vineri, 30 septembrie 2011

A stârpi

Pe duşumea zăceau sticlele de băutură. Unele erau sparte, altele se vărsaseră, dar cele mai multe au fost golite de general, într-un alt moment de singurătate. Trupul lui se întindea pe canapea. Materialul pocnea, în timp ce el se foia cu nelinişte. Iarăşi gândul înmormântării îl năpădise. Voia, în acelaşi timp să vomite, iar mintea, cufundată în fumul de lumânare, în vaietele mulţimii adunate să-şi ducă anti-eroul pe ultmul drum, nu mai făcea distincţia între priorităţi. Era concentrat la maxim să observe prin puhoiul de entităţi înveşmântate în costume negre, îmbrobodite cu fel şi fel de modele, un zâmbet sau o mină schimonosită de satisfacţie, pentru ca din coşciugul, unde doar sufletul se încăiera cu nemurirea, corpul lui să se ridice dintr-o inerţie a războiului, să prăvălească pe caldarâm capacul greu, iar paşii mâniei inconştiente să-l poarte spre chipul desfigurat de fericire, pumnii să se încleşteze în drumul spre deşăvârşirea misiunii de a egala tristeţea pe figurile tuturor marionetelor, ce, altădată, îl slăviseră pentru că începuse un conflict cu un om înglodat în ura faţă de poporul - servit cu patriotism de general, iar apoi îl denigraseră, din cauză că războiul debutase cu moartea multor participanţi la acest trist eveniment al morţii lui, unde se plângea făţarnic, unde lacrimile nu erau decât broboane de sudoare, ca nişte bube, crescute prin fizionomia oamenilor, care nu făceau decât să înrâurească scârba purtată, în necunoştinţă de cauză, prin venele lor, menite să ţină aprinsă viaţa într-un trup mort, să-l înalţe, în timp ce, prin pleoapele atrofiate, un glob ocular orb să se mişte în vedere, crezând că prin el, limba bolovănoasă se va urni în tumbe şi-i va mustra pentru absurditatea îngropării unui spirit libertin. Voma se înnodă de gâtul lui şi, odată cu ea, dispăruse cortegiul. Un miros greu se împrăştia prin gură, iar acidul topea gingiile, dinţii şi limba. Îşi încleştă gura, cu toată forţa de care era capabil, căci voma nu avea ce să caute pe parchet. Îşi strânse stomacul, se chirci ca un copil, începu să se agite. Obrajii albi, culeşi de prin gloanţe, se strângeau ca nişte chingi în jurul chipului. Deveni o arătare hibridă, sub impulsul vitejiei forţate, care-l îndemna să reziste. După petrecere rămase îmbrăcat în uniformă. Toate decoraţiile se ciocneau între ele, scoţând un clinchet suav. Pentru urechile generalului clopotele începuseră să bată. Stomacul nu mai putea să se abţină izbucnirii în revoltă. Muşchii feţei se contorsionau atât de tare, încât, într-o fracţiune de secundă, au intrat în spasme, iar obrajii, trasaţi în albii secate de lacrimi, au cedat. Resturile s-au scurs pe podea, horcăiturile trupului erau din cele mai lugubre. Se înfioră ascultându-se. Închise instinctiv ochii, privirea negurii îl răscolise, se înspăimântă de calvarul liniştii din acea înşiruire de forme diafane, ce se proiectau pe pojghiţa mată a pleoapei, şi atunci, îndepărtă cauza traumei, expandându-şi globii oculari; ecoul lăuntrului se potolise, furtuna din capul său avea să tacă până la următoarea beţie. Înaintea sa nu era decât colbul răsfrânt de greaţă, plutind ambiguu prin aer, dulapul unde-şi ţinea armele şi biroul afundat în schiţe umplute cu tactici de război. Pe fereastră vremea rea se poticnise deasupra orăşelului. Mirosea a fum de tun şi moarte nevrută. Apartamentul generalului era la catul întâi al unui imobil situat lângă plajă. În larg se desfăşura lupta. Dacă s-ar târî până la fereastră sigur nu şi-ar dea seama pe cine conduce iar, în vârtejul stării de rău, ar proslăvi inamicul, pentru ca după fericire, starea de vis să-l covârşească şi, prin obtuzitatea imaginilor să-şi zărească infanteria permutată în corabia cu morţi înghiţiţi de ape; aşa că se mulţumi să audă vâjâitul obuzelor, încărcat de suspans, gândindu-se că şi acest joc cu viaţa oamenilor, şi-aşa degradată, are farmecul lui. Niciodată nu a fost pe front, însă a dăinuit în sinea lui o inteligenţă abisală care i-a permis să plămădească scheme inteligente. Până acum nu pierduse niciodată. Nu avea voie să piardă. Când imperiul, căzând, va rage în disconfortul zidurilor împletite, unele într-altele, atunci el deja va fi fost mort, atât de mort încât delirul nu ar mai reprezenta nicio teamă, s-ar subduce acestei noi stări ce-l va obliga să rămână agăţat în ştreangul nepuţinţei, în timp ce, de membrele sale, o cruce se va răstigni, blamându-l pentru haosul universal, pe care, o frântură de neatenţie l-a creat. Prin minte-i săgetau aceleaşi vorbe şi nu ştia dacă următorul sentiment, după pesimismul apocaliptic, va fi teama sau scârba. Oricum ar fi, s-a lăsat în vraja impulsului şi, ducându-şi mâna la buze se şterse, crezând că este murdar de vomă. Însă buzele erau curate. Pe jos, nici urmă de vomă, ci o hoardă fără viaţă, a cărei trup arhetipal se edifica din greţurile generalului, pentru a fi înhumat. Buzele i se crăpaseră. Durerea elongase. Alţi oameni îşi făceau loc din carnea sa. Îi ştia pe toţi şi toţi ajunseră să fie nişte primitivi în corpul lui. Generalul se infricoşă şi, pentru prima dată în viaţă, ştiu ce se înseamnă să-i bată inima cu putere. Până atunci nici nu conştientiză că avea una. Trăia din inerţia celorlalţi, dar acum, privind în jur cum se adună şi se împrăştie ca o sămânţă a coşmarului, prin toată încăperea, simţi nebunia, măcinându-l iarăşi. Obuzele erau acum la urechile lui, iar frontul nu părea să fie departe. Duşumeaua era la locul ei la fel şi pereţii şi canapeaua şi tavanul şi biroul şi dulapul. Se înăbuşea. Din praf, alte fiinţe tăiau atmosfera. Şi toţi implorau. Ca general, nu a cunoscut decât negrăita milă. Şi plângeau şi se ţineau de după braţe, pitulânduse în câte un ungher, şi pentru că fiecare trăia ca şi când s-ar afla lângă colţul zidului, un real plen al judecăţii, ofereau impresia că aşteaptă să audă ropotul armei şi, în cele din urmă, glonţul care să-i dezmierde cu moarte. Infamia lor îl scârbi pe general. Se aplecă, cu grijă, după o sticlă de vin şi-o azvârli înspre ei, înjurându-i încontinuu pentru obedienţa de care dădeau dovadă. Se refulă în gândul că oamenii trimişi de dimineaţă la luptă se vor întoarce victorioşi. Erau şi ei în acel potop de suflete ce-şi cereau însufleţirea înapoi. S-au ferit de sticlă, iar aceasta s-a spart în cioburi, tăindu-i pe unii. Generalul le poruncise să plece şi ei l-au ascultat. Nu-i veni să creadă. Era încă ameţit. Se duse la geam. În port, flota armatei se unduia, copilăreşte, în valurile propriei greutăţi. Niciun vapor lezat. Puţin mai încolo, printre carcasele de fier ale mastodonţilor, se strecurau două bărci vâslite de singurii doi bătrâni rămaşi neatinşi de făclia războiului. În pielea feţei lor, atât de crăpată, se înglobau alte trupuri duse, numai cu gândul, în groapă. În ziua aceea nu prinseseră nimic. Generalul turbă de furie. Nu putea concepe că, ştiind de greaua încercare a sorţii, se mai găsea cineva care să piardă vremea, căutând hrană. Trebuia să coboare de îndată în port. Oamenii urmau să fie pedepsiţi. Şi-a luat un mic revolver din dulap şi apoi, a ieşit, trântind uşa. Maldărul de schiţe s-a destrămat sub năvălirea aprigă. Printre ele se găsea şi adevărata cauză a războiului.

Generalul cobora treptele. Se gândea de mai multe zile să-i propună preşedintelui semnarea armistiţiului. Conflictul nu va avea niciodată finalitate. Deja erau prea multe vieţi spulberate degeaba. Se înstrăinase poporul de casa sa. Concepea trădători cu duşmanul, găsise binele printre ruine. Îi pierdeau pe toţi. Dacă nu va reuşi să-l convingă, măcar avea să se retragă din război pe motivul unei crime ordinare, prima sa crimă directă. Degetele tremurau pe armă. Răceala ei metalică era plăcută. Nu se simţi nicicând mai în largul lui, acolo, în uneltirea stârpirii. Revolverul îi dădea siguranţa că totul va fi în ordine. Scările nu se mai sfârşeau cum nici oameni nu conteneau să sfâşie în neştiinţă pacea. Se ducea cu gândul la soldaţi şi privindu-i în ochi, le citi inerţia de a lupta. Peste tot, prin lumea lor, aparent de nepenetrat, era un front: unul în care se trimiteau scrisori, altul în care se dădeau telefoane, altul in care se murea pe capete, altul în care se produceau coaliţii. Răzvrătirea îl distrugea pe general şi-l ademenea spre o stare de neţărmurită revoltă. Scările se terminaseră şi plaja se întindea ca un deşert. Până şi în uşă zăceau trupuri înţepenite de praf şi răutate. Nu putea înţelege de ce, în partea cealaltă a baricadelor, erau toţi la fel de răi. Nicio fărâmă de bunătate întipărită în personalitatea lor. Îi copiau tacticile, coşmarurile. El era arhetipul generalului, el era măreţ, iar pe o vreme înnorată, simţea cu grandoarea lui se diminuează şi se desimulează într-un fel de reordonare a principiilor. Poate că el plagia. Poate că nu era războiul lui, poate că lupta aceasta existase dianinte de a se fi născut, poate că era un plan mai sofisticat în care el nu juca decât rolul unui figurant. Îi recunoscu îndată pe laşi. Se înşelase. Nadele erau umplute cu peşti. Se înşelase şi în privinţa sa. Nu era general, era doar un pierdevară cu pretenţii de superioritate. Pistolul tremura în buzunar. Paşii bătrânilor abia se mişcau prin fuioarele de nisip. Generalul se apropie de ei. Ei îl văzură. Îl mai văzură şi înainte. Era al doilea om de stat. Pentru el, nu era nimeni. Tropotul şi zgomotul plasei, cernind grâna de nisip, erau din ce în ce mai pronunţate, din ce în ce mai asurzitoare. Nu avu destul curaj cât să-i ucidă. Un singur glonte şi s-ar fi zis cu ei. Bătrânii au dat din cap în semn de salut, generalul le-a răspuns, pregătindu-şi o grimasă cât mai austeră. Mâna lăsase revolverul să alunce în căptuşeala buzunarului, apoi începu să se înăsprească, să se cangreneze, să fie numai o bubă udată de traspiraţia cortegiului neinvitat la înmormântare. Acesta era scopul generalului: să moară şi să fie plâns doar de ochii lumii. S-a îndepărtat de ei, ducându-se spre ponton, iar unul din bătrâini îl făcuse răzgâiat. Generalul mustea de nelinişte. De fiecare dată i s-a întâmplat la fel şi când a avut ocazia să împresureze flagelul războiului, frica l-a captat în cursul său mârşav, l-a rostogolit pe toate părţile şi dintr-un erou a devenit o lichea. Nu se putea dezlipi de întâmplarea anterioară. Totul se terminase prea brusc. Mai mult ca sigur avea dreptate: oamenii aceia nu duceau peşti, îşi îngropau concetăţenii. El era în afara lor, acolo în vila cu etaj, coordonând nişte epave, spre largul mării. I se spunea adeseori că nu ştie decât să mizeze pe noroc şi pe cuvinte. Niciun calcul nu aşternu pe schiţele de front, nicio strategie nu avea rădăcini matematice. Se simţea stingher prin lumea sa, dar nu putea să modifice în niciun fel destinul. Soarta ţinuse cu el. A avut dreptate, a dat peste cap orice rastel îmbuibat cu cifre, iar acum când se apropia de agoniseala spre dobândirea triumfului, pregătit de la începutul luptei cu meticulozitate, trăia una dintre stările de conciliere. Hăpăia umezeala din aer. Piciorul, prin bătaia sa, râvnea să preia comanda flotei. Puşcaşii îl aşteptau undeva prin pustiire. Râdeau de bărcuţele ce intraseră în aceea hipnoză a valurilor. Mai degrabă făceau haz de necaz. Generalul se postă înainte lor şi le spuse să plece de îndată. Pierdueră lupta pe mare şi acum flotila inamică se îndrepta spre oraş. Oamenii îl priveau pietrificaţi. Din câte ştiau câştigaseră războiul. Acum veni vremea să-şi plângă morţii. Generalul se descumpănise. Ceva nu era în regulă. Mai mult ca sigur îl minţeau. Se porni să ţipe la ei. Flotila plecase îndată în larg, avea să distrugă iarăşi, precum poruncise generalul. Le dăduse una dintre foile lui, acolo unde scrisese fiecare pas ce trebuia urmat. Era inevitabil un atac al lumii celeilalte, altfel s-ar fi ros întruna acelaşi cotor al dezumanizării, pe care generalul îl detesta. Vapoarele doborâseră orizontul în măreţia lor. Era din nou mândru. Delirul îl ajutase şi i se va mulţumi mai târziu. Un război care să se termine înainte ca el să afle, contravinea axiomelor. Îşi puse mâinile în sân şi contempla, nu-i venea să creadă că un urlet tăcut avea să se declanşeze, iar tihna bătăliei se va pogorî ca o vrajă, în firişoare de funingine. În curând o să plouă şi se temu întotdeauna de ploaie. Câtă vreme va tuna şi fulgera el o să se adăpostească în cameră, în solitudine, şi se va gândi la o modalitate de a-l convinge pe preşedinte să semneze armistiţiul . Niciodată drumul până acasă nu a fost aşa anevoios. Caznele, în care băgase atâţia oameni, îl apăsau din nou. De data asta pielea i se scorojise şi auzea zbieretul lor, descălind vasul către pierzanie. Unul şi apoi altul şi altul până când marea va fi iarăşi goală, iar în măruntaiele ei, dăngănind a moarte, scheletul unei erori va frânge scopul generalului în două, îl va îngropa sub pături de licheni, în timp ce peştii, pe care o să-i mănânce de acum înainte, vor fi bucăţi din soldaţii la care se răstise. Acelaşi trup mort îl întâmpină la intrarea în vilă. Îi dădu un şut şi se răţoi la cadavru. Îl întoarse şi era unul dintre bătrâni. Dar bătrânul semăna cu el. Înmărmurit, nu mai înţelegea nimic. Şi atunci mintea s-a dus către familie. Era unul din fiii săi; trupul băiatului mort îmbătrânise.

Generalul căzu în patima senectuţii. Atunci realiză că, până la un moment dat, nu a fost singur. Acum când avansase în vârstă, fiind deja bătrân, armele din dulap au fost înlocuite cu forografii de familie. Se săturase de atâta luptă. Nici până la moartea preşedintelui nu a reuşit să obţină semnătura pentru armistiţiu. Cică nu era nevoie. Războiul durase numai o zi. Generalul era sigur că toată lumea înnebunise sau era doar o schemă ca el să se dea bătut, chiar dacă toţi erau serioşi în momentul în care infirmau presupunerile sale despre vreun nou conflict. A fost luat în derâdere şi mulţi infanterişti au fost obligaţi să răvăşească lumea, din oridinul său. Nu-i părea rău, căci era conştient că un focar al războiului trebuia să mai existe. Muriseră mulţi pentru nimeni. Presa vuia de scandaluri, ce aveau în prim-plan naţiunea din care făcea parte. Iar într-o zi s-a dezminţit de la a mai încerca să-şi apere patria. S-a pensionat şi s-a îngrijit de latura mai puţin solitară. Ambii copii, doi băieţi, au plecat în lume, să muncească. Nevasta îl aştepta sub monumentul funerar, pentru care a depus suflet să fie pe măsura staturii sale. Ultimul război, cel în care îşi găşise copilul împuşcat în faţa porţii, durase din port până în apartament. Acum, undeva în alte părţi ale oraşului se auzeau manisfestanţi care scandau, circumspecţi, traiul grosolan ce a existat din toate timpurile. Îşi desenase în minte o contraofensivă şi aştepta să primească ordine de la noul preşedinte. Totul avea să fie înăbuşit îndată, dacă politica îi va accepta sfatul. Din dimineaţa în care a primit vestea şi până în ziua când fusese surprins la biroul său, scrijelind nişte foi şi aranjând câteva poze într-un album mai vechi, nu fusese contactat. În sinea sa era conştient de faptul că tărăgănarea electorală va amplifica mişcarea şi, lăsând lucrul de o parte, a început să caute prin hârţoage planul încropit cu câteva seri înainte. Îşi scrisese pe undeva numărul de telefon al biroului prezidenţial. Trebuia să fie într-un coşuleţ cu răvaşe, amestecat cu alte cărţi de vizită, invitaţii la emisiuni televizate şi toate mondenităţile nenecesare ale vremurilor acelea. Îl găsi într-un sfârşit, dar cerneala începuse să se evapore. Privirea nu-l mai ajuta şi, cu toate acestea, s-a străduit cu înfrigurare să desluşească fiecare cifră, străpuns fiind de teama că poporul iar va fi izbit de un nou belstem. A format, cât a putut de repede, numărul de telefon. Era nealocat. Se trânti pe canapea, cu receptorul în mână, ascultând sunetul înfundat al tonului. Din punctul lui de vedere erau pierduţi, aşa cum fuseseră şi cum mulţi ani în urmă când, tot aşa, nu i s-a răspuns apelului. Începu să plângă. Era un dezastru, iar paraziţii tinerii mişunau, în voia lor, pe străzile urbei, ameninţând cu distrugerea fiecarei zone. Ura bătrâneţea, cum urâse mila, fiindcă îl transformau într-o fiinţă neputincioasă. Lăcrimă de ciudă şi de nervi; sentimentele se jucau cu organismul său. Un junghi, în dreptul inimii, îl încremeni în loc şi ştiu că de acum prin vene nu va curge decât otravă. Mai formă o dată numărul, însă primi acelaşi mesaj. Capitala era a oamenilor, aşa cum normal trebuia să fie, însă lui i se părea o barbarie. Se duse la fereastră şi dincolo de sticla murdară de praf şi găinaţ se întindea marea, etern tânără. Nu avea destulă minte cât să înţeleagă acest fenomen. Apele erau în plină vervă, iar el, maiestrul al stratagemelor, abia se mai ţinea într-un baston de lemn, care, zi de zi îi fura cea mai mare parte din energie. Se născuse şi la vârsta a treia, tot singur, se găsea în acelaşi apartament ca dintotdeauna şi, azi fiind luni, aştepta să fie sunat de băiatul cel mare. Mai erau vreo două ore până când venea timpul să se neliniştească în dreptul aparatului, la fiecare secundă de întârziere. Ieşise puţin să se plimbe. Din arbuştii, doborâţi odinioară de gloanţe, câţiva copăceii se ridicau până în dreptul ferestrei lui. În seara de jertfă a mezinului, se întâmplă acel lucru inexplicabil ce-l măcina. Locuinţa îi fusese atacată şi el a reuşit să scape cu viaţă, fără a i se da şansa de a se apăra. Coborând scările se gândea de fiecare dată la acest moment. Nimeni nu a ştiut să i-l clarifice. Pentru ceilalţi nu a fost decât o altă seară monotonă, în care se rugau la Dumnezeu să se întâmple ceva. Inexplicabilul îl contractă în proprii săi muşchi şi de la acel eveniment nu a mai avut curaj să deschidă gura. Dădu în lături uşa de la intrarea în imobil, trase o gură de aer sărat, nările revenind la viaţa războiului şi, ca într-una din pozele, alb-negru, ale copilăriei, pe care în aceeaşi după amiază o îngrămădise în foliile albumului, trupul său şters înainta pe poteca gri, în timp ce soarele imens şi incandescent cădea în valurile mării ca o bulină neagră pe fundalul, iarăşi gri, al cerului şi al pământului. Bastonul găşi loc să se rezeme între dale, iar pocnetul uşor îi amintea de revolverul cu care ciuruise barca pascarilor, scufundând-o. Curtea de ierburi se vestejişe. Din depărtare răzbătea ecoul apelor agitate. Dacă va urca pe ponton, negreşit o să-l înghită apele. Nu putea să se lase curtat de o asemenea moarte până nu-i spunea fiului său cât de mult îl iubeşte şi a-i da sfaturi, din cele pe care şi el ajunsese să le considere plicticoase şi inutile. Dar copilul, pentru a simţi lângă el măcar vocea părintelui stătea şi reasculta cu interes vorbe goale. În plus, astăzi nu avea chef de nimic. Ar fi stat toată ziua tolănit pe canapea, învârtind pe degete o bucată de ţesătutură, desprinsă din croiala patului improvizat, rememorând seara nefastă când viaţa i-a fost luată prin tâlhărirea vieţii mezinului. S-a întors cu greutate şi, agale, a urcat scările către apartament. A uitat să aprindă o lumânare în faţa porţii, locul unde îşi găsise odrasla. De fapt, ar fi mers la mormântul lui, dar prin puzderia de cruci ale cimitirului niciodată nu nimerea; întotdeauna se lăsa seara, el negăsind aşezământul, şi avea impresia că inamicul se ascunde printre boscheţii crescuţi între monumente sau după trunchiurile vişinilor ce amărau, îl zilele de vară, când poama se spărgea de sol, odihna de veci a sufletelor. Uşa se deschise cu un scârţâit supărător. Lampa de birou era aprinsă, iar hârtiile răvăşite, se aşterneau, cu un iz de zeflemea, pe parchet. Îşi amintea că a închis geamurile înainte să plece. De astă dată, cauza era mult mai complexă. În viaţa sa reveni un individ. Pe canapea, cu pantalonii de stofă suflecaţi până la genunchi, fiul îşi aştepta tatăl să vină de la plimbare. În amurg, fiul ridicase pentru întâia oară mâna asupra părintelui. Când soarele coborâse mai mult în negurile mării, fiul îl snopise în bătaie. Tot episodul se petrecu în muţenie. Pumnii şi carnea trosnind pe oase mai deranjau liniştea. Generalul i-a îngăduit fiului orice tratament. Măcar îi revedea chipul. Recunoscu boala, dăltuită pe figura, jubilând a răzbunare. L-a trântit pe tată la pământ şi a continuat să-l lovească cu pumnii, până când a obosit. Trupul şubred al bătrânului se umplu de sânge, iar sângele se umplu iarăşi de oamenii pe care-i omorâse de-a lungul timpului, doar fixând cu degetul pe o hartă întinderea pe care avea să se înfăptuiască măcelul. Gâfâind, fiul se ridică, iar prin tăvălugul de lacrimi, sânge şi praf, generalul îl mai privi încă o dată, cu admiraţie. De n-ar fi fost epidemia care să susure prin organele sale, l-ar fi considerat o făptură perfectă. Imaginea i se ştergea, treptat, din minte, iar prin gândurile scobite de durere se deşteptă instinctul fricii paterne. Fiul nu venise în acea după-amiază, doar o umbră de nebunie îi parcurse memoria. Faţa întrezărită nu era reală, iar renghiul luptei nu erau decât semnele infarctului. Se înseră şi, azi, se împlineau douăzeci de ani de când băiatul cel mare nu mai dăduse niciun telefon

Se lăsă noaptea şi bătrânul plecă. Şi-a luat un termos cu apă şi, cu paşi mărunţi, dorea ca până dimineaţă să străbată toată liziera, până la intrarea în oraş, unde urma să-şi caute odrasla. După evenimentul straniu petrecut în acea după-amiază , cu siguranţă se afla undeva prin capitală. Întunecimea îi făcea mersul imposibil, dar generalul, care a suferit atât de-a lungul vieţii, era capabil să treacă peste un obstacol amărât. Tot drumul până la intrarea în pădure, îşi aminti de copilăria sa alături de copilăria pruncilor şi de copilăria nevestei. Îi uitase până şi chipul, iar dragostea faţă de ea deveni un ţesut rigid, care se deteriora în tandem cu apropierea de răul indus de moarte. Niciodată nu s-a gândit că totul se va sfârşi atât de sec. Cortegiul pe care dorea să-l admonesteze, din pricina prefăcătoriei, nici nu mai ştia cine este. Puhoiul de lume se împrăştia sub ochii săi. A fost odată şi, gata, s-a terminat. Acum îşi va găsi copilul în oraş, la un birou, unde lucrează zi-lumină, şi-i va reproşa că nu a mai dat niciun semn de viaţă. Iar fiul va riposta acuzându-l că niciodată nu a ştiut să dea şi el un telefon, însă nu înţelegea cât de greu îi vine unui bătrân să-şi aşeze lucrurile în ordine. Nu s-a gândit nicio clipă să-l caute, nu reprezenta nicio urgenţă. Era general şi ştia să-şi stăpânească dorul. Apoi, într-o zi a răscolit toată camera în căutarea numărului şi formându-l, i se spunea că este nealocat. Şi de atunci tot aşteptă până în ziua de mâine când îi va face aceste reproşuri, iar fiul, probabil, nerecunoscându-l îl va lua drept nebun. Decoraţiile se ciocneau în mers şi cu un clinchet plăpând năştea iarăşi în inima bărbatului senzaţia bisericilor sufocante ce trag clopotele morţii. Îşi îndreptă spatele şi continuă să meargă, ştiind că oraşul e gigantic şi nimeni, în afara solitudinii, nu ştia sau nu voia să-l ghideze. Paşii singuri trezeau măruntaiele nopţii, prefăcându-le într-un pumn de seminţe ce reînnodau, în mintea generalului, holde de războaie. Marginea pădurii era aproape. Marea se desprindea, din legătura apelor, la rădăcinile arborilor. În preajmă mirosea a chin şi durere. Apa a dezgropat oseminte umane. Generalul se opri în dreptul lor. Se aplecă şi ridică un os. Sub atâta vechime, se sfărâmă pe degetele sale. Copiii generalului erau genetic structuraţi să se sinucidă. El nu sesiză acest destin înfiorător. Din lizieră se distingea mersul cuiva. Un infanterist, purându-şi puşca pe umăr, înmărmuri în dreptul său. Să trăiţi! Domnule general, permiteţi-mi să raportez: am prins câţiva manifestanţi ce plănuiau o lovitură de stat. Sunt adolescenţi şi comandantului îi este milă să-i ucidă, aşa că m-a trimis la dumneavoastră să va cer sfatul. Copiii nu tot oameni sunt? Să trăiţi, domnule general, am înţeles. Pentru prima dată, generalul ar fi vrut ca tânărul infanterist să-l contracareze, să-şi încarce puşca şi să-l omoare. Dar s-a întâmplat cum nu se putea mai rău: ambii au fost intransigenţi. Imediat ce paşii soldatului dispăruseră în pădure, bătrânul mai înaintă puţin şi se pierdu, la rândul său, pe una din cărăruile ce înghiţeau oameni.

Radu I. Dragomir

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu