miercuri, 14 septembrie 2011

Invitat pe blog

Adrian Suciu
(n. 21 decembrie 1970 în Năsăud, Bistrița-Năsăud)
Este licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca (1995).
A debutat în revista Tribuna (noiembrie 1990). Și-a petrecut zece ani ca ziarist (1990-2000) la Echinox, Cadran, TVR Cluj, Monitorul de Cluj.

Cărți publicate:
E toamnă printre femei şi în lume, poezie, ed. Echinox, Cluj, 1993.
Singur, poezie, ed. Euphorion, Sibiu, 1996.
Plus, pamflete jurnalistice, ed. Trimera Print, Cluj, 1997.
Nopţi şi zile, poezie, ed. Arhipelag, Târgu Mureş, 1999.
Just So Poems, poezie, ed. Cartimpex,Cluj,  2000 (împreună cu Sorin Grecu).
Din anii cu secetă, poezie, ed. Grinta, Cluj, 2005.
Sex cu femei, roman, ed. Tritonic, Bucureşti, 2008, ediţia a doua 2009 (împreună cu Ştefan Doru Dăncuş).
Viaţa fără urmări, ed. Brumar, Timişoara, 2010.
De-a lungul anilor i-au fost acordate numeroase premii literare naționale și internaționale.
Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor i-a acordat Premiul „Cartea Anului” pentru romanul Sex cu femei (2009) și Premiul „Cercul literar de la Sibiu” pentru volumul Viaţa fără urmări (2011).

Fotografii de la sfârşitul lumii
Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plânge se va bucura de plânsul lui
şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care
râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!

Vremea robiei e primăvară pentru sufletele
celor care le au!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămâne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărână. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

Vremea animalelor înţelese
Sunt unii care adoră femei îngrozitor de grase şi
cumplit de urâte. Nu e, aşadar, ca şi cum eu
n-aş putea să-mi respect nebunia. Un fel de
patimă s-a întins: fiecare hrăneşte ceva.
Porumbeii din parcuri, maimuţa la zoo,
vrăbii pe mese, câini la oricare colţ. Nu e
ca şi cum eu n-aş hrăni pe nimeni. După ziua
hămăitului şi-a faptelor, a venit vremea
statului la masă. Brrr!, fac după un
pahar de apă rece, dumnezeiască, iar tenia mea
fornăie înăuntru ca un cal adăpându-se
după ce-a deşirat toată ziua nori sub arşiţă.
Tenia mea dumnezeiască, animalul pe care
toţi vor să-l omoare şi el mi se plânge mie
prin pielea burţii ca o fereastră năclăită
de cenuşă! De când am vorbit despre ea,
nu-mi dă nimeni nimic de băut. Oamenii sunt slabi şi
nu vor să afle că un şarpe orb bea la masă cu ei.

Dar e bine aşa...
E ca şi cum aş fi eu singurul care ştie
că vremea animalelor înţelese a trecut demult.

Ziua de odihnă a măcelarului
În insomniile mele, şlefuiesc oglinzi
pentru femeile părăsite din vreo lipsă
ori din frica de obligaţii. În oglinzile acelea, rudele femeilor
vin cu flori şi compot. Doctorii umblă pe cai năduşiţi
prin spital, alergaţi între atâtea avorturi că nu mai sunt
crematorii cu pauze şi bărbaţi fără vină. Prin
oglinzile mele, trec bărbaţi năduşiţi târând cărucioare
cu miros de formol. Atât de mulţi bărbaţi
şi cărucioare atât de multe încât ţi-e dor de când
dragostea umbla pe picioarele ei.

Aşa, cărată în cărucioare vinovate, dragostea
nu mai seamănă
decât cu ziua de odihnă a măcelarului...


Lecţia de geografie
Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Paris, un boşiman
să discute, cu un eschimos, despre vreme. Tu eşti dusă
cu pluta pe toate râurile din Europa şi din alte cinci continente
iar eu trag targa pe uscat. Tu ai toate
regretele din lume şi pe mine mă doare
de lume unde nu pot spune-n poem.
Ţie-ţi plac perdeluţele roz şi mie mi se fâlfâie.
                        
Asta nu e viaţă, care ne-a adus pe noi laolaltă, 
ci un şofer beat plecat spre Cancun şi ajuns la Calcutta!
Aş vrea să fie limpede, limpede. Limpede!
Nici un dulce din lume nu va stinge, vreodată,
amarul din noi: numai o clipă privindu-ne, cei mai mari cofetari
italieni şi turci îşi vor frânge mîinile a neputinţă
şi se vor împuşca în cap, cu gloanţe de plumb.

Noi doi suntem ca şi cînd ar veni, la Viena, un boşiman să discute,
cu un eschimos, despre vreme. Ca şi când cei doi ar supravieţui
numai şi numai conversând despre ploaie! Noi doi
suntem ca şi când, la Berlin ori aiurea, un boşiman şi un eschimos
adânc în ochi s-ar privi, ar ofta şi-ar vorbi nesfârşit despre ploaie!

Noi doi suntem ca şi când un beţiv ar amesteca, toată noaptea,
sake şi tequila. Ca şi cum aş fi eu victima tuturor accidentelor
rutiere din lume şi numai în fantasmele tale mai trăiesc.

Dacă noi doi am sta în faţa unei oglinzi, sunt sigur, sunt sigur,
în ea s-ar vedea doar unul din noi!

De ce nu poartă îngerii ceasuri
Nu-i bine! Eu mor. Iau trenul şi mă duc acasă, unde-o fi aia!
Ar trebui să fie o zi când să nu moară nimeni şi nimeni
să nu rămână orfan. Marţea, de pildă! O zi pe care
să-şi dorească muribunzii să o prindă în pătuţurile lor
de spital, cu ace înfipte prin toată pielea. Nu-i bine!
Îmi vine să înec toţi câinii care mi-au lins mâinile vreodată
şi să traduc înecul pe limba celor vii. Să traduc otrava şi
cuţitul pe limba celor plini de viaţă. Dar nu e bine! E frig.
În veşnicie se intră ca într-o gheţărie părăsită. Întâi
simte mortul cum se răceşte pielea, apoi frigul intră
la rinichi şi la plămâni. Primele ore de după
moarte trebuie să fie cele mai grele – de-aceea nu poartă
îngerii ceasuri, ca să nu vadă amărâţii cît de greu
se scurge timpul şi să-şi plângă de milă! Nu-i bine! Dacă
şi-ar plânge morţii în ceruri de milă, ar fi                   
cerul tot un vaiet şi un urlet şi rugăciunile celor vii
nimeni nu le-ar mai auzi: de-aceea nu poartă îngerii ceasuri!

Suciu
Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii
şi cancerului şi-a murit într-un tragic accident de trotinetă
la vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur,
i se trage şi de la numele cu sonorităţi de filosof dac. O
fetiţă minoră, identificându-l dintr-o memorie infantilă
şi neexersată, a zis: „Băiatu’ ăla, Ciuciu”! E de înţeles,
aşadar, că simt nevoia să-i apăr memoria şi
să împărtăşesc omenirii din frământările intelectuale
şi sufleteşti ale lui Suciu.

Suciu a iubit o femeie specială, manechin de lopeţi,
şi-a avut multe neînţelegeri cu ea
din pricina bărbii lui ţepoase care constituia
un dezavantaj major la sexul oral
şi la mâncatul ciorbei. Şi-a scris Suciu o poezie de dragoste:

Dintr-o nelinişte a ta,
ar trebui să mă rad. Am o barbă
ţepoasă de parcă aş fi asistat fără voie
la pasiunea mistuitoare dintre o frigidă şi un impotent.
De parcă aş fi chefuit toată noaptea la nunta
dintre cancer şi ulcer.

...

Suciu avea o pisică destrămată
care se trezea la trei dimineaţa pe fond nervos şi
lătra profund. A dus-o la băi ca să o scape
de lătratul pe fond nervos şi de cearcăne. La băi, atât iubita
cât şi pisica lui Suciu deveneau obsedate de igienă,
se spălau pe dinţi şi-apoi ieşeau la sărutat pe gură trecătorii.
Şi se întorcea Suciu de la băi schizoid pe fond nervos
de cât de trecător fusese, cu mâţa şi cu iubita. Dar
despre dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă
ar mai fi fost printre noi. Căci el era pasionat
de cunoaştere şi nu de dragoste. Propoziţia
„Eu sunt identic cu mine insumi” el ar fi socotit-o falsă
întrucât, până ce s-ar epuiza rostirea lui „mine însumi”,
„eu” ar fi deja alterat
de curgerea timpului, adică ar fi altul
decît la începutul enunţului.

...

Cât despre chestiunile ţinând de senzualitate, se ştie că
Suciu a fost unul dintre cei mai pasionali intelectuali
ai naţiei. Atât de pasional încât a făcut şcoala de conducere
pentru motociclete special pentru a-şi
împlini fanteziile erotice. Pentru cei care nu pricep ce
legătură este între motociclism şi erotismul rafinat,
n-am alt mesaj decât că de-aia nu sunt ei suciu,
pentru că nu se pricep la din astea.
Suciu punea femeile pe spate,
pe caldarâmul suav al patriei şi pe pământul reavăn
roşcovănit prin pădurile tomnatice, le desfăcea
cu delicateţe picioarele, se urca în şa
şi le masturba cu roata de la motocicletă.

De altfel, având în vedere sensibilitatea exactă a prietenului nostru,
să se ştie că el a fost invitat o singură dată la un cenaclu
-pentru că, după aia nu l-a mai invitat nimeni
decât la vodci pe banii lui. La cenaclul ăla, Suciu a citit
poemul Senectute pe care revistele literare româneşti
au refuzat să-l publice. Drept care îmi fac
o datorie de onoare din a face cunoscut poemul Senectute,
care, altminteri, s-ar fi pierdut în neantul uitării.

senectute

vremurile-s grele
şi aia-i din ce în ce mai scurtă

curând vom deschide în aşternut
un club de prietenii pe teme literare

vom pieptăna locul acela cu grijă
şi vom spera să-ntârzie artrita

senectute morţii mă-tii
cu-nţelepciunea ta cu tot

Părerea mea sinceră, acestea fiind zise,
e că numai orbii, surzii, ciungii, ologii, douămuiştii,
frigidele şi impotenţii nu văd ce mare a fost Suciu ăsta
şi cât de îndreptăţită familia îndurerată
să-i scrie pe monumentul funerar, sub nume, poet!

Aaa!  Şi mult balet diplomatic.
Dacă se întâmplă vreo excursie, Suciu are în gând
biletele de tren. Dacă vine unul cu vin, Suciu
are pahare şi apă minerală rece. Dacă unul crapă,
Suciu sună la Salvare. Într-un oraş inundat, cu pieţele
în flăcări şi cu dinţii actriţelor strălucind prin locuinţele subterane.”

Şi-au trecut astfel mai multe zile şi mai multe nopţi
şi am văzut că sunt bune şi ne-a durut în cur...
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu