duminică, 9 octombrie 2011

Stela Iorga, 7 octombrie





***

fusese foarte senin

într-atât de senin ca ochii adânci ai lui dumnezeu

fusese foarte multă dragoste

de partea mea cea dreaptă

şi mai fusese şi foarte mult iad

de partea lui cea stângă

totul dar absolut totul

se vedea în lacrimile lui

unicului

care cădeau liniştit

din ochii ei

astupând valea răului.




scrisul


ea fusese odată

foarte fericită

ea fusese

chiar ea însăşi

în acea fericire bolnavă

până în ziua

în care basmul s-a sfârşit

şi ea tot fericită rămăsese

şi pentru aceasta

îngerul disperării

s-a pogorât peste ea

să scrie.




tăiere de cap


era trist domnul

pe vremea când ea se năştea

pesemne

încât îi dăduse

ceva din lacrima lui

de sub cruce

care înroşise cerul

şi lăsase fără cuvinte pe maria

pesemne că sunt în ceruri

lacrimi numai ale noastre

care ne picură din ochi

când dumnezeu ne uită

târându-ne pe pământ.



mersul


dorm

lin

spre mine

mă îndrept

ca înspre un alt pol

la fel de friguros

şi de singuratic

nicio fiară nu mă însoţeşte

afară de sufletul meu

din ce în ce mai îngheţat de crivăţ

şi de îngerul meu

care trage conştiincios la sanie.





de iubit




el era uscat

ca bradul

pe dinăuntru

dacă s-a văzut aşa ceva

nu avea scorbură

fiindcă scorbura îi era sufletul

în care se ascundeau huhurezii de noapte

el era uscat ca bradul

şi pe dinafară

de unde se vedea numai verdele lipsă

şi podoaba de crăciun din vârf

tulpina era toată

o absenţă

pe pământ mergea

şi lumea murea când îl privea

aşa era el

iubitul meu.




***


vine iarna la mine

ca la o veche cunoştinţă

cu lupii laolaltă

mă înconjoară

eu stau lângă un foc stins

ei mă mănâncă

anotimpul mă cerne

fierea iese din lupi

verdele din ninsoare

ce moarte perfectă

aşa

ca ochii lui.




la pas


domnul marele lup de stepă

din trupul căruia m-am fost născut

cu dinţi de oţele

cu limba roşie de ucisă pradă

cu pasul puţin săltat de îngerii mersului

ah mărite domn

ce fiară am devenit eu

după chipul şi asemănarea

pasului tău

neliniştit

pe ape

peste spinările peştilor uluiţi

peste sfinţii tăi cei iubiţi

ce paşi pun şi eu prin lume

de nu mai ştiu cine pre cine

saltă şi calcă.





dispariţia


într-o bună zi am dispărut

cu încetul din lume

nimic nu a mai rămas din mine

poate nici măcar numele

păstrat ca un foetus în spirt

pe care vreun beţiv şugubăţ

o să îl bea

aruncând-o pe stela

în praf să o mănânce mârâind câinii.




aripile


oamenilor neiubiţi

le cresc aripi

pe spate

cu care zboară

lin peste capetele oamenilor iubiţi

care exclamă câte doi

uite câţi îngeri frumoşi avem noi.





**


nemuritorul vals

şi sângele ţâşnind din artere

ca o arteziană către ceruri

totul pulsează ca pe un ritm surd de dans

numai de mine auzit

sângele orbeşte

iarba e roşie şi musteşte

roşu minunat

ce adânc se îngroapă securea în tine

până la oul din porumbelul sfântului duh

şi chiar mai departe

în marele nicăieri unde zăboveşte pe gânduri

domnul

înainte de facerea iubitului

dacă să îl facă pe el - târâtoarea

aşa de iubit de o femeie.






lazăr


se moare încet

se moare fără tăgada de a fi ucis vreodată

se trăieşte bine ca în soare

nu se pierde drumul niciodată

ca şi cum nu tu ai fi fost lazăr

cel din morţi înviat

ca şi cum nu tu te-ai fi speriat de el

când ieşeai din al doilea sine mormânt

totul ţi se întâmplă

ca un miracol

repetat zi de zi

tu numai trebuie să ai puterea să mori

şi să învii.






pânda


mă simt straniu oarecum

de parcă mi-aş aminti numele ei

al vieţii

şi cât de jucăuşă era

azi mă caut pe mine însămi

ca într-un alt joc de-a v-aţi ascunselea

în care la pândă stă dumnezeu.





piramida


a fost vreodată lumea aceasta

ori mi s-a părut numai mie

că e

mă întreb uluită

de atâta nepotriveală

între mine şi ea

ce vrajă se ţese

între victimă şi paianjenul din cer

ce fir vine de sus

în care ne petrecem zilnic capul

spânzurându-ne de câte o stea mai balaoacheşă

când mi-a fost şi când îmi e

viaţa mă tot întreb

ca în prima zi

când proiectam piramide

şi sclavii le ridicau sârguincios

spre eternitate.




full de aşi


ei i se crăpase limba în două

de atâta iubire

şi arăta cam ca a şarpelui sâsâind

nicio spaimă

până la oceanul cel mare

care se despicase şi el în două

de atâta durere

şi o lăsa să-l travereze cu piciorul

exerciţiu de imaginaţie

necesar ca o trusă de prim ajutor

în caz de îngheţ

când te găsesc târziu tare

şi te amputează.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu