care se culca cu el îl iubea, ori numai simula desele orgasme sau nu.
            Dar cine este Marius? Marius este un bărbat înalt bine, cu ochii albaştri ca peruzeaua şi care nu o iubeşte pe Camelia deloc, fiindcă şi-a găsit fosta nevastă în pat cu prietenul cel mai bun, iar de atunci încoace Marius dărâmă tot ceea ce găseşte în materie de suflet la femei.
            Fiecare dintre cei doi sunt expozanţii unei categorii sentimentale anume, pe care doar viaţa cu umorul ei nebun îi poate pune faţă în faţă şi apoi îi aduce şi în pat, patul din care amândoi erau prizonieri de ceva vreme, chiar multă, cam de când dura relaţia lor, care nu se mai dădea dusă din pat, unde Camelia asculta cu plăcere muzica lui Andrieş, care-i plăcea atât de mult lui Marius, asculta şi ea Mozart-ul ei, care nu îi plăcea defel acestuia, ba se mai şi strâmba a aguridă când Camelia punea vreun CD cu un concert de Mozart, toate ar fi fost bune şi frumoase şi doi oameni nefericiţi ar fi putut trăi o viaţă şi în pat, chiar fără să se iubească, numai că în viaţa lui Marius a apărut o femeie care i-a făcut acestuia deodată un copil, pe care l-a şi păstrat, căci Marius ieşise finalmente din patul comun, precum şi Camelia, care la rândul ei simţea că scăpa cumva de spiritul josnic al lui Marius, care o învăţase doct că toţi bărbaţii sunt porci, fiindcă au nevoie de sex pe săturate, nu contează pe ce parte te culci tu ca femeie, iar ea absorbise lecţia lui de uitare ca pe ceva extrem de frumos, uitând de ea însăşi de tot.
            Iar frumuseţea vieţii încă se lăsa descoperită în vreunul din ungherele sufletului lor, a ambilor, fiindcă şi Camelia şi Marius avuseseră făcut cadou un pic de nemurire pe care o irosiseră pe nimic, pe nimic, deoarece în-afară de iubirea de aproape chiar că nimic frumos nu este pe această lume. Poate de iertare.



                                                Zâmbetul



Chiar înconjurată cum era de obiecte mici, în încăpere, Aura părea că emite o lumină anume, care venea mai ales din zâmbetul ei puţin ascuns, cu care întâmpina lucrurile şi mai ales viaţa lor intimă. 
Pe Paul îl nedumerise întâiaşi dată zâmbetul ascuns, atât de ascuns încât cu greu i-l puteai distinge dintr-o primă privire, iar Paul, care era medic de profesie şi avea obiceiul de a pune rapid diagnostice toată ziua, chiar nu îl văzu.  El nu vedea decât femeia care-i stătea prin preajmă cam de zece ani, fiindcă nici Paul, nici Lara nu mai voiau să se căsătorească încă o dată, iar Paul încântat de toate fleacurile cu care-l înconjura vorbăreaţă Lara, nu mai auzea nimic în jurul lui.
La drept vorbind Lara îl iubea pe taciturnul Paul, cu tot cu profesia de medic, care-şi cerea straşnic tribut de devotament din partea ei şi, dacă ar întrebat-o cineva, dacă vrea de fapt să se căsătorească cu Paul, poate, cine ştie, ar fi recunoscut deschis, că de aceea şi mai stătea cu el, sperând, aşteptând, ziua în care taciturnul Paul să o observe, să o vadă cât îl iubeşte ea de fapt.
Dar Paul nu vedea nimic, prins de meseria lui, care-i răpea şi puţinul timp dedicat scrisului, care-l apropiase cumva de Aura, care şi ea scria.
Zâmbetul acela ascuns cu care Aura înghiţea viaţa şi obiectele din jur, Paul i-l observase la o lansare de carte a lui, unde o văzuse pe Aura cum se izolează şi se distinge deodată prin zâmbetul ei, în grupul de scriitori invitaţi. Zâmbetul ei se accentuase când îl văzu pe pictor, care făcea iute schiţe celor din jur şi, printre altele, acesta prinse din aerul din jurul Aurei, acel zâmbet abia schiţat, care înflori graţios pe coala lui albă de hârtie.
Şi în acel moment, văzând surâsul acela mic, Paul ştiu că nu o iubeşte deloc pe Lara din apropierea lui, fiindcă aceasta vorbea cu mult prea mult pentru a-i fi vreodată soţie, aşa că, hotârât cum era, chiar de a doua zi o anunţă scurt că din gardă, se va duce direct la casa lui, unde nu o doreşte pe Lara prin preajmă, în acelaşi timp scriindu-i şi Aurei primul lui email de îngenunchere în faţa ei, în care-şi spunea şi cel mai ascuns gând, anume acela de a-i face în viitor un copil.
Şi zâmbetul Aurei se transformă într-un rânjet, la fel de ascuns în suflet, ca şi primul, pe care Aura nu şi-l putu opri când citi emailul de la taciturnul doctor, Paul. Toate o nedumireau în general pe Aura, mai puţin scrisoarea doctorului, ale cărui diagnostice precise uluiseră oraşul şi a cărui ascensiune rapidă era deja recunoscută. Toate pledau pentru apropierea de taciturnul de Paul, mai puţin copilul pe care i-l propunea Aurei şi de care ea nu avea la anii ei nici o nevoie, pentru a-şi clădi o carieră în artă, care îi cerea invidios să îşi sacrifice şi cei mai buni prieteni, aşa că Aura închise ochii, râse slab de tot şi cu acelaşi zâmbet interior îl părăsi pe Paul mult înainte de a-l avea în pat, ca să nu o părăsească el, când va începe să scrie „chiar înconjurată cum era de obiecte mici, în încăpere ...”.











sâmbătă, 11 august 2012

Sisif pierdut în detalii

Narcis Virgiliu- A Sisif Life

Vinerea trecută, Radu Dragomir ne-a lecturat o povestire lungă. Noi, cei prezenți la ședința de cenaclu, chiar dacă am avut sau nu răbdare în timpul lecturii, am spus așa…

“O bună gestiune gramaticală a textului; se impune o concentrare a acțiunii, deoarece aglomerarea de detalii devine angoasantă și detensionează narațiunea, obosind cititorul și slăbindu-i atenția. Stil bine condus care reclamă, cred eu, o tensiune narativă mai mare și o diluare a simbolurilor, care, prin aglomerarea prezentă, aproape se anulează unele pe altele.”(Stela Iorga)

„Autorul scrie formidabil, dar să nu creadă că este bine. Îl felicit că a avut atîta răbdare să scrie așa de mult, fără oprire.”(Ion Zimbru)

“Scriitură bună, dar nu i-a reușit pentru că e prea aglomerat. Nu are fir narativ, transfigurare, atmosferă.” (Anca Gaiu)

“Are fir epic și propoziții enorm de lungi pentru că uită să pună punct.” (Alexandru Maria)

“Povestirea este un delir cu metafore solide. Personajul este bine conturat, dar textul nu respiră din cauza repetițiilor. " (Florin Buzdugan)

"Personajul (Franc) face atît de multe încît, atunci cînd termini de citit, nu știi ce face cu adevărat." (Laurențiu Pascal)

"Are talent și se cunoaște că textul este scris sub inspirație." (Tatiana Nona Ciofu)

"Mi-a plăcut că a folosit o descriere detaliată de la începutul pînă la sfîrșitul textului. Prinde o anumită categorie de cititori." (Ionuț Vasile)



Simona Toma

luni, 6 august 2012

Al nimănui

            
Casa s-a prăbuşit înaintea lui fără să arunce niciun fir de praf, fără să zguduie pământul. Fusese totul pregătit dinainte; lipsise momentul propice. Ochiul lui Franc a fost, în sfârşit, momit. Nimic nu a mai rămas în picioare. Muncise degeaba. Dar Franc părea că ştie firul acţiunii. Se aştepta de mult la o asemenea replică. Nu s-a ridicat din dărâmături niciun icnet. Casa şi ce mai era prin ea muriseră mult mai devreme ca distrugerea să aibă loc. Era singura explicaţie plauzibilă ce se învârtea în mintea bărbatului, în timp ce trupul mătăhălos se îndrepta spre ruine. El nu-şi dădu seama, dar cu cât se apropia mai mult de rămăşiţe bustul i se subţia, rămânând doar o aşchie; bustul se aşeza pe un bazin enorm, în care erau înfipte două picioare umflate; de trup atârnau, la locul lor, braţele ştiute dintotdeauna; din bust se înălţa un cap gigantic; se lăţise atât de mult încât firele de păr se distanţară, accentuând şi mai puternic deformarea. Însă Franc nu sesiză nicio schimbare. Nici nu avea de ce să plângă, nici nu avea pentru ce să-i pară rău. Numai că abia se mişca spre rămăşiţe. I se puse un nod în gât, încercă să înghită, sperând că astfel n-o să-l mai jeneze; fiindcă nu se întâmplă nimic, îşi mai forţă o dată gâtlejul; era în apropierea zidurilor culcate la pământ. Îşi propti talpa într-o bucată de beton, îi verifică stabilitatea, se urcă cu băgare de seamă, căută un loc mai neted unde să se poată aşeza, cercetă ceva timp grămada prăfuită, în sfârşit descoperi nişte dâmburi mai puţin colţuroase, se întoarse cu faţa spre strădă, se aşeză, trecărtorii se opreau şi râdeau de el, îi vedea şi incepu să-şi analizeze mâinile, picioarele, burta, se gândi că nimeni niciodată, nu s-a apucat să-i ofere sfaturi în privinţa slăbitului sau a oricărei alte modificări de estetică corporală, el însuşi se credea la fel, însă hoarda deveni neîncăpătoare chiar şi pentru ochii săi, ce vă holbaţi atât la mine, au izbucnit în râs, faţa i s-a tras, buzele au început să se crape, Franc era nervos, se ridică în picioare, le arătă pumnul, oamenii hohoteau din ce în ce mai asurzitor, însă, pentru prima dată, zgomotul, normal pentru atâtea guri, nu mai veni la urechile sale puternice, ci se avântă asemenea unui chiţăit şi, instinctiv, Franc privi de jur-împrejur şi observă că toate casele se prăbuşeau, în timp ce nu făcea altceva decât să arunce o căutătură spre ele, iar în unele, chiar se mai aprinseră, cu puţină vreme înainte să devină talazuri de moloz, câteva lămpi de veghe, chit că era mijlocul zilei, şi astfel lumina aceea se ducea spre soare, pentru că soarele o sorbea şi ajunse să se soarbă şi pe sine, chiar în clipa în care Franc îşi înălţă capul înspre văzduh, părându-i-se că şi de acolo este batjocorit. S-a hotărât să nu mai asculte de nimeni, se aşeză iarăşi la locul său, într-un fel dorindu-şi să nu-şi fi pus fundul pe vreo lespede care să acopere cadavrele soţiei sau ale copiilor săi. Nu-şi sprijini bărbia în pumni, nu-şi pocni faţa cu palmele, ca apoi să le lase să tragă pielea, iar în coborâşul lor să descrie un gest dramatic, patetic sau mai degrabă jalanic, ci pur şi simplu se uita în faţă la mulţimea râzândă şi întrucât ochii săi prinseră mâini, acestea dădură la o parte oamenii ce deveniseră monotoni cu umorul lor, făcură cale spre ceea ce a mai rămas din oraş, iar acesta se lipea de palmele virtuale, se strivea de degete, fugea ca praful printre şanţurile săpate între falangele prost unite, făcea puţin loc oraşului vecin, unde de zile oamenii se luptau între ei şi dând, în cele din urmă, la o parte bătăile de stradă, mintea lui Franc nu ştiu unde să se mai ducă, a rămas aşa înmărmurită câteva secunde, era prea departe, el nu ieşise niciodată în lume, îi era frică şi, în timp ce ochii îi paralizaseră, refuzând să înlăture teama, un alt creier al lui Franc, mai cutezător, îl sfătui să-şi continue mersul, mâinile ochilor s-au dezmorţit şi continuară să şteargă terenul sterp de dincolo de al doilea oraş până ce se împletici în dreptul unei văi, despre care se spunea că oricine s-ar încumeta s-o coboare trebuie să se aştepte la o moarte sigură, misterioasă, însă cugetul lui Franc, tocmai dezgheţat, prinse elan şi coborî în ritm de hei-rup povârnişul, până se întunecă de tot, iar privirea lui Franc începu să orbească, iar mâinile ochilor se retraseră înapoi, pline de zgârieturi sângerânde, şi cu cât se apropiau mai mult de orbire cu atât rănile usturau mai tare, tâmpla începu să transpire şi pe braţele ochilor se vărsa apa sărată şi cu cât mâinile goneau spre înapoi, apa fugea spre înainte, îşi făcea culcuş în tăieturi, atunci pleoapele se strânseră de durere, hohoteau în broboane de transpiraţie scurse direct pe genunchi, mâinile ochilor nu mai aveau cum să intre în orbite, mai erau şi chiţăiturile mulţimii şi răcnetul unor păsări ce spărgeau cu ciocurile bucăţi de zare, iar Franc îşi zise că e timpul să vadă mai bine, căscă ochii, mâinile se retraseră în sfârşit în găvăne, pişcând puţin pielea şi carnea dinăuntrul orbitelor, Franc resimţi totul ca pe o clipire şi a înţeles, numai el ştia cum, că e obligat să părăsească oraşul. Din nou s-a ridicat, şi-a întors spatele disproporţionat spre mulţime, s-a aplecat, arătându-le, fără pic de jenă, fundul enorm, însă gestul nu s-a vrut deloc ostentativ, pentru că, de fapt, nu a vrut decât să adune un pumn de praf pe care să-l zvârle în semn de respect peste rămăşiţele a tot ce a însemnat pentru el puterea de a fi om, numai că oamenii nu l-au interpretat ca pe un act de resemnare şi s-au năpustit indignaţi spre el, vrând să-i aplice o corecţie pe care să n-o uite prea curând; asta se întâmpla la început, dar drumul între stradă şi casă se întindea pe kilometri întregi, astfel că, între timp, şi-au schimbat strategia. În Franc aveau să arunce cu pietre până la moarte. Totuşi Franc nu auzise de nicio mulţime care să vrea să-l linşeze. Abia terminase de săvârşit gestul de adio, îşi petrecu mâinile prin păr, o dată, de două ori, de trei ori; devenise un tic al importanţei. Franc se simţea liber şi nimeni nu putea ajunge la nasul său. Se întoarse şi văzu gloata. Crezu c-o să-l venereze şi, dacă tot erau departe, avea ceva timp la dispoziţie să se pregătească pentru o întâlnire memorabilă nu doar pentru el, ci, în special, pentru ceilalţi. Îşi netezi părul, îşi aşeză zâmbetul, adună seninătatea acelei zile, transformă răcnetul păsărilor în ciripeli şi uguieli plăcute. Nu avea nicio grijă decât poate emoţia cu care va rosti discursul eliberării; fixă, înainte de toate, pentru ultima oară mulţimea ce gonea neobosită. I se păru onest să facă, la rândul său, un pas-doi pentru a le tăia din efort şi a le lăsa impresia că-i pasă de ei. Îşi încordă puţin faţa cât să curpindă cu ochii adunătura de oameni. Obosi îndată, se linişti, îşi retuşă, in gând, discursul. Sentimentele de plinătate îi erau din nou încolţite de ideea plecării. Observă de fapt că mulţimea încetini deşi mai era mult până la el. În schimb, lui Franc, care stătea pe loc, i se păru că făcea cele mai multe mişcări. Deodată şimţi cum furia pluteşte printre oamenii aceia. La început doar un colţ de umbră, apoi toată umbra, apoi unul, apoi doi, apoi toţi se înfuriară. Franc îşi dădu drumul la un mers agale; avea un singur obiectiv: să părăsească oraşul. În suflet rodi frica de oameni. Cunoştea că vor să-l ucidă; la urma urmei era răspunzător pentru catastrofă. Apropiindu-se mai mult trăia cu senzaţia că se înnăbuşă, că avea să moară înainte ca ei să-i ia viaţa cu pietre strânse chiar din casa sa. Imobilul era prăvălit in spatele său, picioarele până la completul de judecată se împuţinau. Corpul reveni la proporţiile normale. În coşul pieptului se strânse hohotul de laşitate; nu le rămânea decât să se repeadă asupra sa şi putea să dea drumul in voie urletului, amplificând ura călăilor. Închise ochii aşteptând ţipetele. Nu se auzi nimic. Retrăia exact momentul în care casa, în plină năruire, nu s-a văitat deloc.A deschis ochii. Îl priveau înlăcrimaţi. Două femei s-au năpustit asupra lui Franc; nu voiau decât să-l îmbrăţişeze şi să-i şoptească la ureche că le pare rău.Au făcut precum intuise Franc. Franc plângea, dar nu din pricina pierderii, ci din cauza fricii care se înnodase în acest gest reflex, iar bărbaţii l-au bătut pe umăr, consolându-l şi se striga în jurul său fii tare, o să fie bine, iar Franc mergea asemenea unei divinităţii prin mijlocul mulţimilor; cu un act prost înţeles reuşise să îngenuncheze întreaga comunitate aşa că se tot gândea, în tot timpul plânsului, că are carismă, că poate să impresioneze lumea doar cu nişte smiorcăieli; continuă să meargă stăpânit de convingerea că, lăsând oraşul în urmă, deja a pus stăpânire peste umanitate şi valuri-valuri de îmbărbătări agasante se izbeau în urechile lui; spontan, un rictus i se întipări în colţul buzelor, zâmbeşte, strigară două femei, iar mulţimea se făcu cerc şi Franc se simţi constrâns, apoi presiunea îl strivea de-a binelea, le-a îmbrăţişat în goană, se făcu alb ca varul, nimeni nu a observat; Franc a căzut in plină stradă; s-au dat la o parte târziu când Franc abia mai sufla. Franc s-a ferecat în mintea sa pentru totdeauna. Franc avea aer şi două nări care erau înfundate. Franc muri sufocat. Două femei plângeau pe pieptul lui Franc. Franc le auzi şi, în timp ce se asfixia, prinse încredere în forţele sale. Nimeni nu a sărit să-l aducă în simţiri. Pentru oamenii aceia Franc (se) plângea şi atât; (se) plângea pentru că şi-a pierdut familia, casa; (se) plângea pentru munca zadarnică. Din acel moment, Franc nu avea să mai plângă, s-au retras şi l-au lăsat cu bocetul celor două femei. Mort cum era, Franc se ridică totuşi în picioare, le lăsă pe cele două femei să jelească locul unde zăcuse şi porni spre ieşirea din oraş. Simţea sufletul cum tremură pe el, paşii cum devin mai alerţi. Dădu peste stâlpul în care era fixată plăcuţa cu numele oraşului. Maşinile treceau pe lângă el, prin el. Franc rămase înspăimântat. Se agăţă cu mâinile de cadrul metalic al stâlpului, închise ochii. Scutură stâlpul şi atunci observă că nu mai poate reţine toată presiunea evenimentelor. Când să plângă, un nod i se puse în gât, deschise ochii, privi drumul drept, călcă dincolo de oraş, cu un singur picior. Iute şi-l retrase. Se uită în urma sa. Nu era nimeni. Franc era în deplină siguranţă. Păşi iarăşi în afară cu primul picior; imediat îl trase şi pe al doilea. Din depărtare doi copii se întorceau în oraş. Mai căută o dată, dintr-o singură ocheadă, oraşul dindărăt. Casa ruinată, trupul său mort, jelit de două necunoscute. Îşi înghiţi plânsul. Râse amarnic, răvăşindu-şi chipul plat cu două lacrimi. Clipi şi imaginea dezastrului se şterse. Tot aceiaşi copii se îndreptau către oraş, de la aceeaşi distanţă. Franc bănuia că nu va ajunge niciodată până în dreptul lor. Cu toate acestea, şi-a luat inima-n dinţi, şi-aşa avea să bântuie pentru totdeauna, şi porni cu gândul de a-i întâlni. Grăbi mersul. Lângă drum, din fabricile oraşului se ridica vacarmul. De partea cealaltă a drumului, câmp şi două-trei locuinţe în paragină. Copiii aceia se tot retrăgeau. Franc nu mai înţelegea nimic. Până mai adineaori veneau în oraş. Îi strigă după numele pe care şi le amintea că le-ar purta. Erau odraslele lui. Nu-i răspundeau. Se simţea întărâtat. Nu găsea rost de joacă. Până atunci nu-i lăsase nicicând de izbelişte. Le interzisese până şi statul îndelungat în grădiniţa din faţa casei. Hei, veniţi la mine! E vremea să ne intoarcem acasa! Nicio replică. Nu avea rost să alerge, distanţa rămânea bătută în cuie. Apoi, râsetele se dezlănţuiră. Degetele asemenea unor ghimpi se răsfrângeau asupra sa. Copiii râdeau de tatăl lor. Franc nu putea crede. Se înfurie, distanţa rămânea bătută în cuie. Zgomotul nu contenea, furia se alimenta; tot timpul au fost făţarnici. Îşi petrecea mâinile prin păr, se plesni peste faţă. Copiii se hlizeau şi larma lor căzu ca un blestem asupra lui Franc. Începu să alerge; nu-i păsa dacă-i va ajunge sau nu. Tot drumul îşi imagina corecţiile pe care o să le aplice. Îşi certa în sinea lui odraslele, râvnea la imaginea unor ochi umpluţi de lacrimi, unor obraji înroşiţi de ruşine, unor capete plecate sub înjosirile aduse de părintele cu orgoliul rănit; pe urmă, se vedea cum face în aşa fel încât tensiunea să crească, vocea să devină mai aspră, pumnii să se strângă, faţa să se contorsioneze, ochii să se revolte în orbite, mâinile să tremure, mâinile să se ridice cu tot cu degetele strânse, pumnul să devină palmă şi palma să repeadă toată lumea de deasupra creştetului celui mic, lovindu-se în final de ţeasta lui, băiatul cel mic să încremenească, lacrimile să nu-i mai şiroiască puţine secunde, iar, în timp ce din voce se rupe un ţipăt, palma să se intoarcă în pumn şi să se oprească din goana însetată de ură direct pe spinarea copilului mai mare. Şi tatăl fugea de-a binelea; deja nu-şi mai putea stăpâni nervozitatea; efectiv n-o mai putea ţine pentru el; şi se exterioriză şoptind cele mai grele cuvinte pe care le ştia, într-atât de grele încât dinţii alunecau unii peste alţii ca două lame când le rostea, iar scrâşnetul îi amplifica răzbunarea şi iarăşi alerga fără să se gândească la nimic, apoi scenele se reluau, făcându-şi, în minte, dreptate; copiii tot acolo şi tot liberi, iar nevasta în spatele său de ce alergi? şi totul încetă, se pierdu, Franc se întoarse şi sesiză că nu mai fuge pe stradă; decorul se schimbase cu o văgăună, ce se prăbuşea continuu şi, vrând să evadeze, se roti la loc, copiii râdeau de astă dată în văzduh, de ce alergi? vreau să-i prind pe nemernici, n-ai cum sunt deja sus, în camerele lor, hai acasă! L-a apucat pe Franc de mână, dar Franc încă mai privea înapoi şi într-adevăr nu era nimic; nici degetele lui nu se împiedicaseră într-ale nveste-sii, ci pipăiau un perete de piatră de care nu voia să se sprijine. Mezinul îşi aţinti privirea asupra sa. Nişte ochi nou-născuţi. Era purtat în braţe de cel mai mare dintre fraţi. Îşi urmărea tatăl necunoscut. Franc ar fi vrut să urce ochii sus către pruncul în faşă (nu putea să se înstrăineze, să-şi audă mai târziu copilul adresându-i-se: domnule), dar nevasta îi strângea şi mai tare degetele. Franc se împotrivi, şi nevastă-sa îl smulse cu totul, iar smucitura a distrus grota şi susul. Se găseau pe stradă, el întrebând ce se tot întâmpla, ea asigurându-l că nimic grav, doar vederea îi fusese puţin afectată, însă un doctor bun, aclamat de întreaga comunitate, avea să-i găsescă leac. Nu era bolnav, dar nu a avut curaj să se răstească la nevastă-sa. Nevasta nu era decât o imagine distorsionată. Închise ochii, îi deschise. Nevasta dispăruse. Luase cu ea lumina. Franc crezu că înnebuneşte şi strigă atât de tare, încât răcnetul lui se umflă mai ceva decât un uragan, iar mâinile bâjbâiau frenetic aerul. Încetează! Nevasta reveni, dar nu înaintea sa, nici în lateralul său, nici în spatele său. Coborî bărbia în piept. Pământul-întunecat. Lăsă capul pe spate. Cerul era mezinul în faşă, cercetându-l năucit, un dinţişor în creştere reflectă puţină lumină cât să-i brăzdeze faţa. Franc a paralizat cu ochii în tării. Hai, linişteşte-te! Nevasta îl ademenea în orbire. Îi mărturisi cu exaltarea unui copil că doar aşa putea vedea. Ce vezi? Mezinul nostru! Ai înnebunit de tot? N-avem copii! Eşti steril! În mijlocul străzii, nevasta îi spurcase lui Franc vedenia. Îl spurcase şi pe el. Nu avea sens s-o lovească. Vederea nu se întoarse. S-a lăsat dus cuminte de mâna femeii. Mai am o singură rugăminte: vorbeşte încontinuu cu mine, pe lângă mine, cu oricine vrei; aşa ştiu că nu sunt mort; de văzut nu mai văd nimic. Nevasta tăcu sub imperiul vocii neutre a lui Franc. Nu-i promise nimic şi continuau drumul anevoios spre casă. Franc nu se putea încrede în bezna aia. Tropăia cineva lângă el. Tropăia şi mai tare. Auzi scrâşnetul chibritului aprins. Apoi un fitil începu să ardă. Fitilul unei lampe, departe, înaintea sa. Nevasta îl minţise că nu mai e mult de mers. Dar Franc ştia că lampa era de pe biroul din camera lor. Iar camera era departe. Plictisit, înălţă ochii la cer. Îşi schimonosi faţa; ca om, era tot numai o povară. Trecură pe lângă un cunoscut de-al neveste-sii şi poate şi al său. Nevasta-l salută, îi strânse lui Franc degetele, făcându-l atent, determinându-l să repete gesturile ei; totul trebuia să pară în ordine. El însuşi era un copil mic care avea nevoie de învăţătură. Tot drumul se întrebă de unde-l ştia nevastă-sa pe străin. De când a orbit, recunoştea oamenii după cum respirau. Pe acesta nu-l recunoscu. Cine a fost? Un coleg de muncă. Se lăsă din nou tăcerea. Îşi auzise nevasta strigând după el şi, fără a bănui ce i se întâmpla, îi spuse că totul este în regulă, numai că şi el ştia că se îmbată cu apă rece, pentru că dinţii se lipiră unii de alţii, scrâşneau vrând să se sfărâme, iar vocea femeii se diluă, plecând din raţiunea lui, iar în cele din urmă pocnetul şi sentimentul că se sparge în bucăţi ca un porţelan ieftin, zdruncinătura ce-i surprinse corpul, căldura, apoi arsura, apoi faptul că a strâns pleoapele şi era tot mai întuneric şi i s-a părut amuzant că el, orb fiind, putea aprecia variaţiile întunecimii; aşa că plecă de lângă nevastă-sa amuzat. S-a ridicat, s-a uitat înapoi; nevastă-sa jelea trupul său inert. Franc se aplecă, îi curpinse umerii, o sărută pe creştet. Îmi pare nespus de rău! O să le trimit salutări copiilor din partea ta. Auzi alte bocete, se aplecă şi mai mult, căută sub trupul lui şi găsi imaginea femeilor care se tânguiau la căpătâiul aceluiaşi mort, doar că acel cadavru trebuia să fie mai vechi, căci ademenea muşte. Schiţă un zâmbet care-i trăda nebunia. Şi Franc era momit: de vedere, de casa care zăcea prăbuşită la câţiva paşi înaintea sa, de amintirea certă că a avut copii, iar aceştia nici măcar nu au apucat să-l cunoască cum trebuie şi începuseră deja să-l batjocorească. Nu era împăcat cu sine, nu ştia ce să mai urmărească. Se întoarse spre locul de unde răsunau chiote. Găsi un grup de oameni, ştrânşi în cerc, unii-ntr-alţii. Ţipau şi atât. Dilemă: sub dărâmături era convins că va prinde în ascunzătoare trupurile vii sau moarte ale copiilor; în mijlocul acelor oameni nu bănuia ce ar putea fi; mintea îl atrăgea spre necunoscut. Până la jumătatea drumului şi-a lepădat copiii. La jumătatea drumului a ajuns să se hăituiască, să se scuipe, să se înjure. Îşi inventa acuze. Oamenii aceia îşi lăsau vocile să se zvârcolească în voie; nici ei nu ştiau din pricina cui sau a ce urlau atât. Franc ştia că merită pedepsit, Franc se excluse din viaţă. Continua să păşească în spate spre ruine. Nu şi-a întors capul, s-a împiedicat de două pietre, şi-a găsit imediat echilibrul. Franc nebunul! Franc fără noroc! Franc paria! şi trase de fiecare dată câte o flegmă în locul în care i se păru că a pus piciorul. Pieri odată, mizerabilule! Pieri nenorocitule! Se aruncă în genunchi; mişcare rapidă ce-l dezechilibră. Auzi un pocnet scurt, cel al oaselor rupte; căzuse în plame şi-şi rupse încheietura dreaptă. Strânse degetele drepte, dar acestea se contorsionară numai cât să dea impresia unor gheare şi rămaseră imobile. Franc îşi continuă drumul spre dărâmături în genunchi, cu spatele. Privea mulţimea. Îi era ciudă. Voia ca palma dreaptă să devină pumn, să-l izbească de pământ, doar aşa mai izbutea să-şi exteriorizeze mânia. Îndoi degetele drepte cu mâna stângă; oasele dislocate tăiau carnea. Pe sub piele curgea sânge cald. Faţa îi era numai apă. Abandonă. Lipi fruntea de pământ. Se puse pe un plâns straşnic, umilitor. Îngenuncheat, cu fruntea zgâriindu-se de drum, se târâia, cu spatele, spre casă. Tună jalea peste cel mort. Doar peste cel mort din prima, căci peste celălalt s-a aşetrnut liniştea. Nevasta plecase în sfârşit acasă. Bocitoarele primului Franc fie îşi mai petrec, simulând disperarea maximă, mâinile prin părul său, fie mai alungă muştele ce se adună în roiuri spre a-l profana. Lui Franc nu-i păsa. Trupul se zbatea spre casă, genunchii îl dureauşi sudoarea începea să stropească pământul. Ştia că nu era îndeajuns de credincios scopurilor sale. Trebuia să se umple cu apă pământul unde se chinuia, trebuia să se stoarcă de tot, să-şi sleiască fiecare organ, să se întindă sfârşit şi să-şi imagineze cât de aproape de casă avea să fie când respiraţia urma să se potolească. Piciorul a lovit o piatră. S-a sucit spre dărâmături. Un noian de mizerie, de praf, de scârbă se înălţa, determinndu-l să respingă acel loc. A luat în mână o piatră, a frecat-o până ce murdăria s-a dus de tot şi începu să râcâie celelalte pietre, încercând să traseze forme alandala. Îi era frică să mai mişte ceva. Aşa ca a sculptat în legea sa, a fredonat o melodie, a strănutat de fiecare dată când parful i se strecura în nări şi abia târziu a găsit destulă putere cât să se strecoare în casă. S-a târât pe sub ruine ca şi când ar fi intrat pe uşă. Nu-l durea nimic, nu-l presa nimic. Ecoul muzicii pe care o gângurise se auzea înăuntru, peste tot. Totul era atât de nou, încât nimic nu i se dezvălui. Aşa ştiu Franc că a îmbătrânit, că nu mai poate căuta, că lumea evoluase şi în semiobscuritatea aceea, o şuierătură îi strică meditaţia, strâmbă din nas, călcă într-o odaie alăturată, casa de sub dărâmături cert nu era a sa, totul părea a fi straniu de străin, însă îşi găsi cei doi fii mai mari lângă o scenă pe care dansa lasciv o femeiuşcă, iar pe o canapea mezinul desfăşat privea cu neînţelegere tevatura şi numai ochii i se rostogoleau în orbite, urmărind camera din colţ în colţ. Franc era sigur că mezinul este orb şi o durere groaznică îi săgetă pieptul. Mezinul îşi trase mânuţa de pe sofa, vrând s-o ducă la frunte, dar braţul greu căzu pe tapiseria neagră. Numaidecât se repezi să-l cocoloşească, să-l protejeze de nesăbuinţele fraţilor mai mari. Auzea muzica şi tocul animatoarei lovindu-se de scenă; îi era prea ruşine să urmărească spectacolul. Îl înfăşă pe mezin, îl luă în braţe, iar în acest răstimp se gândi cât de mari puteau fi băieţii săi de-şi permiteau o reprezentaţie de cabaret. Nu s-a mai putut abţine ca înainte de plecare să nu-şi întoarcă privirea spre scenă. Un singur moment a surprins şi acela avea să rămână pe veci gravat în memorie: băiatul cel mai mare se străduia să bage o bancnotă în spaţiul dintre glezna dansatoarei şi breteaua pantofului; aceasta şi-a oprit mişcările picioarelor, a râs ascuţit, trunchiul şi braţele continuau să se legene; reuşind într-un sfârşit, animatoarea şi-a ridicat piciorul, a luat bancnota, muzica s-a oprit, a aruncat bancnota în spatele scenei, muzica a fost repornită. Franc a ieşit cu tot cu mezin din cameră, o mulţime de bărbaţi intrau în casă prin aceeaşi deschizătură, indivizi răi care-l speriau pe Franc, îşi lipise palma greoaie de ceafa mezinului, într-un gest protector, nimeni nu-l lua în seamă, chiote, fluierături, înjurături; până să ajungă la ieşire toată casa se umplu de un fum gros de ţigară şi erau ţigări ieftine, din acelea de care obişnuia să fumeze în tinereţe când se mai retrăgea buimac după o ceartă sau vreo despărţire într-un bordel. Apoi, casa care vădit nu mai era a sa, începu să miroasă a mucegai, a urină, a carne macră. Mezinul respira cu greutate. Chit că ştia că-l putea salva doar lăsându-l să urmărească deşertăciunile fraţilor mai mari, tatăl se împotrivi întru totul acestei singure variante, îl strânse la piept, tăindu-i şi mai mult răsuflarea, trebuia să fugă din ce în ce mai repede, din ce în ce mai convins, să-l dezmierde încontinuu pe mezin; nimic nu mergea. Capitulă. Franc nu voia să fie părtaş la niciun dezmăţ şi, suduind într-aiurea, îşi schimbă atitudinea faţă de mezin. Tonul deveni imperativ, îi vorbea ca unui om mare. Mezinul se strâmba neînţelegând o iotă, iar tatăl îi adresa încontinuu vorbe grele. Se aflau în faţa uşii de la intrare. Dacă apăsa pe clanţă, Franc putea să evadeze şi, cu riscul morţii asumat, să-l răpească pe mezin. Delirul nu mai stăvilea, aşa că mânuţele pruncului începură să-l împingă, iar tatăl l-a abandonat în pridvor, mezinul s-a târât înapoi în cameră, Franc era furios, a izbit cu pumnul în uşă, care, cutremurându-se, a slăbit încuietorile şi, scârţâind, s-a dat puţin în lături; atunci Franc a apucat clanţa, şi-a răsucit capul, mezinul gângurea înaintând spre bâlciul fraţilor mai mari, iar tatăl îşi spuse că aceştia nu pot fi sânge din sângele său şi uşa s-a trântit la locul închiderii sale, şi Franc era convins că a auzit cum o cheie se răsuceşte în broască, oprindu-l să revină. Afară se încălzise brusc, în ciuda faptului că se apropia înnoptarea, iar tălpile lui Franc deformau asfaltul încins şi s-ar fi întors acasă, dar presimţea că acasă nu mai era nicăieri, că tocmai fusese dat afară. Nu avea altă soluţie decât să bântuie în jurul leşului său. Nimeni nu l-a mutat din mijlocul străzii şi muştele nu mai aveau mâini de oameni care să le alunge. De curând priveghiul se încheiase, iar bocitoarele-de-ocazie l-au lăsat să putrezească în văzul tuturor. Franc apucă trupul inert de haine şi a început să-l târască până la groapa de gunoi. Nu era departe. Ştia că acolo îşi va găsi şi nevasta - nu avea nici ea unde să se ducă. Cu greu mişca hoitul, apa de pe frunte şi obraji se prăvăli pe asfaltul încins, aburii se ridicară, iar trupul era din ce în ce mai greu, se opri puţin, ochii îi transpirară şi privi cum în zare se creionează colinele altui oraş, iar la poalele colinelor groapa de gunoi se înalţă puţin câte puţin. De porţile gropii fusese spânzurată o plăcuţă mâncată de rugină. Textul “închis marţi” se observa cu greutate. Însă marţi era şi atunci, marţi avea să fie şi în ziua următoare, marţi fusese şi în ziua precedentă; a pălit tot elanul lui Franc. A lăsat mortul la poarta gropii de gunoi. Urma să sfârşească ziua la el în casă, spectator al dansului de cabaret. Încercând să-şi aplaneze stările conflictuale din minte, trecu iarăşi pe lângă sine, tolănit în aceeaşi poziţie, în mijlocul străzii. Un alt Franc de dus la groapă. S-a învoit să facă acelaşi serviciu funerar tern. Franc era încă în viaţă, se plimba de colo-colo pe o alee, încercând să se înhumeze. Pielea pe care şi-o amintea cusută în carne, începu să se încreţească, firele de păr se zbârliră. Franc era nevoit să se obişnuiască cu frica; era sigur că va dormi pentru prima dată în viaţa lui afară, pe peluză, şi când avea să se întindă cu ochii spre cerul senin al nopţii, nu-i rămânea decât să-şi închipuie că ochii aceia enormi ai nevestei, care-l pironeau în pământ, nu sunt decât două stele perfect paralele; dar ce va face cu pomeţii întunecaţi, cu buzele acoperite de şuviţe. Şi-a revenit indată. Tot noapte, tot afară, tot părând că se topeşte. Nu-şi mai dorea altceva decât să se retragă în mijlocul străzii şi să se culce pe cadavru. Aaaaa, uitase: în dimineaţa următoare trebuia să facă ordine in casa sa. Morfoli în şoaptă ultimele cuvinte pe seara respectivă. Adormi în câteva clipe, uitând tot. Franc nu mai putea visa. Fiind deja mort nu mai avea niciun rost. Totuşi, ceea ce se năzărea ca vis, se sfârşea ca o acţiune conştientă pentru noul său rol. Se concentră în somn să nu-şi lase mintea să zburde nicăieri. Abia o imobilizase, când visul se prefăcu într-o realitate cruntă, ce trebuia dusă la bun sfârşit: familia lui nu va ajunge de râsul oraşului. Şi cât spiritul se îngreuna să se mişte, o altă formă a lui Franc s-a aşezat într-un cap al oaselor de neînţeles şi a pornit câţiva metri spre locuinţă. Acolo o altă fărâmă din Franc era nevoită să se aşeze pe brânci şi să se strecoare înăuntru. Noua prezenţă gâfâia, asuda; un act extrem de anevoios; se julise peste tot, uşa nu voia să se deschidă, până şi praful de pe ruine porni în avalanşă asupra sa. Franc încercă să se ferească; locul îi era deja potrivnic. S-a trezit în hol, în urma sa vuia tencuiala ce nu-şi oprise rostogolul. Nu putea să descrie cu lux de amănunte ceea ce vedea, însă nu avea nicio oprelişte în a afirma că spaţiul ostil căpătă iniţial forma a patru oameni, apoi a unui dans şi a unor priviri rătăcite, apoi cei trei oameni se individulizaseră şi copilul la fel şi apăru şi o canapea pe care stătea copilul. Franc se năpusti asupra celor trei oameni; concomitent copilul începu să zbiere şi să izbească palmele de canapea. Şşşşt! se auzi spunându-i; se chinuia să-i ţină potoliţi pe destrăbălaţi. Nu-i apucase de mâini sau de picioare, nu încerca să-i îndepărteze, pur şi simplu îi acoperea. Femeiuşca şi cei doi fii simţiră apăsarea lui Franc. Ieşi! îi spuse unul din oameni continunând să-i întoarcă spatele. Ascult-o pe nevastă-ta când se străduieşte să te convingă că n-ai avut copii! Şi ce căutaţi atunci în casa mea? Şi râseră şi dansul continuă şi tăcură şi mezinul se agita din ce în ce mai tare şi de data asta nu-l mai putea abandona aşa că şi-a luat inima-n dinţi şi i-a lăsat să se facă de râs, mezinul ţipa, geamurile casei pocniră sub o flamă instantanee şi lasă-i dracului în pace! pleacă şi lasă-ne să dormim! Abandonă mezinul şi reveni cu coada-ntre picioare la somnul său. Franc a plâns toată nopatea. Băieţii s-au distrat toată noaptea. Veselia lor a zorit răsăritul la culcare. De atunci nopatea a tot început să cadă; s-a înjumătăţit, s-a rupt în sferturi, iar Franc şi-a promis că-şi va închide şi gura în minte. Nu mai putea aştepta dimineaţa. Stătea ghemuit în mijlocul grădiniţei şi se ruga în gând ca nevasta, copiii mai mari sau măcar mezinul să-l recunoască. Adevărat, nu mai făcea parte din familie, sub noua ei fromă. Îşi lipi palmele de faţă, scâncea, simţea respiraţia ca o şuierătură cum se depărtează de sine, alegând calea crestăturilor dintre degete. Senzaţia fluierăturii se intensifică, pleoapele s-au deschis, iar privirea a ţâşnit printre deschizăturile degetelor, cufundând dărâmăturile într-un mijloc de amiază. Se tăvălea pentru ultima oară până în dreptul unui scobituri în ziduri, îşi vârî toată privirea luminoasă dintr-un ochi prin acea crestătură şi odaia în care dădea, scăpată de întuneric, nu-i dezvălui nimic. Schimbă ochiul, aceeaşi privelişte. Nu putea să dispară efectiv tot. Se apucă să dea la o parte pietrele. Se făcu haos şi nici nu băgă de seamă în tot tăvălugul că degetele neveste-sii îi mângâie creştetul, ca şi când ar fi fost un copil. Nebunia prăfoasă căpătă contur, culoare. Distingea hainele vechi aruncate la picioarele şifonierului, apoi şifonierul zgâriat de bucăţi de plafon, apoi într-un colţ zăcea un tablou; recunoscu imediat rama, incadrase o poză din tinereţea lor; oamenii din fotografie fuseseră izbiţi cu faţa de pământ, iar feţele vioaie, colorate, fură tăiate de sticla spartă; găsi o masă pe care se împrăştiaseră bucăţi din farfurii, tacâmuri, iar Franc cotrobăi şi mai mult; dintr-odată uitase cum arată toate; a închis puţin ochii, cât să-şi odihnească mintea, şi-a pus mâinile deoparte, nu mai avea răbdare. Vru să treacă la treabă; era plin de tăieturi, mâna şipotea sânge şi lichidul de care nu-i era frică se umplu cu nevastă-sa, cu fiii săi, cu faţada casei. A apucat un colţ de haină, a început să se şteargă. Haina era pielea celeilalte mâini, sângele se făcu clei pe pielea degetelor acesteia, iar Franc a frecat între ele degetele cleioase până când a dat şi acolo sângele. Disperat, a început să se şteargă de haina picioarelor. Pielea se subţie şi mai tare. Îi era teamă să nu se distrugă, aşa că o mână însângerată furase o piatră, o aşezase peste cealaltă mână însângerată. Presiunea o dădu deoparte. Franc şiroia de peste tot. Franc era din ce în ce mai slab. Nu-i fu greu să se strecoare prin vizorul de unde adineaori contemplase haosul. În vestibul se simţi protejat, chiar dacă nu-şi potoli curgerea. Porni spre camera deşertăciunii. Călca în picioare tot ce-i stătea în drum. Copiii erau a lui. Trebuiau să-l asculte. Femeiueşca aceea strica unitatea familiei. În loc să respire Franc mugea amintindu-şi desele dăţi când păşea în casele amantelor. Aşchia nu sare departe de trunchi şi cu toate acestea nu concepea ca băieţii lui să fie la rândul lor afemeiaţi. Franc era destul de bătrân; pentru el însemna că ajunsese la vârsta când trebuia să respecte cu sfinţenie valorile umane. Mustrările de conştiinţă, mintea cea de pe urmă erupeau sub zdruncinăturile vazelor mari trânitite - de mâinile betege - de pereţi, care, dacă nu se spărgeau, ricoşau în măsuţele de sticlă şi cât timp se prăbuşeau pe parchet, sfâşiindu-se în cioburi mari, măsuţele de sticlă alunecau mai încolo către mobilă şi mobila se cutremură şi bibelourile de prost gust se făcură zob şi Franc nu dădea nicio importanţă, era negru de supărare, iar fiii săi puseseră muzică în camera unde cu coada ochiului o zări pe femeiuşcă dansând, şi grăbi paşii, iar nevasta lui, şedea pe canapea, îl alăpta pe mezin, ţinea în poală un goblen, prin cusătură înfipse acele, privea absentă mişcările lascive, copiii mari erau ca hipnotizaţi de mlădierile animatoarei, iar ochii lui Franc căzură pe imaginea descrisă de goblen şi nu era decât o reproducere din memorie, destul de reuşită, a fotografiei, care, înainte de a fi jupuită de cioburi, stătuse în ramă, pe perete, iar Franc, cu totul, rămase paralizat în cadrul uşii, nu ştia dacă să fie tulburat sau altfel şi nevasta, văzându-l, i-a zâmbit şi i-a rostit şăgalnic: - Fii pe pace! Nu-s ai tăi! Doar m-ai pus să-ţi promit şi ţi-am promis la nuntă că n-o să-ţi împrăştii ceea ce numeai tu pe atunci sămânţa putredă. 


R.I.Dragomir