Caii din Perugia

Paul Gorban

S-a născut pe 7 martie, 1982 în oraşul Botoşani, România. În 2006 obţine licenţa în filozofie, în 2008 finalizează cursurile de masterat, iar în 2011 cele de doctorat, susţinând public lucrarea „Semiotica limbajului poetic postmodern”, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Debutează editorial în 2004 cu volumul de poeme Primul val, Ed. Alfa, Iaşi. A mai publicat: în antologiile cenaclului Virtualia din Iaşi, în Antologia de poeme Artgothica, Ed. A.T.U. Sibiu, 2011, în antologia de poeme „Ziua cea mai lunga”, Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011, în antologia „Innuendo”, Ed. Junimea, Iaşi, 2011, volumul de poeme Pavilioane cu ruj, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010, volumul de poeme Submarinul Karmei, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, monografia exegetică Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011. Semnează constant eseuri şi cronici literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Este prezent în „Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane”, Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011, realizat de criticul literar Emanuela Ilie. Din 2008 pană în 2011 a fost Redactorul-şef al Revistei de experiment literar Feed Back. Este jurnalist, fondatorul şi Redactorul-şef al revistei Zon@Literară (www.zonaliterara.com).

caii din Perugia

caii din Perugia au femeile lor care îi spală de pământ

de aceea sunt puternici, siguri pe ei ca nişte zei

care înfulecă fluturi. caii din Perugia sunt nişte umbre

pe care bărbaţii curajoşi le călăresc. seara

caii năvălesc în copilăria mea şi mă forţează să le cânt

poeme pe care femeile a doua zi le spală pe coamă,

mă forţează să trag din limba lor dragostea şi partea lor

de lume ca apoi, călare pe umbre, înţepenit în şa,

să implor noaptea să fie blândă, să-şi rostogolească

în oglindă stelele regale până când un chip de copilă

cu ochii căptuşiţi de lumină îşi leagănă trupul ca un fruct

copt. femeile din Perugia venerează nările cailor albi

şi negri pentru că zi de zi din caii aceia vin bărbaţii

care asmut sângele să ne întoarcă în hăţişurile cerului.

caii din Perugia nu suferă şi nu îmbătrânesc pentru că

în copitele lor călăreţii solemn îşi ascund respiraţia.

probabil aşa se odihnesc caii… ascultă cum aerul

traversează ca un şarpe un corp în care bate o inimă.

suveniruri şi forfotă la Assisi

e cald şi îmbulzeală peste tot.

chipurile oamenilor sunt acoperite cu ziare.

parcă sunt nişte păsări cu aripile întinse. îmi zici:

du-te mai încolo şi ia şi tu câteva suveniruri.

privesc şi îmi dau seama că sunt şi eu

o victimă colaterală a vitrinelor. fără să fie zgomotos

chipul meu ca o umbră şerpuieşte printre obiecte.

încotro mă îndrept?

lumea nu vinde. lumea nu cumpără.

toţi plutesc în aer atenţi şi veseli

buzele lungi şi tăioase ale Clarei. e aproape o poezie

această femeie.

prezenţa ei fantomatică îi binecuvântează pe florari,

pe aceia care nefericiţi zâmbesc în faţa universului.

în vitrine suvenirurile prind viaţă.

printre ele devin o bucată de porţelan

peste care o catedrală îşi cicatrizează frumoşii sfinţi.

du-le acelora de acasă trupul meu adulmecând liniştea

şi spune-le că port în poemul acesta buzele lungi

şi tăioase ale Clarei. buze care au dat buzna… aşa

peste chipul meu repezit în vitrine

ca să ajung la Roma

ca sa ajung la Roma am luat avionul

nu ştiam cum e să mergi prin aer în stomacul

unei păsări de metal. dar ce mai pasăre

totul all inclusive. nu am fost sigur la început

că de la un capăt al lumii la celălalt pot avea

acces la atâtea grozăvii. de fapt eram în cer

şi în cer ai acces la orice. o grămadă de lucruri

poate aduce stuardeza lui Dumnezeu. bunăoară

eu i-am cerut trupul. mâncaţi şi beţi din acest trup,

m-a întrebat ea. vroiam doar să am peste mine

o pătură pufoasă sub care ca într-un gol să-mi

ghemuiesc viaţa pe jumătate lăsată pe pământ.

atunci stuardeza m-a înconjurat cu zâmbetu-i

neprefăcut şi am simţit într-adevăr cum în cerul

albastru mă îndesa ca pe propriul său chip.

pentru toţi poeţii

pentru toţi poeţii cuvântul fantasmă

se materializează în ceva

numai la mine el se comportă ca un

eretic: iartă-mă poete

dar dacă eu aş putea să te ating

atunci toate cărţile tale vor deveni

bestseller-uri

pentru toţi poeţii cuvântul cal

se materializează într-un galop

ce se îndepărtează graţios ca un zeu

numai la mine el nu se mişcă

stă zile întregi nemişcat

apoi dintr-o dată spune: poete

sunt prizonierul unui vers

care mă galopează pe dinăuntru

care-mi stă ca o rană neclintită

şi-mi vorbeşte despre dragoste

pentru toţi poeţii există

o doamnă care tace

peste marea lor de poezie

numai la mine există un melc

care are nevoie de aerul meu

să poată lăsa în urma lui

precum o mireasă lumina

în inima Perugiei

în inima Perugiei blocurile

au şi ele un gropar

care plictisit de viaţă

bea amintiri din altă lume

deschide pământul ca un chirurg

şi pune în el

oameni travestiţi în îngeri

apoi aşteaptă câteva luni

să se prindă transplantul

ca un vers clandestin

între cer şi pământ

(în inima Perugiei

groparul contabilizează

o expoziţie de nuduri

de bărbaţi şi de femei de mozaic

şi este vesel când pe plasma

lui Cerber vede cum inimile

devin melci luminoşi de pământ)

e frumoasă Perugia

e frumoasă Perugia ca o reclamă luminoasă

cu hipodromul ei cât un apartament pentru cai

străzile înguste îmi copleşesc inima

şi organele mele de gândire

fântânile cu păsări şi femei de porţelan

sunt flăcări albastre care ca nişte rechini

înghit sufletele turiştilor şi bărbaţilor

ce duhnesc a formol Perugia se înalţă

ca un templu peste omoplaţii mei

îşi lasă dâra de răsărită în poezia mea

fii atentă iubito cum oraşul acesta cu peisaje

arcuite de trupul măslinilor mă scandalizează

precum un spectacol radiofonic citesc o revistă la

modă şi beau un pahar cu vin alb pe terasa

lui Angelino tristeţea îmi muşcă versul

şi se amestecă un inel în simţirea mea divină

Perugia e un cuvânt electric care stârneşte un milion

de oameni să intre în trupul lui mirosind a himere

confundat cu un cal

femeile frumoase sunt nişte accesorii

pe spinarea cailor albi din Perugia

sânii lor fac poeţii să se joace

de-a viaţa şi de-a moartea

eu le privesc de pe şezlong

cum fără griji îşi leagănă trupurile

ca nişte candelabre fabricate de vânt

ele îngână caii în timp ce ochii

le sticlesc în faţa soarelui amant

apoi blânde şi jucăuşe vin şi mă seduc

buzele lor ca un fitil se aprind pe chipul meu

care se pierde în fiecare anotimp

azi-noapte în mijlocul zăpezii

Sara îmi raşcheta cu o lacrimă de scoică

morţii care ca un ştreang s-au adunat

la inima mea şi Spiritus îmi urmărea

pulsul ruginiu cum gâfâia ca un câine

femeile frumoase sunt nişte accesorii

în viaţa tuturor zeilor dacă vreodată

voi fi confundat cu un cal nu vreau să

risipiţi absolut nimic de pe coloana mea