luni, 31 decembrie 2012

La Mulţi Ani 2013!

LA CUMPĂNA DINTRE ANI, CENACLUL "NODURI ŞI SEMNE" UREAZĂ TUTUROR TRECĂTORILOR PRINTRE NODURI ŞI SEMNE UN AN NOU FERICIT, SĂNĂTATE, BELŞUG, ÎMPLINIRI, INSPIRAŢIE ŞI PUTERE DE CREAŢIE!

joi, 13 decembrie 2012

Poezia prozei florilor de cireş care cad


Proza Stelei Iorga îi permite acesteia să fie mai feminină în scris. “Îl atrăseseră imediat căldura cuvintelor ei, ca şi aerul total nedomestic, cu care aceasta îşi făcea cunoscută lumii intoleranţa faţă de zgărzi, de cuşti şi de lese mai mult ori mai puţin parfumate, ori lungi.” (Fleur du temps) Chiar dacă textele sale prozastice rămân, până la urmă, tot poezii, spaţiul mai larg de mişcare îi oferă şansa de a se da de gol mai mult. Cuvintele ei sunt mai fără zgărzi şi cuşti, dar fără a renunţa de tot la ele. Mai ales că francheţea, intransigenţa pun stavilă în calea glandei lacrimare. Stela Iorga are nevoie de o eroină puternică. Observă bine Simona Toma că textele Stelei Iorga se axează pe personajele feminine – toate miniprozele citite vinerea trecută începând cu o ea. Textele sunt lucrate după acelaşi calapod, spun cam aceeaşi poveste pentru că autoarea simte nevoia de a se zugrăvi pe sine. Prozele nu au nevoie de acţiune, urmăresc doar să schiţeze anumite personaje şi de a transmite “un eşec în dragoste, o durere, o îmbinare a contrariilor: sălbatică – îmblânzită, năvalnică – tăcută”, după cum spune Diana Balmuş. Poate chiar banală versus extraordinară. Cu toată neîmplinirea şi căutarea, Stela reuşeşte să ofere cititorului linişte (tot Diana a observat). E ceva din dârzenia florilor de cireş japonez. Din parfumul lor. Din atitudinea japonezilor. După Anca Şerban Gaiu, Stela este un bun portretist şi nu pot decât să fiu de acord cu ea. “Stela este delicată, dar şi ironică, sparge convenţiile şi pune sufletele unor oameni sub lentila microscopului”, a zis Anca. „Este o proză din la care pot învăţa poeţii. Stela are nebunia necesară”, a spus Victor Cilincă. Cu un lirism ce l-a dus pe Victor cu gândul la Cântarea Cântărilor şi cu un lirism magic şi fraze care i-au adus aminte de Marquez, acesta consideră că autoarea are puterea de a scrie fără autocenzură, se simte în largul ei, trece peste unitatea de spaţiu, timp fără să dăuneze textului, nu face eforturi pentru a construi, însă proza ar fi avut nevoie de un dialog. "Amprenta lui Marquez este foarte vizibilă, mai ales la tipul de frază, dar există un flux nefiresc, în parte, al naratorului. Are ceva din falsul narator al lui Henry James. Povestirea este a unui autor care mimează omniscienţa. De asemenea, accesele de hipercorectitudine nu dau bine, are expresii ilogice şi virgulele sunt puse anapoda, uneori", consideră criticul Viorel Ştefănescu.

Nicoleta Onofrei

Azi, după ora 18, va citi Octavian Miclescu.

marți, 11 decembrie 2012

Stela Iorga, proză, 7 dec., a II-a parte



                                                Şeherezada

La drept vorbind Nona văzu întâi de toate şi se îndrăgosti la prima vedere de mersul lui. Era semeţ, fără a fi cocoşesc, cu mâinile puţin în lături, dar ştergând totuşi coapsele şi cu pasul aruncat puţin neglijent într-o parte, ceva între „mă doare fix în cot de voi” şi „nu îmi pasă dacă mă plăceţi, ori nu, eu tot ăla sunt” şi un uşor „dacă nu vă convine, duceţi-vă voi naibii, nu eu”, care mers „era vorbăreţ” cum avea ea să spună mult mai târziu când îi va vedea şi cunoaşte mâinile lui, care o înfăşurau pofticioase ca o iederă zidul de cărămidă, cerându-şi dreptul la o iubire la care Andrei nu mai avea dreptul, fiindcă se lăsase puţin înserarea la el în suflet.
Andrei iubise cu toţi porii lui, dar aceasta se întâmplase hăt, demult, pe vremea când mai vindea pepeni şamponaţi la turci, mult departe în timp, când nu era un manager respectabil, care astăzi ştia şi putea să râdă gros, deghizându-şi perfect adevărata lui fire, cât şi să râdă în hohote sincere, de o situaţie hilară, dar aceasta se întâmpla din nefericire tot mai rar în viaţa lui ternă şi liniară.
Nona era tot ce era mai frumos la el în suflet şi aceasta bărbatul acela atât de puternic o ştiu şi el la rândul lui, după felul în care ştia să tacă Nona, un fel de a tăcea respectuos, dar şi sfidător, care avertiza omul sau oamenii din preajma ei să menţină o oarecare distanţă între ea şi ei, ori tăcerile ei mirate care acompaniau relatările lui Andrei, care ştia să povestească cu umor despre lucrurile trăsnite pe care le făcuse mult înainte de a ajunge un stâlp al societăţii pe care o desfida, dar ale cărei reguli totuşi le respecta într-un fel scrâşnit al lui, propriu, şi cabrând nărăvaş dacă vreunul visa să îi pună voinţa în lanţ.
După ce îi văzu mersul, Nona presimţi cu una din tăcerile ei mirate, că omul acela avea ceva să îi spună, numai ei, şoptit la ureche, atârnându-i cercei de sărutări umede, aşa cum o şi va face foarte repede, fiindcă Andrei nu ştia să ezite când venea vorba de femei frumoase şi tăcute de felul lor, ceva îi spusese şi lui că femeia ştia să îşi protejeze cu grijă mare comorile din suflet, de vreme ce se ascundea atât de adânc în tăcerea care o înconjura ca un zid o cetate, şi mai era încrederea pe care i-o trezea această femeie atât de tăcută, într-o mare de surate flecare şi idioate.
Dincolo de tăcerile ei şi Nona putea vorbi, dar o făcea atât de frumos, încât lui Andrei când o auzi prima dată simţi că îi vor da în curând lacrimile, fiindcă femeia de lângă el povestea de parcă ar fi pictat cu un penel fermecat oamenii din jur, văzându-i aşa cum sunt, dar pe alocuri înfrumuseţându-i cu un har numai de ea ştiut, tăcut şi el şi firesc totodată, care făceau lumea mai suportabilă şi aerul puţin mai respirabil în lume. 
Abia atunci Andrei întinse mâinile posesiv spre Nona, o cuprinse şi el tăcut la rândul lui în braţe, dându-şi seama cu acel instinct pe care şi-l regăsesc bărbaţii adevăraţi lângă anumite domniţe, că Nona era aşa, ca un fel de mică Şeherezadă a lui, care trebuia ea să îi repovestească lumea, aşa cum o vedea şi o simţea ea, de vreme ce Andrei nu o mai vedea demult aşa, de pe vremea când îi trăsnise în cap să vândă nisip granulat arabilor şi nu reuşise.
Pe seama cutezanţei lui Andrei circulau deja adevărate legende urbane, numai Nona nu auzise niciuna dintre ele, retrasă cum era, aşa că Andrei simţi că este de datoria lui să i le povestească una, câte una, în aşteptarea recompensei care avea să vină, nopţile de dragoste pe care i le putea oferi această femeie mignonă, care avea puterea de a repovesti viaţa şi de o a reaşeza în drepturile ei frumoase, aşa cum se va fi fost întâmplat de la izvoare, când darul povestitului era unul sacru, ca şi cel al scrisului.
Cu Nona Andrei simţea că se scufundă în zări nemaiîntâlnite şi nemaivăzute de el vreodată, fiindcă el niciodată nu avusese darul de a repune Viaţa în drepturile ei miraculoase, ci numai ştiuse să profite de darurile şi de bogăţia ei, iar ascultând-o pe Nona, Andrei se simţi deodată împlinit cât şi cel mai fericit om din lume, fiindcă acum vedea şi el câtă frumuseţe irosise fără să ştie, fără să aibă măcar habar.
Nopţile fierbinţi de iubire începeau şi sfârşeau invariabil cu mici povestiri despre Viaţă, aşa cum o recepta Nona, care traducea din limba ei miraculoasă pentru Andrei atât viaţa ei, cât şi a lui, apoi la sfârşit, unul în braţele celuilalt Nona îi spunea şoptit o altă poveste de iubire, care ţinea capul iubitului ei nedescăpăţânat pe pernă, nedescăpăţânat de marea Viaţă, care ne şterge capetele fără să ştim, fără să prindem măcar de veste.
Şi povestea ar mai fi continuat aşa, dacă într-o zi Nona nu ar fi aflat de căsnicia fericită a lui Andrei, care demult nu mai purta verigheta pe mână, dar în dreptul societăţii era un bărbat însurat, pe cât timp în dreptul inimii lui Andrei se considera un bărbat absolut liber, care trăia într-o convenţie socială numită viaţa lui şi a soţiei, iar din acea clipă Nona simţi că ceva se rupe ireversibil în ea, de parcă viaţa nu ar mai fi fost atât de frumoasă şi de miraculoasă pentru tot restul zilelor ei pe pământ, deoarece Nona nu era atât de proastă încât să îşi imagineze că vreodată Andrei avea să fie al ei pe vecie, fiindcă abia acum văzuse firul solid de mătase cu care era legat de căsnicia şi de minciuna lui.
Aşa că, într-o bună zi, Nona dispăru cu inima ruptă de neîmplinire din lume, lăsându-l pe Andrei să se zbată în chinuri cumplite, fiindcă femeia care dispăruse era însuşi sufletul lui pereche, şi îşi începu o nouă viaţă mult mai cuminte, dar, vai, la fel de searbădă ca a lui Andrei, undeva în lume, iar de atunci în aşteptarea adormitoarelor ei poveşti de viaţă şi de iubire, capul iubitului ei cade descăpăţânat şi alunecă undeva la marginea lumii, la picioarele ei.
Nona îl ridică de păr, îl sărută pe buze aşa mort cum e şi îi spune invariabil „aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri – cea scrisă aici s-a sfârşit”, „restul e tăcere” şi, văzând răsăritul soarelui, sfioasă, tace.








                                              Ţestoasa

Alexandra simte cum strugurii dulci ai vorbelor de dragoste îi îneacă sufletul de plăcere. Mângâie duios gâtul bărbatului de lângă ea şi îl urmăreşte atentă cum i se îmbină armonios cu spatele bine legat, cu muşchi împletiţi fără de greş, de parcă un sculptor neştiut ar fi vrut să organizeze nişte proporţii de aur şi chiar i-ar fi reuşit, bărbatul era tot ca o statuie, oasele îi erau lungi, fluide, picioarele lui lungi adesea se odihneau nervos sub masă, mişcând foarte imperceptibil, de parcă ar fi ascultat ele însele o melodie, ca apoi să se proptească deodată brusc în podea şi să îşi schimbe nervos poziţia, Alexandra îi urmărise fascinată nu de puţine ori mişcarea aproape cabrată a picioarelor, care erau ca un barometru real al stărilor lui, din care femeia nu înţelegea mereu totul, numai că o iubea, de aceasta era absolut sigură, şi după cum i se înegurau ochii albaştri, care deveneau din ce în ce mai închişi la culoare, ca o mare cu litoral în trepte, ori, una, câte una, apele ochilor lui se albăstreau ca cerul senin vara şi se adânceau în azur, de parcă şi albastrul senin ar fi avut nuanţele lui secrete şi neştiute de nimeni.
Alexandra îl iubeşte pe Mihai cu toată ardoarea anilor în care l-a căutat şi cu fericirea clipelor în care iată! l-a găsit, iar Mihai, a cărui religie este banul şi nu are memoria sentimentelor, îşi schimbă nervos poziţia picioarelor, semn că vrea să schimbe brusc vorba, ori să se ducă să îşi toarne un whisky şi să asculte o muzică.
Seara le fusese ambilor stricată de unul care vorbea patologic de mult, iar Mihai ale cărui picioare lungi îşi schimbaseră destul de des poziţia sub masă, simţi la un moment dată că o să-l şi pocnească de draci ce avea pe el. Doar cuminţenia femeii de lângă el îl mai calmaseră, ştiut fiind de toţi că Mihai nu rareori exploda, dar fără scântei, ci numai într-un mod oarecum calculat, al lui, în care simţeai că te răceşti de frică şi, mai ales, ochii îşi schimbau apele brusc, ca marea în furtună culorile.
Relaţia lor nu era sortită să aibă lungă durată, gândi deodată pragmatic bărbatul în timp ce îşi turna whisky-ul în pahar şi îşi odihnea privirea în zare. Nu că nu ar fi iubit-o, dar femei ca ea, atât de îndrăgostite de el Mihai nu întâlnise niciodată, de aceea credea că femeia de lângă el joacă puţin teatru, mai ales faptul că nu îi ceruse încă nimic îl încurca pe el, care avea întotdeauna ceva de dăruit cui îi trebuia şi cui avea el chef şi plăcere, Mihai era un generos, dar cu o memorie a sentimentelor riguros scurtă, care îl ajuta de minune în afaceri şi îl încurca acum, când nu ştia efectiv în ce categorie de oameni să o încadreze pe Alexandra care îl privea cu toţi ochii sufletului larg deschişi către el.
Văzând privirea aceea atât de devotată aţintită spre el, Mihai simţi deodată cu acelaşi instinct cu care încheia afaceri de succes, că trebuie să se piardă undeva în spaţiu, departe de această femeie care-i sorbea şi îi cerea zilnic sufletul, ori ce mai rămăsese din el, aşa că în următoarele zile nu o mai căută, laş, la telefon, întrerupse absolut orice comunicare cu ea şi, vesel că a scăpat atât de uşor şi fără reproşuri şi cheltuieli de Alexandra, îşi căută altă femeie, mai puţin deşteaptă şi lucidă, care să nu îi vâneze cu atâta îndârjire sufletul, ci să se mulţumească cu bobiţele pe care i le va azvârli în treacăt el.
Alexandra va muri şi va învia de durere, dar într-o zi îşi va continua fărâma de viaţă care îi rămăsese şi aceea cadou tot de la el, de la iubitul vieţii ei, Mihai, pe care de mult ce îl iubise, îl visase exact aşa cum era, demult de tot, când era copil, iar acesta se dovedise doar o proiecţie în marea lume, a visului ei secret de a avea pereche sub acest soare care ne luminează uneori atât de tare, încât ne alungă umbrele de lângă noi, care încropesc o înţeleaptă broască ţestoasă, târându-se în dreapta noastră şi însoţindu-ne tăcut în viaţă, iar Alexandra, contrar aşteptărilor, nu va muri de inimă rea, ci de bătrâneţe şi Alzheimer.


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Stela Iorga, proză 7.dec., I parte



Fleur du temps

Oana vedea de fapt în Iulian ceea ce soţia lui demult nu mai vedea, obişnuită cu prezenţa lui aproape continuă, şi anume că bărbatul acela de lângă era ca o fiară, dar foarte uşor domesticită şi că de fapt el numai o îndura regal în preajma lui, cu ochii liniştiţi şi încercănaţi de plictiseală şi de atâta umilinţă de a sta lângă cineva atât de domestic ca ea.
Pe Oana Iulian o cunoscuse pe internet, prin intermediul unui site de socializare, în care de fapt fiecare singurătate ţipă cel mai tare pentru a se face auzită, îi citise o postare pe „zidul” ei, în care sculptoriţa îşi împărtăşea nişte gânduri ale ei pentru oameni şi întreaga omenire.
Îl atrăseseră imediat căldura cuvintelor ei, ca şi aerul total nedomestic, cu care aceasta îşi făcea cunoscută lumii intoleranţa faţă de zgărzi, de cuşti şi de lese mai mult ori mai puţin parfumate, ori lungi.
Citind rândurile ei nesupuse Iulian simţi că fiara din el se încovoaie a recunoştinţă pentru blidul acela de mâncare pe care i-l dăruise o necunoscută, drept care îi ceru imediat să-i fie prieten apropiat, în spaţiul cibernetic deocamdată, unde numai gândul lui putea să o ajungă şi să îi pătrundă lumea la fel de asemănătoarte cu a lui.
Pe Oana o va cunoaşte într-o bună zi la o reuniune cu caracter monden şi înainte de a-i fi prezentată o va recunoscu pentru aerul nesupus cu care îşi purta şi ea propria ei lesă, fiindcă, nu-i aşa, toţi suntem supuşii cuiva din noi înşine, care la Oana s-ar putea numi o anumită toleranţă faţă de rasa umană, care nu este chiar atât de frumoasă pe alocuri şi uneori.
Iulian adulmecă fermecat cât şi înfiorat aerul nesupus care dansa în jurul Oanei, laolaltă cu finul parfum franţuzesc, care se înfăşura unuios în jurul făpturii ei delicate, ca o tanagră. La rândul lui Iulian se îmbrăcase pentru întâlnirea cu Oana cu cea mai bună cămaşă a lui, din perioada când nu era atât de supus ca acum, din perioada când privirea lui încă mai arunca săgeţi sălbatice celorlalte animale de pradă ca el.
Cum devenise aproape domestic nici Iulian încă nu ştie, poate o fi fost perioada de rut, poate ... dar cine să mai ştie, când era aşa o mare înghesuială în acea cuşcă unde o cunoscuse pe actuala soţie? Cert este că într-o zi a existenţei lui neîmblânzite se trezi că îşi linge tacticos testiculele şi apoi copiii, puiii de lângă el, simţind aceeaşi iubire pentru ei, ca pentru fiinţa lui proprie. Poate atunci este clipa când a lăsat pe femeia de lângă el să îi pună lesa de piele, la capătul căruia mergea el, pe cărarea numită generic Viaţă, undeva în urma ei cu un pas, doi, dar numai pentru a-i creea acesteia iluzia unei supremaţii pe care niciodată nu o va avea asupra lui.
Oana mirosea a flori de câmp, chiar aşa se numea şi parfumul ei, şi a săpun proaspăt, combinaţie care Iulian ştia că este proprie numai femeilor de rasă, aşa cum era şi el, fapt care făcu să i se zburlească puţin părul pe spinarea lui de bărbat bine şi iubit de femei multe, nările începură să freamăte de bucuria întâlnirii cu cineva din aceeaşi rasă, cu care fără îndoială că va depăna multe în patul în care într-o zi Iulian o va atrage pe Oana, nu departe de cuibul şi de familia lui, pe care va începe să le tolereze cu mai multă înţelegere, în special pe unul din copiii lui şi anume băiatul, care-i va fi moştenit privirea secerătoare, cu care va măsura ca un cunoscător viaţa tatei cât şi a mamei de care se va fi plictisit, şi într-o zi va pleca şi el spre lume amuşinând – căutând la rândul lui, cu nările larg deschise, o femeie care să miroasă a parfumul florilor de câmp vara şi a săpun proaspăt. 




                                                   
 Brodeza

Iulia avea mirarea oamenilor naivi în faţa propriilor cuvinte, care o ţeseau ca un borangic în jurul unui sine străin de fiinţa ei şi totuşi atât de aproape. Această privire mirată cât şi minunată de ea însăşi o aveau marii posedaţi, iar Iulia nu avea nici măcar habar că ea s-ar fi numărat printre ei, mai ales când se cabra interior de forţa vreunui cuvânt, care venea tot mai vrăjit de undeva dinspre interiorul sufletului şi al gândurilor ei.
De această mirare continuă, care o făcea aproape inaccesibilă şi care-i punea încă o umbră pe ochii negri, adâncindu-i încă şi mai mult, s-a îndrăgostit bărbatul întâi şi întâi, fiindcă îl cuprindea şi un soi de milă pentru fragilitatea femeii din faţa lui, care de aiurită ce era venise la o întâlnire de-a lor în papucii de plajă.
Dar totodată simţea şi el că mirarea Iulianei era extrem de vigilentă, în sensul că filma lumea şi o depozita în vreun ungher ascuns al memoriei, de unde scotea pentru ghergheful ei interior exact ghemuleţul de aţă de care va avea nevoie, pentru a reface o vrajă de cuvinte numită marea Viaţă.
Lui Radu parcă îi era şi frică să fie pe lângă Iulia, pe care o simţea fără greş din alt aluat decât el, se purta sfios în preajma ei, până şi el convins de fragilitatea femeii de care se simţea în mod mortal atras şi atât de violent, încât abia îşi stăpânea un mic tremur al degetelor frumoase, care ştiau să meşterească atât de dibaci şi un motor, cât să ţină în mâini ferm şi oamenii din firmă.
Nici Radu nu ştia până acum că are asemenea veleităţi literare, ca să o cunoască o urmărea pas cu pas pe Iulia prin viaţă, turbând de ciudă că încă după atâta timp tot nu ştia unde stă, altfel ar fi văzut-o în fiecare dimineaţă la geamul ei hrănind porumbeii, care parcă trăgeau blocul în aer după ei şi împrăştiau de jur împrejur pene albe, ca îngerii, altfel ar fi ştiut când este ora ei de hrănit pisicile din jurul blocului, care se uitau pofticioase la penele care le astupau ochii oblici, la fel de mari şi ficşi ca şi ai lui Răducu, care o fixau la fel de pofticios pe Iulia, când se preumbla prin lume şi de a cărei prezenţă fermecată nu se mai sătura.
Singurele lui bucurii erau zilele când o întâlnea absolut accidental, când Iulia înfricoşată de puterea pe care o arunca de jur împrejur ca un aspersor Radu, tăcea tot mai timidă şi mai îndrăgostită de umbra pe care o lăsa acesta în inima ei de brodeză de cuvinte.
Şi toate ar fi fost bune şi ar fi curs înainte în viaţă, dacă Radu nu ar fi trebuit deodată să plece în marea lume, nu, nu pentru totdeauna, ci numai pentru un interval limitat în timp, dar începutul absenţei lui în dreptul ochilor ei mereu duioşi şi lucitori o duru atât de tare, până la ţipăt, până la cele două cuvinte, care sunt cel mai greu de rostit în lume, te iubesc, Radu, la care bărbatul simţi şi el că se prăbuşeşte de fericire, dar era puţin prea târziu pentru el, fiindcă deja era în drumul lui spre aeroport, când Iulia i-a spus în telefon acestea toate, cât şi altele, când se va întoarce înapoi acasă, şi încă o dată totul, dar absolut totul ar fi fost la fel de frumos şi de vrăjit precum cuvintele din care era alcătuită Iulia, dacă viaţa nu ar fi trebuit să îi despartă într-o zi, ziua în care bărbatul simţi cu certitudine că Iulia îşi iubeşte mult prea mult cuvintele, care par că vin din ceruri, iar el îşi iubeşte cu mult prea mult viaţa lui calculată şi precisă ca a unui ceasornic elveţian, de care bucurii ambii ar fi trebuit să se despartă, aşa că amândoi au ales acest drum al scrisului şi pe mine să vă spun această poveste de iubire şchioapă.

 




    Micul şarpe al casei

Ca limba şarpelui despicată din acelaşi gât, aşa se simţea Magda în lume departe de iubitul ei, şi ameninţând nevinovat văzduhul, adică legată şi totuşi despărţită de el pentru încă o viaţă de om.
Cuvintele îi veneau în gâtlej şi se despărţeau invariabil luînd-o în două direcţii total distincte şi totuşi oarecum înfrăţite în sensurile lor de bază, de parcă femeia ar fi scris în două limbi diferite de sufletul ei şi poate chiar aşa şi era, fiindcă Magda scria pentru două inimi, care băteau ambele în ea, doborând-o cu darabana lor săltăreaţă, când aceasta îşi aducea aminte cum fusese el odinioară.
Fiindcă acum totul începea ca o poveste despre cum se depărţiseră odată pentru vecie într-o gară şi de atunci sufletul ei îl pipăise numai şi numai în visele ei de toamnă, când îşi aşternea cuviincios covoraşul inimii, pe care îşi spunea de regulă seara rugăciunea ei mică, şi se ruga şi pentru a doua venire a lui, a iubitului, din toamna grea şi din lume, înapoi la ea în suflet şi în însăşi fiinţa ei, ca să o populeze cu verdele vesel al copacilor de vară.
Iubirea lor se consumase de fapt ea toată pe un mic peron de gară, dintr-o provincie amărâtă a sufletului lui, deloc şi a inimii ei mari, care rămăsese veşnic atârnată de osiile trenului, implorându-l să se întoarcă la ea, din marea lui călătorie în lume, neştiind, negândind atunci, că oameni - cuci ca el niciodată nu întorc capul înapoi şi iubesc numai o singură dată în viaţă, iar atunci nu femei care stau pironite cu privirile în auriul toamnei, ci alte feţe ale domnului, străine cu totul de chipul şi de credinţa ei.
În ochii Magdei cad şi azi frunze galbene, puţin arse de soare la capete, aşa cum ar fi trebuit ea să se înalţe în văzduh de atâta nefericire, fiindcă devenise uşoară ca un funigel, blestemată veşnic să privească undeva în urma unui tren, dintr-o prăpădită gară de provincie, unde cel mai ades fac manevre numai trenurile de marfă.
Frunzele toamnei cad de-andoaselea la ea în suflet, de jos înspre cătarea inimii şi nimeni nu are cum le modifica direcţia, de vreme ce polul nord s-a mutat undeva la un capăt de lume, unde o pereche de ochi îl caută veşnic în noapte, îmbrăţişând recile stele şi uitându-se lung şi fără lacrimi în ochi după toate trenurile goale, de marfă.

                                            



Made in U.S.A.

Când plângea Otohime parcă avorta îngerii fără aripi deodată, era o zburătăcire grozavă la ea în suflet, de unde alunga cu disperare înaripatele făpturi, care ţâşneau disperate din ea şi nu îşi găseau hainele albe cu pene cu tot, apoi veneau la rând serafimii care, vai!, nu mai putea trâmbiţa frumuseţile lumii, ci numai sunete de jale scoteau, ceva ca între un blues ritmat, dar totodată şi sictirit cumva, pe la încheieturile ritmului, apoi veneau heruvimii care nu mai acopereau nici ei faţa urâtă a lumii, ci numai îi acopereau lui Otohime ochii, să nu mai vadă drumul spre iubitul ei, să nu mai ştie veşnic de el, ci numai să se tânguiască, aşa cum scrisese cineva în dreptul ei, la începutul veacului, când Otohime fusese blestemată să locuiască singură într-un ostrov, până în ziua când l-a auzit pe îndrăzneţul pescar venind înspre ea şi, fericită în sfârşit că cineva îşi găsise drumul înspre ea, din adâcurile de mare, Otohime i s-a arătat acestuia toată, laolaltă cu nemurirea ei şchioapă de nefericire, fiindcă Otomime era o femeie profund nefericită între apele mătăsoase ale visurilor unde sălăşuia, şi nimeni, dar absolut nimeni nu le tulburase sineala vreodată, cu atât frumuseţe umană, drept care se lăsă o umbră fioroasă pe Duhul Apelor, care se înroşi de ciudă pe iubirea nesăţioasă a lui Otohime şi, turbat de invidie , tulbură toate abisurile gândurilor lui, până la nămolul unde sălăşuiau ultmii lui nuferi – gândurile lui bune, care o înfăşurară lanţuri, lanţuri pe Otohime şi o spânzurară de cerurile disperării cu ele, să moară, să uite, să lase pescarul îndrăzneţ undeva la o margine de cer şi de lume, să îşi trăiască viaţa serabădă şi comună.
Iar Otohime chiar a murit de disperare, dar mult mai încet de cât se poate credea şi decât chiar se anticipa, fiindcă ochii lui Otohime au ieşit din lanţul nuferilor şi l-au urmat pe pescar pe drumul lăsat de ape, au presărat firimituri pe ele, să regăsească drumul spre casă, şi la uşa inimii lui mute într-o zi cu desăguţa au bătut, om bun deschide-ne poarta şi dă-ne o cană cu vin, dar nimeni nu au răspuns, dar nimeni nu au răspuns, decât vântul singuratic, „Otohime, Otohime, aici şade nimeni”.




*Imagine 1:  Peonies and Butterflies, Itō Jakuchū
**Imagine 2: Maple Tree and Small Birds, Itō Jakuchū

miercuri, 5 decembrie 2012

HOLOGRAME ALE SUFLETULUI



aveai copilul pe umeri/ urcam smocuri de iarbă/ până la o albie/ înaltă/ cu bagajul făcut/ în care/ de la umăr îmi pierdusem/ mâna dreaptă// din vârf/ lumina păstoasă/ în loc să se arunce în apă/ se aşeza greoaie/ pe un montagne russe/ pe-o casă de bilete/ apărută deodată   
 (Simona TomaPlatou de filmare cu prefix interior)

„Poemele Simonei Toma sunt proiecţii ale diverselor ipostaze ale autorului în lume, care este reflectat fie de montagne russe, fie de pisica bunicii, fie un guguştiuc şi o privire sfioasă, alunecări prin şi în lume de-a v-aţi-ascunselea, fugă de sine cât şi regăsire, disipare şi cumul de emoţii, un spectru emoţional şi psihologic diversificat care creionează un univers sensibil şi dureros de delicat. Poemele au căpătat o reală profunzime, s-au depărtat de jocul de-a cuvintele şi de-a viaţa şi lasă loc unei seriozităţi ghiduş-tragice; imaginile propuse sunt originale şi surprinzătoare cel mai ades, lasă loc inovaţiilor imagistice ad-hoc, ori elaborate. Este remarcabilă uşurinţa aparentă cu care par scrise textele, dar tehnica haiku-ului este extrem de elaborată.” (Stela Iorga)     
„Pendulează între control, instinct şi o încercare de a construi – o muncă ce n-ar trebui să se vadă din spatele poemului; poate crea atmosferă şi cultivă imaginea; este epică, dar şi cu încărcătură poetică; are şi emoţie, putere şi cultivă un soi de ambiguitate care dă bine în poezie.” (Victor Cilincă)
„O Simona Toma maturizată, extrem de lirică; poemele sale sunt ca nişte holograme ale sufletului într-o lume în care lucrurile se dematerializează şi sufletele devin lucruri.” (Anca Şerban)
„Cineva spunea că poezia trebuie, mai întâi – simţită, şi abia, apoi – înţeleasă; pentru mine, Simona Toma vine pe linia simţirii prin sensibilitatea imaginilor, prin tehnica de puzzle căreia, dacă i-ar conferi o anumită coerenţă care să le închege într-un întreg, ar fi foarte bine.” (Viorel Ştefănescu)
„Merge pe un fantastic şi pe un joc prea abstract, cu sintagme ce par căutate; imaginile abstracte par îndepărtate de autor.” (Cristina Dobreanu)
„Simona Toma rămâne aceeaşi, dar pare dedublată într-un fel de doamna Procust – printr-un soi de tensiune a textului care vine din tendinţa de a pune totul într-un pătrăţel; de aceea, nici nu-i prea iese poanta aceea lirică prin care respiră poemul; poemele prezentate astăzi sunt ca nişte cheiţe care încearcă să deschidă nişte uşiţe.” (a.g. secară) 
    

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

luni, 3 decembrie 2012

Lectură Simona Toma


platou de filmare cu prefix interior

 

aveai copilul pe umeri


Andrea Kowch
urcam smocuri de iarbă

pînă la o albie

înaltă

cu bagajul făcut

în care

de la umăr îmi pierdusem

mîna dreaptă

 

din vîrf

lumina păstoasă

în loc să se arunce  în apă

se aşeza greoaie

pe un montagne russe

pe-o casă de bilete

apărută deodată
 
***
simona toma
mică  
se caţără pe un
top uriaş de hîrtie
să prindă inimi cu bold
 
***
cu spatele lipit
de zidul pielii
cu pumnii strînşi
cu ochii strînşi
cu frica de cădere
în hău
 
***
toamna mişcată
cadru
cu cadru
între asfalt
şi tălpi
 
***
e trecut de patru jumate
în soba bunicii
pisica toarce lung pe gard
ca nişte cărţi de joc ies
prietenii pe uşi
iulia clic clic
fotografiază
 
***
între noi
privirea
pe care aţipesc
guguştiucii
 
***
inima de ghips
Andrea Kowch
într-un cuib
de scorbură
 
***
ţopăind
între semne
de circulaţie
interzisă
 
***
cîţiva oameni
din oraşul acesta
atîrnă de
corzi ancorate
în cer
 
***
uneori
nu te mai aud
cineva îmi citeşte
cu voce tare în
toate limbile pămîntului
 
***
să te tot arunci pe spate
într-un ocean al lucrurilor
mărunte       
unde peştii
îşi umezesc buzele
***
niagare se scurg pe pereţi
aerul se dă cu capul de uşi
doar aici
cărţile se ridică în două pagini
şi pleacă
 
***
după aceea
să rămînă măcar
siluetele noastre bombate
mişcîndu-se sub covor
ca în tom şi jerry
 
***
în gondolă
liniştea curge
dus şi întors
departe
meduzele
Andrea Kowch
se izbesc de mal
 
***
rotesc să văd
cînd se deschide cutia
în care inorogul
îşi scutură coama
cum stropeşte cu
găuri de chei pe hîrtie
***
ne speriem în fiecare zi
că o să coborîm din vis şi
soarele n-o să mai fie o
oală clocotită cu dulceaţă dar
îngerul tot mai aprinde
chibrituri de joint
pentru noi
 
***
în larg prin parc
la marginea patului pe umăr
cu lingura
inorogul-de-călimară
amestecă majuscule în mine
 
say cheese
umflînd colacul
pe muchia malului
cu picioarele atîrnate
în ceaţă
 
aşteptarea ca unitate de măsură
 
pînă cînd cerul oglindă
va imita mişcările
în lumea cu capul în jos
coaja pielii va rămîne
zidul
de care mă izbesc
în plină viteză
 
la trap
inorogul-de-călimară
printre roţile dinţate
simona toma în şa
ţine steag
plasa de fluturi
 
zgomot de fereastră închisă
mersul se rupe din gleznă
într-un perpetuum mobile
un pas cu tine
celălalt cu mine
 
 
Andrea Kowch
 



miercuri, 28 noiembrie 2012

POVESTE DE PESCAR



(...)La doi paşi de cabană era un fel de alcătuire temeinică din bârne groase de stejar, înnegrite de trecerea anilor, luminată ca ziua, pe ferestrele căreia se putea citi „Non stop”. Am intrat înăuntru şi m-am trezit în faţa unor rafturi şi tejghele încărcate cu tot ce-şi putea dori un pescar amator.
Lansete de toate mărimile şi culorile, mulinete pe care cred că încăpeau pe puţin cinci sute de metri de strună, bobine de relon galben, negru sau maroniu, plutitoare sau pentru dat la adânc, momeli închipuind peştişori de toate mărimile, gândaci de arţar şi de frasin din cei care le plac păstrăvilor, plăsmuiţi din plastic dar atât de bine lucraţi încât păreau vii, lăcuste, greieri, viermişori şi râme artificiale de ziceai că acuma-s scoase din pământ, blinchere, năluci, cârlige, ancoriţe, plumbi mai mari sau mai uşori, de nu ştiai la care să te uiţi mai întâi.
Deosebit de asta, pe pereţi atârnau tot felul de cisme de cauciuc, unele numai până la genunchi, altele până la şold, iar alături de ele costume de pânză cauciucată, cu glugă de puteai sta în apă până la gât fără să-ţi uzi nici un colţ de izmană.(...) 
 (Constantin FloreaPoveste scoţiană)

„Constantin Florea este un bun creator de atmosferă; am găsit câteva comparaţii frumoase; îi lipseşte intriga, are mână de prozator şi un tonus bun; textul curge bine.” (Nicoleta Onofrei)
„Se vede o anume experienţă a scrisului şi o bună cursivitate; este un bun povestitor, remarcându-se printr-un bun descriptivism; povestiri de pescuit şi vânătoare bine susţinute prin apetenţa pentru detaliu şi printr-o epicitate bine condusă”. (Simona Toma)
„Are potenţial în a descrie ceea ce vede; nu apar nişte caracterizări ale personajelor, nu are o coloană vertebrală, nu are fir epic; pare mai mult un jurnal de călătorie.” (Laurenţiu Pascal)
„Are un pitoresc al limbajului potrivit cu genul de acţiune – pescuit, vânătoare etc. – cu personajele corespunzătoare; altfel structurată, poate ar fi avut alt impact.” (Diana Balmuş)
„Textul curge fără sincope, se lasă dus de descriere, de detalii; are atmosferă de roman de aventură; monotonă, fără intrigă – deşi, talent există.” (Cristina Dobreanu)
„Un bun povestitor; reuşeşte să creeze atmosferă, are o savoare care vine din talentul de povestitor şi nu din intrigă.” (Anca Şerban)     
    

Ion Avram


Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.