vineri, 30 septembrie 2011

A stârpi

Pe duşumea zăceau sticlele de băutură. Unele erau sparte, altele se vărsaseră, dar cele mai multe au fost golite de general, într-un alt moment de singurătate. Trupul lui se întindea pe canapea. Materialul pocnea, în timp ce el se foia cu nelinişte. Iarăşi gândul înmormântării îl năpădise. Voia, în acelaşi timp să vomite, iar mintea, cufundată în fumul de lumânare, în vaietele mulţimii adunate să-şi ducă anti-eroul pe ultmul drum, nu mai făcea distincţia între priorităţi. Era concentrat la maxim să observe prin puhoiul de entităţi înveşmântate în costume negre, îmbrobodite cu fel şi fel de modele, un zâmbet sau o mină schimonosită de satisfacţie, pentru ca din coşciugul, unde doar sufletul se încăiera cu nemurirea, corpul lui să se ridice dintr-o inerţie a războiului, să prăvălească pe caldarâm capacul greu, iar paşii mâniei inconştiente să-l poarte spre chipul desfigurat de fericire, pumnii să se încleşteze în drumul spre deşăvârşirea misiunii de a egala tristeţea pe figurile tuturor marionetelor, ce, altădată, îl slăviseră pentru că începuse un conflict cu un om înglodat în ura faţă de poporul - servit cu patriotism de general, iar apoi îl denigraseră, din cauză că războiul debutase cu moartea multor participanţi la acest trist eveniment al morţii lui, unde se plângea făţarnic, unde lacrimile nu erau decât broboane de sudoare, ca nişte bube, crescute prin fizionomia oamenilor, care nu făceau decât să înrâurească scârba purtată, în necunoştinţă de cauză, prin venele lor, menite să ţină aprinsă viaţa într-un trup mort, să-l înalţe, în timp ce, prin pleoapele atrofiate, un glob ocular orb să se mişte în vedere, crezând că prin el, limba bolovănoasă se va urni în tumbe şi-i va mustra pentru absurditatea îngropării unui spirit libertin. Voma se înnodă de gâtul lui şi, odată cu ea, dispăruse cortegiul. Un miros greu se împrăştia prin gură, iar acidul topea gingiile, dinţii şi limba. Îşi încleştă gura, cu toată forţa de care era capabil, căci voma nu avea ce să caute pe parchet. Îşi strânse stomacul, se chirci ca un copil, începu să se agite. Obrajii albi, culeşi de prin gloanţe, se strângeau ca nişte chingi în jurul chipului. Deveni o arătare hibridă, sub impulsul vitejiei forţate, care-l îndemna să reziste. După petrecere rămase îmbrăcat în uniformă. Toate decoraţiile se ciocneau între ele, scoţând un clinchet suav. Pentru urechile generalului clopotele începuseră să bată. Stomacul nu mai putea să se abţină izbucnirii în revoltă. Muşchii feţei se contorsionau atât de tare, încât, într-o fracţiune de secundă, au intrat în spasme, iar obrajii, trasaţi în albii secate de lacrimi, au cedat. Resturile s-au scurs pe podea, horcăiturile trupului erau din cele mai lugubre. Se înfioră ascultându-se. Închise instinctiv ochii, privirea negurii îl răscolise, se înspăimântă de calvarul liniştii din acea înşiruire de forme diafane, ce se proiectau pe pojghiţa mată a pleoapei, şi atunci, îndepărtă cauza traumei, expandându-şi globii oculari; ecoul lăuntrului se potolise, furtuna din capul său avea să tacă până la următoarea beţie. Înaintea sa nu era decât colbul răsfrânt de greaţă, plutind ambiguu prin aer, dulapul unde-şi ţinea armele şi biroul afundat în schiţe umplute cu tactici de război. Pe fereastră vremea rea se poticnise deasupra orăşelului. Mirosea a fum de tun şi moarte nevrută. Apartamentul generalului era la catul întâi al unui imobil situat lângă plajă. În larg se desfăşura lupta. Dacă s-ar târî până la fereastră sigur nu şi-ar dea seama pe cine conduce iar, în vârtejul stării de rău, ar proslăvi inamicul, pentru ca după fericire, starea de vis să-l covârşească şi, prin obtuzitatea imaginilor să-şi zărească infanteria permutată în corabia cu morţi înghiţiţi de ape; aşa că se mulţumi să audă vâjâitul obuzelor, încărcat de suspans, gândindu-se că şi acest joc cu viaţa oamenilor, şi-aşa degradată, are farmecul lui. Niciodată nu a fost pe front, însă a dăinuit în sinea lui o inteligenţă abisală care i-a permis să plămădească scheme inteligente. Până acum nu pierduse niciodată. Nu avea voie să piardă. Când imperiul, căzând, va rage în disconfortul zidurilor împletite, unele într-altele, atunci el deja va fi fost mort, atât de mort încât delirul nu ar mai reprezenta nicio teamă, s-ar subduce acestei noi stări ce-l va obliga să rămână agăţat în ştreangul nepuţinţei, în timp ce, de membrele sale, o cruce se va răstigni, blamându-l pentru haosul universal, pe care, o frântură de neatenţie l-a creat. Prin minte-i săgetau aceleaşi vorbe şi nu ştia dacă următorul sentiment, după pesimismul apocaliptic, va fi teama sau scârba. Oricum ar fi, s-a lăsat în vraja impulsului şi, ducându-şi mâna la buze se şterse, crezând că este murdar de vomă. Însă buzele erau curate. Pe jos, nici urmă de vomă, ci o hoardă fără viaţă, a cărei trup arhetipal se edifica din greţurile generalului, pentru a fi înhumat. Buzele i se crăpaseră. Durerea elongase. Alţi oameni îşi făceau loc din carnea sa. Îi ştia pe toţi şi toţi ajunseră să fie nişte primitivi în corpul lui. Generalul se infricoşă şi, pentru prima dată în viaţă, ştiu ce se înseamnă să-i bată inima cu putere. Până atunci nici nu conştientiză că avea una. Trăia din inerţia celorlalţi, dar acum, privind în jur cum se adună şi se împrăştie ca o sămânţă a coşmarului, prin toată încăperea, simţi nebunia, măcinându-l iarăşi. Obuzele erau acum la urechile lui, iar frontul nu părea să fie departe. Duşumeaua era la locul ei la fel şi pereţii şi canapeaua şi tavanul şi biroul şi dulapul. Se înăbuşea. Din praf, alte fiinţe tăiau atmosfera. Şi toţi implorau. Ca general, nu a cunoscut decât negrăita milă. Şi plângeau şi se ţineau de după braţe, pitulânduse în câte un ungher, şi pentru că fiecare trăia ca şi când s-ar afla lângă colţul zidului, un real plen al judecăţii, ofereau impresia că aşteaptă să audă ropotul armei şi, în cele din urmă, glonţul care să-i dezmierde cu moarte. Infamia lor îl scârbi pe general. Se aplecă, cu grijă, după o sticlă de vin şi-o azvârli înspre ei, înjurându-i încontinuu pentru obedienţa de care dădeau dovadă. Se refulă în gândul că oamenii trimişi de dimineaţă la luptă se vor întoarce victorioşi. Erau şi ei în acel potop de suflete ce-şi cereau însufleţirea înapoi. S-au ferit de sticlă, iar aceasta s-a spart în cioburi, tăindu-i pe unii. Generalul le poruncise să plece şi ei l-au ascultat. Nu-i veni să creadă. Era încă ameţit. Se duse la geam. În port, flota armatei se unduia, copilăreşte, în valurile propriei greutăţi. Niciun vapor lezat. Puţin mai încolo, printre carcasele de fier ale mastodonţilor, se strecurau două bărci vâslite de singurii doi bătrâni rămaşi neatinşi de făclia războiului. În pielea feţei lor, atât de crăpată, se înglobau alte trupuri duse, numai cu gândul, în groapă. În ziua aceea nu prinseseră nimic. Generalul turbă de furie. Nu putea concepe că, ştiind de greaua încercare a sorţii, se mai găsea cineva care să piardă vremea, căutând hrană. Trebuia să coboare de îndată în port. Oamenii urmau să fie pedepsiţi. Şi-a luat un mic revolver din dulap şi apoi, a ieşit, trântind uşa. Maldărul de schiţe s-a destrămat sub năvălirea aprigă. Printre ele se găsea şi adevărata cauză a războiului.

Generalul cobora treptele. Se gândea de mai multe zile să-i propună preşedintelui semnarea armistiţiului. Conflictul nu va avea niciodată finalitate. Deja erau prea multe vieţi spulberate degeaba. Se înstrăinase poporul de casa sa. Concepea trădători cu duşmanul, găsise binele printre ruine. Îi pierdeau pe toţi. Dacă nu va reuşi să-l convingă, măcar avea să se retragă din război pe motivul unei crime ordinare, prima sa crimă directă. Degetele tremurau pe armă. Răceala ei metalică era plăcută. Nu se simţi nicicând mai în largul lui, acolo, în uneltirea stârpirii. Revolverul îi dădea siguranţa că totul va fi în ordine. Scările nu se mai sfârşeau cum nici oameni nu conteneau să sfâşie în neştiinţă pacea. Se ducea cu gândul la soldaţi şi privindu-i în ochi, le citi inerţia de a lupta. Peste tot, prin lumea lor, aparent de nepenetrat, era un front: unul în care se trimiteau scrisori, altul în care se dădeau telefoane, altul in care se murea pe capete, altul în care se produceau coaliţii. Răzvrătirea îl distrugea pe general şi-l ademenea spre o stare de neţărmurită revoltă. Scările se terminaseră şi plaja se întindea ca un deşert. Până şi în uşă zăceau trupuri înţepenite de praf şi răutate. Nu putea înţelege de ce, în partea cealaltă a baricadelor, erau toţi la fel de răi. Nicio fărâmă de bunătate întipărită în personalitatea lor. Îi copiau tacticile, coşmarurile. El era arhetipul generalului, el era măreţ, iar pe o vreme înnorată, simţea cu grandoarea lui se diminuează şi se desimulează într-un fel de reordonare a principiilor. Poate că el plagia. Poate că nu era războiul lui, poate că lupta aceasta existase dianinte de a se fi născut, poate că era un plan mai sofisticat în care el nu juca decât rolul unui figurant. Îi recunoscu îndată pe laşi. Se înşelase. Nadele erau umplute cu peşti. Se înşelase şi în privinţa sa. Nu era general, era doar un pierdevară cu pretenţii de superioritate. Pistolul tremura în buzunar. Paşii bătrânilor abia se mişcau prin fuioarele de nisip. Generalul se apropie de ei. Ei îl văzură. Îl mai văzură şi înainte. Era al doilea om de stat. Pentru el, nu era nimeni. Tropotul şi zgomotul plasei, cernind grâna de nisip, erau din ce în ce mai pronunţate, din ce în ce mai asurzitoare. Nu avu destul curaj cât să-i ucidă. Un singur glonte şi s-ar fi zis cu ei. Bătrânii au dat din cap în semn de salut, generalul le-a răspuns, pregătindu-şi o grimasă cât mai austeră. Mâna lăsase revolverul să alunce în căptuşeala buzunarului, apoi începu să se înăsprească, să se cangreneze, să fie numai o bubă udată de traspiraţia cortegiului neinvitat la înmormântare. Acesta era scopul generalului: să moară şi să fie plâns doar de ochii lumii. S-a îndepărtat de ei, ducându-se spre ponton, iar unul din bătrâini îl făcuse răzgâiat. Generalul mustea de nelinişte. De fiecare dată i s-a întâmplat la fel şi când a avut ocazia să împresureze flagelul războiului, frica l-a captat în cursul său mârşav, l-a rostogolit pe toate părţile şi dintr-un erou a devenit o lichea. Nu se putea dezlipi de întâmplarea anterioară. Totul se terminase prea brusc. Mai mult ca sigur avea dreptate: oamenii aceia nu duceau peşti, îşi îngropau concetăţenii. El era în afara lor, acolo în vila cu etaj, coordonând nişte epave, spre largul mării. I se spunea adeseori că nu ştie decât să mizeze pe noroc şi pe cuvinte. Niciun calcul nu aşternu pe schiţele de front, nicio strategie nu avea rădăcini matematice. Se simţea stingher prin lumea sa, dar nu putea să modifice în niciun fel destinul. Soarta ţinuse cu el. A avut dreptate, a dat peste cap orice rastel îmbuibat cu cifre, iar acum când se apropia de agoniseala spre dobândirea triumfului, pregătit de la începutul luptei cu meticulozitate, trăia una dintre stările de conciliere. Hăpăia umezeala din aer. Piciorul, prin bătaia sa, râvnea să preia comanda flotei. Puşcaşii îl aşteptau undeva prin pustiire. Râdeau de bărcuţele ce intraseră în aceea hipnoză a valurilor. Mai degrabă făceau haz de necaz. Generalul se postă înainte lor şi le spuse să plece de îndată. Pierdueră lupta pe mare şi acum flotila inamică se îndrepta spre oraş. Oamenii îl priveau pietrificaţi. Din câte ştiau câştigaseră războiul. Acum veni vremea să-şi plângă morţii. Generalul se descumpănise. Ceva nu era în regulă. Mai mult ca sigur îl minţeau. Se porni să ţipe la ei. Flotila plecase îndată în larg, avea să distrugă iarăşi, precum poruncise generalul. Le dăduse una dintre foile lui, acolo unde scrisese fiecare pas ce trebuia urmat. Era inevitabil un atac al lumii celeilalte, altfel s-ar fi ros întruna acelaşi cotor al dezumanizării, pe care generalul îl detesta. Vapoarele doborâseră orizontul în măreţia lor. Era din nou mândru. Delirul îl ajutase şi i se va mulţumi mai târziu. Un război care să se termine înainte ca el să afle, contravinea axiomelor. Îşi puse mâinile în sân şi contempla, nu-i venea să creadă că un urlet tăcut avea să se declanşeze, iar tihna bătăliei se va pogorî ca o vrajă, în firişoare de funingine. În curând o să plouă şi se temu întotdeauna de ploaie. Câtă vreme va tuna şi fulgera el o să se adăpostească în cameră, în solitudine, şi se va gândi la o modalitate de a-l convinge pe preşedinte să semneze armistiţiul . Niciodată drumul până acasă nu a fost aşa anevoios. Caznele, în care băgase atâţia oameni, îl apăsau din nou. De data asta pielea i se scorojise şi auzea zbieretul lor, descălind vasul către pierzanie. Unul şi apoi altul şi altul până când marea va fi iarăşi goală, iar în măruntaiele ei, dăngănind a moarte, scheletul unei erori va frânge scopul generalului în două, îl va îngropa sub pături de licheni, în timp ce peştii, pe care o să-i mănânce de acum înainte, vor fi bucăţi din soldaţii la care se răstise. Acelaşi trup mort îl întâmpină la intrarea în vilă. Îi dădu un şut şi se răţoi la cadavru. Îl întoarse şi era unul dintre bătrâni. Dar bătrânul semăna cu el. Înmărmurit, nu mai înţelegea nimic. Şi atunci mintea s-a dus către familie. Era unul din fiii săi; trupul băiatului mort îmbătrânise.

Generalul căzu în patima senectuţii. Atunci realiză că, până la un moment dat, nu a fost singur. Acum când avansase în vârstă, fiind deja bătrân, armele din dulap au fost înlocuite cu forografii de familie. Se săturase de atâta luptă. Nici până la moartea preşedintelui nu a reuşit să obţină semnătura pentru armistiţiu. Cică nu era nevoie. Războiul durase numai o zi. Generalul era sigur că toată lumea înnebunise sau era doar o schemă ca el să se dea bătut, chiar dacă toţi erau serioşi în momentul în care infirmau presupunerile sale despre vreun nou conflict. A fost luat în derâdere şi mulţi infanterişti au fost obligaţi să răvăşească lumea, din oridinul său. Nu-i părea rău, căci era conştient că un focar al războiului trebuia să mai existe. Muriseră mulţi pentru nimeni. Presa vuia de scandaluri, ce aveau în prim-plan naţiunea din care făcea parte. Iar într-o zi s-a dezminţit de la a mai încerca să-şi apere patria. S-a pensionat şi s-a îngrijit de latura mai puţin solitară. Ambii copii, doi băieţi, au plecat în lume, să muncească. Nevasta îl aştepta sub monumentul funerar, pentru care a depus suflet să fie pe măsura staturii sale. Ultimul război, cel în care îşi găşise copilul împuşcat în faţa porţii, durase din port până în apartament. Acum, undeva în alte părţi ale oraşului se auzeau manisfestanţi care scandau, circumspecţi, traiul grosolan ce a existat din toate timpurile. Îşi desenase în minte o contraofensivă şi aştepta să primească ordine de la noul preşedinte. Totul avea să fie înăbuşit îndată, dacă politica îi va accepta sfatul. Din dimineaţa în care a primit vestea şi până în ziua când fusese surprins la biroul său, scrijelind nişte foi şi aranjând câteva poze într-un album mai vechi, nu fusese contactat. În sinea sa era conştient de faptul că tărăgănarea electorală va amplifica mişcarea şi, lăsând lucrul de o parte, a început să caute prin hârţoage planul încropit cu câteva seri înainte. Îşi scrisese pe undeva numărul de telefon al biroului prezidenţial. Trebuia să fie într-un coşuleţ cu răvaşe, amestecat cu alte cărţi de vizită, invitaţii la emisiuni televizate şi toate mondenităţile nenecesare ale vremurilor acelea. Îl găsi într-un sfârşit, dar cerneala începuse să se evapore. Privirea nu-l mai ajuta şi, cu toate acestea, s-a străduit cu înfrigurare să desluşească fiecare cifră, străpuns fiind de teama că poporul iar va fi izbit de un nou belstem. A format, cât a putut de repede, numărul de telefon. Era nealocat. Se trânti pe canapea, cu receptorul în mână, ascultând sunetul înfundat al tonului. Din punctul lui de vedere erau pierduţi, aşa cum fuseseră şi cum mulţi ani în urmă când, tot aşa, nu i s-a răspuns apelului. Începu să plângă. Era un dezastru, iar paraziţii tinerii mişunau, în voia lor, pe străzile urbei, ameninţând cu distrugerea fiecarei zone. Ura bătrâneţea, cum urâse mila, fiindcă îl transformau într-o fiinţă neputincioasă. Lăcrimă de ciudă şi de nervi; sentimentele se jucau cu organismul său. Un junghi, în dreptul inimii, îl încremeni în loc şi ştiu că de acum prin vene nu va curge decât otravă. Mai formă o dată numărul, însă primi acelaşi mesaj. Capitala era a oamenilor, aşa cum normal trebuia să fie, însă lui i se părea o barbarie. Se duse la fereastră şi dincolo de sticla murdară de praf şi găinaţ se întindea marea, etern tânără. Nu avea destulă minte cât să înţeleagă acest fenomen. Apele erau în plină vervă, iar el, maiestrul al stratagemelor, abia se mai ţinea într-un baston de lemn, care, zi de zi îi fura cea mai mare parte din energie. Se născuse şi la vârsta a treia, tot singur, se găsea în acelaşi apartament ca dintotdeauna şi, azi fiind luni, aştepta să fie sunat de băiatul cel mare. Mai erau vreo două ore până când venea timpul să se neliniştească în dreptul aparatului, la fiecare secundă de întârziere. Ieşise puţin să se plimbe. Din arbuştii, doborâţi odinioară de gloanţe, câţiva copăceii se ridicau până în dreptul ferestrei lui. În seara de jertfă a mezinului, se întâmplă acel lucru inexplicabil ce-l măcina. Locuinţa îi fusese atacată şi el a reuşit să scape cu viaţă, fără a i se da şansa de a se apăra. Coborând scările se gândea de fiecare dată la acest moment. Nimeni nu a ştiut să i-l clarifice. Pentru ceilalţi nu a fost decât o altă seară monotonă, în care se rugau la Dumnezeu să se întâmple ceva. Inexplicabilul îl contractă în proprii săi muşchi şi de la acel eveniment nu a mai avut curaj să deschidă gura. Dădu în lături uşa de la intrarea în imobil, trase o gură de aer sărat, nările revenind la viaţa războiului şi, ca într-una din pozele, alb-negru, ale copilăriei, pe care în aceeaşi după amiază o îngrămădise în foliile albumului, trupul său şters înainta pe poteca gri, în timp ce soarele imens şi incandescent cădea în valurile mării ca o bulină neagră pe fundalul, iarăşi gri, al cerului şi al pământului. Bastonul găşi loc să se rezeme între dale, iar pocnetul uşor îi amintea de revolverul cu care ciuruise barca pascarilor, scufundând-o. Curtea de ierburi se vestejişe. Din depărtare răzbătea ecoul apelor agitate. Dacă va urca pe ponton, negreşit o să-l înghită apele. Nu putea să se lase curtat de o asemenea moarte până nu-i spunea fiului său cât de mult îl iubeşte şi a-i da sfaturi, din cele pe care şi el ajunsese să le considere plicticoase şi inutile. Dar copilul, pentru a simţi lângă el măcar vocea părintelui stătea şi reasculta cu interes vorbe goale. În plus, astăzi nu avea chef de nimic. Ar fi stat toată ziua tolănit pe canapea, învârtind pe degete o bucată de ţesătutură, desprinsă din croiala patului improvizat, rememorând seara nefastă când viaţa i-a fost luată prin tâlhărirea vieţii mezinului. S-a întors cu greutate şi, agale, a urcat scările către apartament. A uitat să aprindă o lumânare în faţa porţii, locul unde îşi găsise odrasla. De fapt, ar fi mers la mormântul lui, dar prin puzderia de cruci ale cimitirului niciodată nu nimerea; întotdeauna se lăsa seara, el negăsind aşezământul, şi avea impresia că inamicul se ascunde printre boscheţii crescuţi între monumente sau după trunchiurile vişinilor ce amărau, îl zilele de vară, când poama se spărgea de sol, odihna de veci a sufletelor. Uşa se deschise cu un scârţâit supărător. Lampa de birou era aprinsă, iar hârtiile răvăşite, se aşterneau, cu un iz de zeflemea, pe parchet. Îşi amintea că a închis geamurile înainte să plece. De astă dată, cauza era mult mai complexă. În viaţa sa reveni un individ. Pe canapea, cu pantalonii de stofă suflecaţi până la genunchi, fiul îşi aştepta tatăl să vină de la plimbare. În amurg, fiul ridicase pentru întâia oară mâna asupra părintelui. Când soarele coborâse mai mult în negurile mării, fiul îl snopise în bătaie. Tot episodul se petrecu în muţenie. Pumnii şi carnea trosnind pe oase mai deranjau liniştea. Generalul i-a îngăduit fiului orice tratament. Măcar îi revedea chipul. Recunoscu boala, dăltuită pe figura, jubilând a răzbunare. L-a trântit pe tată la pământ şi a continuat să-l lovească cu pumnii, până când a obosit. Trupul şubred al bătrânului se umplu de sânge, iar sângele se umplu iarăşi de oamenii pe care-i omorâse de-a lungul timpului, doar fixând cu degetul pe o hartă întinderea pe care avea să se înfăptuiască măcelul. Gâfâind, fiul se ridică, iar prin tăvălugul de lacrimi, sânge şi praf, generalul îl mai privi încă o dată, cu admiraţie. De n-ar fi fost epidemia care să susure prin organele sale, l-ar fi considerat o făptură perfectă. Imaginea i se ştergea, treptat, din minte, iar prin gândurile scobite de durere se deşteptă instinctul fricii paterne. Fiul nu venise în acea după-amiază, doar o umbră de nebunie îi parcurse memoria. Faţa întrezărită nu era reală, iar renghiul luptei nu erau decât semnele infarctului. Se înseră şi, azi, se împlineau douăzeci de ani de când băiatul cel mare nu mai dăduse niciun telefon

Se lăsă noaptea şi bătrânul plecă. Şi-a luat un termos cu apă şi, cu paşi mărunţi, dorea ca până dimineaţă să străbată toată liziera, până la intrarea în oraş, unde urma să-şi caute odrasla. După evenimentul straniu petrecut în acea după-amiază , cu siguranţă se afla undeva prin capitală. Întunecimea îi făcea mersul imposibil, dar generalul, care a suferit atât de-a lungul vieţii, era capabil să treacă peste un obstacol amărât. Tot drumul până la intrarea în pădure, îşi aminti de copilăria sa alături de copilăria pruncilor şi de copilăria nevestei. Îi uitase până şi chipul, iar dragostea faţă de ea deveni un ţesut rigid, care se deteriora în tandem cu apropierea de răul indus de moarte. Niciodată nu s-a gândit că totul se va sfârşi atât de sec. Cortegiul pe care dorea să-l admonesteze, din pricina prefăcătoriei, nici nu mai ştia cine este. Puhoiul de lume se împrăştia sub ochii săi. A fost odată şi, gata, s-a terminat. Acum îşi va găsi copilul în oraş, la un birou, unde lucrează zi-lumină, şi-i va reproşa că nu a mai dat niciun semn de viaţă. Iar fiul va riposta acuzându-l că niciodată nu a ştiut să dea şi el un telefon, însă nu înţelegea cât de greu îi vine unui bătrân să-şi aşeze lucrurile în ordine. Nu s-a gândit nicio clipă să-l caute, nu reprezenta nicio urgenţă. Era general şi ştia să-şi stăpânească dorul. Apoi, într-o zi a răscolit toată camera în căutarea numărului şi formându-l, i se spunea că este nealocat. Şi de atunci tot aşteptă până în ziua de mâine când îi va face aceste reproşuri, iar fiul, probabil, nerecunoscându-l îl va lua drept nebun. Decoraţiile se ciocneau în mers şi cu un clinchet plăpând năştea iarăşi în inima bărbatului senzaţia bisericilor sufocante ce trag clopotele morţii. Îşi îndreptă spatele şi continuă să meargă, ştiind că oraşul e gigantic şi nimeni, în afara solitudinii, nu ştia sau nu voia să-l ghideze. Paşii singuri trezeau măruntaiele nopţii, prefăcându-le într-un pumn de seminţe ce reînnodau, în mintea generalului, holde de războaie. Marginea pădurii era aproape. Marea se desprindea, din legătura apelor, la rădăcinile arborilor. În preajmă mirosea a chin şi durere. Apa a dezgropat oseminte umane. Generalul se opri în dreptul lor. Se aplecă şi ridică un os. Sub atâta vechime, se sfărâmă pe degetele sale. Copiii generalului erau genetic structuraţi să se sinucidă. El nu sesiză acest destin înfiorător. Din lizieră se distingea mersul cuiva. Un infanterist, purându-şi puşca pe umăr, înmărmuri în dreptul său. Să trăiţi! Domnule general, permiteţi-mi să raportez: am prins câţiva manifestanţi ce plănuiau o lovitură de stat. Sunt adolescenţi şi comandantului îi este milă să-i ucidă, aşa că m-a trimis la dumneavoastră să va cer sfatul. Copiii nu tot oameni sunt? Să trăiţi, domnule general, am înţeles. Pentru prima dată, generalul ar fi vrut ca tânărul infanterist să-l contracareze, să-şi încarce puşca şi să-l omoare. Dar s-a întâmplat cum nu se putea mai rău: ambii au fost intransigenţi. Imediat ce paşii soldatului dispăruseră în pădure, bătrânul mai înaintă puţin şi se pierdu, la rândul său, pe una din cărăruile ce înghiţeau oameni.

Radu I. Dragomir

Proză pardosită cu intenţii lăudabile

Tânărul Radu Dragomir bate la porţile Parnasului. Bate insistent, cu proză, cu gândul la gloria care, deopotrivă, a mărit şi a distrus imperii şi destine. Aspirantul la un loc lângă Balzac ori Marquez se năpusteşte fără să privească în urmă (în urma condeiului, adică), doar-doar va reuşi să convingă stăpânirea că nu (se) joacă nici măcar bambilici. Mare sau mică, e treaba lui. N-are decât să creadă că scrierea sa stufoasă îl va herderia, cel puţin.

Stela Iorga consideră că tânărul are suflu narativ, dar nu (poate) conduce, se aruncă în jocuri neînvăţate, nu are tensiune psihologică egală şi, în consecinţă, trebuie rescris totul.

Paul Berenştain zice că Radu Dragomir scrie alambicat, greu de urmărit, că puteau lipsi multe pagini din proza prezentată, fără să-i altereze valoarea.

Pe de altă parte, Ion Avram crede că proza este limpede, chiar dacă pare stufoasă, mai ales în ideea că (poate) face parte dintr-o lucrare mai largă.

Adrian George Secară descoperă intenţia junelui de a scrie ceva despre un general nebun sau despre un nebun general, dar se încurcă în chestiuni de logică, în stângăcii de limbaj (gen "flota armatei"), şi scrierea nu are un final "mare", încât să salveze conţinutul.

Cristina Dobreanu zice că îi place titlul prozei, dar textul este supraaglomerat.

Andrei Florea ştie că Radu Dragomir a scris texte şi mai stufoase; adică, altfel spus, merge şi aceasta.

Foarte clară, Erica Diaconu vede ( în proza lui Radu) personaje care găsesc refularea/defularea în alcool.

Anca Şerban este supărată că proza nu are fir epic şi stă greu la citit/urmărit, pe când Gelu Ghemiş constată că Radu Dragomir se pierde pe drum, pare că începe, dar se diluează.


Ion Zimbru

joi, 29 septembrie 2011

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida


cu Andrei Velea



Nicoleta Onofrei: Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?


Andrei Velea.: Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

N.O.: Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

A.V.: Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

N.O.: Contează sa fii „pe val”?

A.V.: Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

N.O.: Cât de mult contează să te lansezi devreme?

A.V.: Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

N.O.: Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

A.V.: Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

N.O.:Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

A.V.: Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

N.O.: Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

A.V.: Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

N.O.: Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

A.V.: Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

N.O.: Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

A.V.: În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

N.O.: Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

A.V.: Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.




luni, 26 septembrie 2011

O povestire trimisă de Victor Cilincă de pe malul vienez al Dunării

RĂTĂCITUL
(Slove de post)
“Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Şi aşa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisă de Sfântul Marcu, învăţăcelul său”…

Dară boier Arapu găsi într-o dimineaţă, lângă ieslea cailor, o terfeloagă grecească cu vieţile sfinţilor. Îndată se şi făcu galben cum e ceara şi răcni după ajutoare. Când se arătară cele câteva slugi aflate în acel ceas la rânduit trebile de prin curte, boierul le arătă terfeloaga, fără să pună mâna pe aceasta, de parcă ar fi fost atinsă, cumva, de duhul cholerei: „Cine oare a adus aice acest ceaslov, coriţachi-mu?!” – întrebă domnia sa o singură dată. Iară nimene nu cuteză să spuie, ori nu ştia ce însemnătate aveau foile acele şi cine le lepădase. Sluga Marcu, care tocmai se înturna cu două părechi de hamuri şi o şa bătute în ţinte de aramă, ca la şaua lui Ducipal, veni să se plece: „Ceaslovul meu îi, Măria-Ta!”, recunoscu el.
„Aha”, spuse boierul şi îi făcu semn unei slugi să rădice cartea şi îi porunci scurt din degete supărate Marcului să îl prea urmeze în canţilerie. Nu lăsă pre nimeni altăcineva să le vină pe urme, ba chiar o şi ocărî pe Frusina cea fără de glagorie, săracă să fie şi de păcate, care tocmai deretica prin tinda conacului boieresc.

În încăperea de taină unde boierul scria uneori însemnări, nota ţifrele şi tocmea pitace, sluga mărturisi toată tărăşenia. Cum, în fiare fiind, aruncat adecă în beciul pentru hoţii de cai al boierului, în care doar un ceas pe zi pătrundea Dumnezeu cu lumina sa, anume printre doi nuci strâmbi, intrase în vorbă cu diacul care primise găzduire vara trecută pe la moşie. Unde stătuse aproape toată vara, cerşind odihnă, înainte de a pleca spre o stăreţie depărtată. Şi diacul, tot auzând el de jos, den întuneric, oftaturi de ţi se rupea de tot inima, intrase în vorbă cu robul, prin surpătura den perete prin care pătrundea şi Dumnezeu pe la amiază, când avea şi Dumnealui vreme, poleind beciul fără ştirea Măriei Sale. De ziceai că-i mai bogat în aur şi odoare decât tronul împărătesc de la Ţarigrad. Şi, ca să-i fie totuşi de alinare, învăţatul îl învăţase buchile pre cel care, credea învăţătorul, urma să-şi petreacă tot restul vieţii acolo, sub pământ, vizitat numai vara, şi numai câte un ceas pe zi, de lumina când galbenă, când aurie, a Domnului. Şi o dată pe zi, diacul îi strecura şi câte o coajă de mesteacăn pe care scrijelise câte un semn, unul singur, pre care robul fără altă muncă îl deprindea a-l scrie aidoma, cu scârnă - destulă la îndemâna sa - în cel mult o săptămână. Buchii ca nişte şerpişori încolăciţi la soare, altele ca un sceptru mândru, îmbrăcat în iederă, altele din jumătăţi egale de inele, ca nişte catarame de şa arăpească, fură lesne de deprins toată vara, mereu ziua până ce intra iar lumina cea aurie sau galbenă şi nu mai vedea literele de atâta strălucire... În întunerec, o brumă de lumină îi era de ajuns pentru câte un semn. Mai greu - şi atunci trebui să se obicinuiască el şi cu raza Domnului – fu atunci când se înmulţiră blestematele de buchii… Că unele lângă altele aveau alte înţălesuri decât altele lângă unele, asta fu cel mai greu de priceput, iar cetitul nu se putu fără cartea pe care diacul i-o lăsă apoi pomană, dară cu încă părere de rău că se desparte de ea... Din cartea cea sfântă, pe care streinul îşi făcuse mare pomană să i-o lase, Marcu află că este pre voia Domnului ca el să sufere prigoniri pe lumea aiasta, spre a sta apoi fără supărare şi îndestulat în suflet lângă sânul sfinţilor atunci când se va petrece şi el pe cea lume, întocmai ca vodă Ioniţă – iertată să ne fie asemenarea şi să nu ne audă nimene de aşa vorbe proaste...

Căci se cuvine acu a aminti cu glas gios că hospodarul ţărei, Ioniţă Vodă se prăpădise vara ailaltă, în sfârşit, cam prea de moarte bună. Înainte vreme, mazilirea domniei sale, după tot binele făcut ţării şi multa credinţă către luminatul sultan, îl făcuse pe domnitor să se sfârşească cam de inimă rea, sărman, în bejenie. Cel puţin aşa se zicea… După petrecerea voievodului la cele vecinice, postelnicul Velicu, credinciosul său, fugise în Lehia şi bine nu i-ar veni să se mai întoarcă… Se neliniştiseră apoi lucrurile la moşia postelnicului. Nimeni nu mai avu o vreme cui se-nchina. Şi cum se poate aceasta, slugă fără stăpân?! Oamenii se gândeau la tot ce putea fi mai rău: poate vor fi făcuţi robi şi vânduţi, poate vor fi risipiţi pe alte moşii, să nu-şi găsească omul soaţa şi aceasta pre fiii ei. Sau, şi mai amarnic, să rămână slobozi de capu´ lor, să nu aibă adecă nice cine le trage pălmi şi le dea tain sporit la zile mari şi să-i ierte când şi când de beţie şi lene...

Vodă Petriceico, noul domnitor de după Ioniţă Vodă, dădu poruncă să fie uitaţi toţi credincioşii răposatului domn. Pfiu – şi parcă nici n-ar fi fost! Mare slobozenie, mare îngăduinţă! Că dacă numai îi ierta, aceştia s-ar fi putut teme de vreo oarece poruncă tainică şi s-ar fi uitat mereu în urmă, de-ar fi rămas cu grumajii strâmbaţi. Aşa, umblau ca morţii, blagosloviţi rar de neamuri, da´ uitaţi de gâde…
La moşie la Breaza, pe care Petriceico o luase, ca pre multe alte moşii, aşa cum se şi cuvine, de la fugarul Velicu, vodă căftănise un nou boier, dintre bine credincioşii săi. Acesta, boier Arapu avea rude sus puse la Ţarigrad, se turcise la vreme, nu se ţinea nici de om prost, ba era chiar cu îndemânare în ale scrisului, de folos la o adică domnitorului şi niciodată lipsă din alaiul de întâmpinare a capuchihaiei întoarsă de la Constantinopole sau a vreunei înalte solii de la Fericita Poartă. Şi îi era de mare trebuinţă lui vodă câte unul aşa şi pe dincolo, cu carte multă, în acea ţară sărăcită, când bătea vântul de la Răsărit, de ştiinţa aceasta a buchilor, moşie cu oameni proşti de carte, dară zdraveni de muncă şi cu frică de Dumnezeu şi de vlădică.

Pe Marcu îl scoaseră din temniţă tot acum, din mila boierului Arapu şi den porunca Măriei Sale vodă Petriceico. Îi deteră şi o slujbă la cele grajduri, muncă uşoară pentru unul care trebuie să se obişnuiască abia cu lumina zilei. Marcu fusese sluga de taină a slugii de taină a boierului băjenit Velicu, cel care fusese sfetnic credincios lui vodă Ioniţă, acum dus la cele veşnice. Fără stăpân, Marcu pupă fără şovăială mâna noului boier şi îi jurui credinţă cu toată voia, vărsând şi câteva lacrămi. Şi nu se poate să nu fii, pre lumea aceasta, al cuiva, nu se poate să nu porţi credinţă şi nu se poate să fii fără Dumnezeu şi fără stăpân cu frică de Dumnezeu, da´ şi de necuratul!

De-acum gândeam că nu părea să ne mai pască nicio primejdie. Aflasem că Vodă nu avea ştire ca vreun boier hiclean să mai trimeată carte de taină la curtea Leahului, ori la cea a Muscalului, ori chiar Vizirului. Ştiutorii de carte erau toţi pe lângă Măria Sa ori ţinuţi la popreală cu pricini. Şi treburile rămân cum le-am apucat: aşa cum se prea cuvine, primim blagoslovenia de la Constantinopole, de la mare Patriarhul cel ortodox, facem crucile cum se cade, nu ca papistaşii, şi respectăm bunile înţelegeri cu Înalta Poartă, stăpână a Lumii şi a gurilor Dunărei…


Boier Arapu stătu acum mult pe gânduri, privind terfeloaga: iertarea robului nu mai putea fi luată înapoi, fără a se arăta astfel om şi boier lipsit de cuvânt şi de psihi. Nici nu se îndura să-l ucidă în taină pe omul încă verde, care îi era îndemânatec la trebi şi părea serv supus... Şi apoi, nu văzuseră prea destui ceaslovul, pentru ca să nu-i iasă vorbe, atunce când Marcu nu se va mai întoarce la slujba sa? Sau ce, oare să-i omoare pre toţi şi să-l lase doar pe Marcu de trebuinţă? O fi bun la dictare, dară cine să taie lemne şi să mulgă vacile, aşa nevolnic cum e după atâta popreală? Şi încă nu avea un om de taină, care să ucidă pentru el şi să tacă precum troiţa acoperită cu zăpadă noaptea, departe de călători... Ba chiar, ca s-o spunem pe cea dreaptă, acest Marcu, care arătase atâta credinţă boierului de dinaintea sa, poate să fi fost într-o zi cu credinţă numai bun tocmai pentru astfel de slujbe tainice şi pentru el, beizadea Arapu...
Viu, Marcu n-ar fi ajuns departe dacă ar fi fugit de pe moşie, nu puteam avea teamă de asta. Însă de alt lucru, mai cumplit, se temea boierul Arapu. Servul său, aşa umilit, cunoştea acum slovele întocmai ca unele beizadele domneşti trimise în taină să înveţe pe la frânci. Putea fi folosit dară de oarecine, la o adică, de bună voie, ori cumpărat sau căznit, spre a trimite carte de taină leahului, ungurului, muscalului, austrului ori la Ţarigrad chiar, despre cine ştie ce pâre veninoase. După care ar fi urmat scrâşnirea dinţilor, tăierea capului şi abia apoi cercetare, să se vază dacă e vinovat ori nu, dacă şi-a meritat adecă scurtarea de cap sau trebuie să scăpăm un biet oftat pentru sufletul său credincios lui Vodă şi înfricoşatului tron împărătesc... Dar putea scrie chiar el, Marcu, cine ştie şi cui, că doară fusese rob al duşmanului boier de dinainte, hicleanul Velicu! Ca să nu mai pomenim de niscai blesteme care pot fi scrijelate cu sânge sau licori puturoase şi strecurate în aşternut, pre dedesupt, ori pe sub perini, ori în fundu´ chemirului, spre a-l lovi pre boier cu brâncă, cu choleră sau cu tremurici de la ucigă-l toaca...

Cu blândeţe, boierul opri pentru folosul său acea carte sfântă, deşi acum el era, vezi bine, închinătoriu al lui Allah, slăvit în veci fie numele Lui! Dară cele sfinte sunt peste tot o apă şi un pământ, doar nu trebuie să pui cărţile cele sfinte una peste alta, ci în sipete deosebite.
Apoi, boierul se lumină şi îl puse pe Marcu să-l zugrăvească în vorbe cât mai amănunţite pre acel diac şi trimise degrabă zapciul şi doi ţigani care să-i ţie tovărăşie pre urmele acelui rar ştiutor de slove. Şi să-l îmbie pre acela, cu vorbe dulci, ameninţări şoptite, daruri poleite şi ceva mahmudele, să se întoarne adecă la moşie spre o scurtă lucrare ce-i face trebuinţă prea-cinstitului boier.

Îl aduseră grabnic. Diacul intră sfios în iatacul boierului. Văzu un bărbat cu ţeasta frumos rasă chilug pe sub calpacul înalt, cu capac alb, domnesc, cum n-avea voie nimene decât Vodă să poarte şi să-l vadă oarecine şi cu barbă de boier divanit, nu de boiernaş coclit ca domnia sa. Cu brâu lat de mătase cilibie, cu şalvari galbeni şi iminei cu vârful frumos întors înapoi, boier Arapu trebuie să-i fi părut diacului prea puţin călătorit întocmai de falnic ca şi Paşa de Vidin.

Mai întâi, boier Arapu ceru ştiutorului de carte să recunoască dacă el şi nu altul îi învăţase sluga meşteria cuvintelor aşternute în hrisov. Oricând putea porunci să-l aducă pe Marcu, să-i pună faţă în faţă şi acela, de groază, să-l prepună pe diac drept vinovat de o aşa fărădelege... Diacul plecă deci pe dată capul, cu umilinţă. Ce-o vrea Dumnezeu...
- Mă rog dumitate să-l dezveţi acum de acest dar nefolositoriu!, porunci însă boierul, aşezându-i în faţă opt pungi de galbeni zimţaţi, împărăteşti. Calpi, de bună samă - dar ce putea oare şti un biet diac, copleşit de atâta bunătate atunci când se aştepta mai degrabă să i se ia cu dărnicie, dacă nu căpăţâna, lumina ochilor, sau măcar să fie bătut cu vergile la tălpi şi pus în jug şi afumat cu ardei?
Diacul se bucură întâi de mărinimia boierului, însă pe dată sudoarea începu a-i curge groasă pe spete, ca sângele voinic din rana de iatagan.
- Dară poate, Măria Ta, să se mai întoarcă soarele de pe unde a venit, la Răsăritul Lumii?
- Vezi bine că şi mâni soarele tot de la Răsărit răsare!, spuse fără să se supere, dar apăsat, boierul Arapu. Aşa că face dumnealui soarele cumva, spre a se întoarce din nou la Răsărit, de vreme ce tot de acolo răsaie a doua şi a treia zi şi de când s-a făcut Lumea!
Diacul nu mai îndrăzni să-şi prizărească măcar glasul, ci se închină şi spuse, cu cumpătare, că dacă va voi să-i dea o pungă, numai o pungă, şi nu anume pentru el, netrebnicul, ci pentru sfântul lăcaş, se învoieşte la lucrare. Dară, fără să se mânie boierul pre el: nu va atinge cea pungă, până ce acest nemaipomenit dezvăţ nu se va făptui. Sigur, diacul îl putea învăţa pe Marcu să o facă pe slabul de minte, dar ar fi fost păcat în faţa lui Dumnezeu!

„Marcule, iată, ţi le arăt repede: o slovă semăna aşa bine cu atâte altele... Nu se poate să nu le greşeşti!” Şi Marcu se încordă să greşească, atunci când diacul i le arătă amestecate. Dară când fu întrebat pe nepusă masă, se încurcă rău şi spuse literele bine chiar şi-aşa, încurcate!
Dascălul începu atunci să-i bage în cap şi buchii arabe, latine, chirilice, gothice ori chiar cuneiforme. În acel talmeş-balmeş nu se poate să nu le-ncurci pe toate! Şi dascălul îl ascultă după alte câteva zile, în care Marcu nici nu mai fusese primit la munca grajdiului. Diacul îi făgădui câte o nuia la palmă pentru fiecare literă bine ţinută minte. Dară Marcu, cu umilinţă şi ruşine mare, plecă privirile şi întinse pălmile. Brazde mari se adunau în pălmi şi pe degete, dar netotul nu reuşea să nu-şi amintească slovele! Să nu spui că-I răutate?! Iară diacul se sfătuia cu sine şi nu ştia dacă să-l mai pedepsească pe grăjdar doar pentru literele elineşti, sau şi pentru cele arăpeşti, scandinave sau plăsmuirile egipţiene pe care i le băgase în cap ca să-l încurce şi să le uite pe cele vechi...

Diacul îndrăzni într-o zi chiar să-l tulbure pe boier, rugându-l cu ceriul şi pământul să primească, pentru proasta slujbă ce-o înfăptuia ca dezvăţător, să-i lucreze în schimb la grajduri, fără simbrie, alături de robul lui Dumnezeu Marcu, cel atât de prost...
- Ba să faci bine şi să-l înveţi dezvăţul!, porunci Arapu. Că, dacă nu, unul din doi va rămâne mai scurt cu un cap şi nu ştiu zău care din voi doi...

Cum Marcu tot nu uita, nărodul, buchile, dascălul aduse atunci la moşie un ceaslov greu, de matematici, pe care-l cără din greu, cu plăvanii de la monastire, acum boi evlavioşi, dară care, vânjoşi, opintiseră pe vremuri tunurile de tuci la asediul Cameniţei. Ştii că pentru o astfel de Scriptură îţi trebuie pieile chiar şi a trei sute de oi?
Diacul îl învăţa acum pe grăjdarul credincios despre unghiuri şi ţifre, diacul având grijă ca să nu pună litere în capul unghiurilor la exerciţii, ci semne oarecare, unele chiar deşuchete, uşor de amintit, ori tot ţifre. Dar Marcu le învăţă, hicleanul, şi pre acelea! Ba chiar spunea, împieliţatul, cum că buchile îi vin acum mai uşor şi mai mângâitor, după ce s-a luptat cu ţifrele romane, ca nişte litere, şi cele arabe, mai rotunjoare… Erau întocmai literele acelea, fie ele elineşti, arăbeşti ori nemţeşti - găsi el cu cale să desluşească - întocmai ca mâncarea de post, care nu-ţi vine înapoi, de faţă cu bucatele grase şi aţoase, cu multe cărnuri grase, ale matematicei, dară şi astronomiei, care urma să fie predată şi ea ticăloasei slugi.

Şi cum netrebnicul de Marcu tot nu se învrednicea să uite pentru stăpânul său, sau măcar de mila diacului, care îi făcuse bine cândva, pre când el părea sortit temniţei veşnice, învăţatul căzu pre gânduri mai multe nopţi, fără odihnă. Şi într-o dimineaţă, privind el prin borta neagră a unui bordei, văzu cum o babă dă plodului un leac, apoi iute o lingură de miere sălbatecă, adusă de mă-sa den pădurea boierului. Da, leacul amar se dă împreună cu dulceaţa, altfel, oricât de bun tămăduitor ar fi acesta, cin´ să se încumete să-l beie?!
Diacul îl sfătui atunci şi pe Marcu să nu se gândească numai la buchii, ele singure, atunce când plănuia să şi le şteargă din minte. Nu! Vrei să uiţi slova „alfa”? O întovărăşeşti dară cu o mare pierdere pe care vrei asemenea ca să o dai uitării. Că nu e om să nu-şi fi pierdut o rudă dragă... Sau, vrei să uiţi „omega”? Te gândeşti la aceea, dar şi la mânia pe care ai simţit-o cândva împotriva soaţei, atunci când, în temniţă fiind, ţi-au spus că a plecat în căruţa unui arnăut trecător pe aici spre slujbele Domniei... „Beta” poate fi şi dumneaei uitată, odată cu ruşinea pentru vre-un prieteşug călcat. „Gama”? Cum să n-o uiţi, gândind-o odată cu gustul foamei de temniţă? Şi tot aşa, mai departe, chiar şi în cazul scrierilor arăpeşti au cele jidoveşti, cu grijă însă, pentru că acelea trebuia uitate de la dreapta la stânga...

Mai trecu ceva vreme pe Siret, veni între timp iarna şi nu se grăbise! Marcu începuse, se vede, a mai uita – Domnul fie lăudat! Când îl lăsau să meargă barem până la fântână, gâfâia, încordat tot cu gândul să uite. Altfel, ciutura nu i se părea grea… O dată se întâlni chiar cu boierul, dară nu-l cunoscu decât atât: „Trebuie să fie un boier, dacă n-o fi cumva faţă bisericească”, îi spuse Marcu, în şoaptă, diacului. Arapu, supărat că sluga nu i se plecase, duse mâna după junghier. Însă, cum nu-l avea asupra sa, îl uitase, îşi spuse atunci cu înţelepciune că un om când uită, uită fără alegere...
Marcu umbla acum curat la ochi, zâmbind, fără să ştie parcă mânia. Nebun de nimic! Dacă ar fi trebuit să apere poarta cu baltagul, poate că şi-ar fi lăsat grumazul duşmanului – aşa de prost era! Dară nici slove nu mai ştia! Boierul merse la el duminică, după sfânta slujbă, şi-i dădu să cetească iniţiala de pe blazonul familiei, brodat cu fir de aur pe marginile caftanului. Dar Marcu, aşi! Îi plânseră ochii şi începu să-şi bată fruntea de colţul mesei de stejar din iatac, până ce boierul făcu semn cuiva să îl oprească şi să nu-l mai lase să-i strice odoarele de pe masă şi chiar tăblia. Până atunci însă, Marcu şi uitase ruşinea şi acum nu-i mai dădea prin cap să şi-l mai spargă de colţul mesei...
Boier Arapu se veseli. Îl chemă pe diac şi-i puse în palmă trei pungi mici cu galbeni, în loc de una. Oricum, erau galbeni calpi, den plumb puţintel aurit, da´ cu măiestrie... Diacul luă două din trei, sărută mâna boierului şi ieşi cu spatele: curând nu se mai văzu!

Cu Marcu, ce să facă boierul? Îl scoaseră abia primăvara la câmp, să are ca o vită puternică ce era, trăgând la un plug pre măsura lui. Ara el cam strâmb, dar ara şi nu-i mai încurca pe moşie…
Oarecine care ar fi putut să zboare însă pe deasupra robului, şi-ar fi dat seama, de la orice înălţime, că nu mergea el ca un om sănătos capului. Ba i s-ar fi năzărit, dacă ar fi fost unul dintre ăia, puţinii, care ştiu ceti, că brazdele cele strâmbe închipuiau slove, iar pe alocuri pământul brăzdat parcă avea singur înţălesuri... Da´ cine poate zbura, Doamne-iartă-mă, pe deasupra?


Victor Cilincă

vineri, 23 septembrie 2011

Poemele lui Simón Ajarescu publicate în "Noduri și Semne", Nr.16, 1990


Poetul Simón Ajarescu debutează exploziv în literatura română pe crugul anului de grație 1969, inițiind, alături de Nichita Stănescu, o adevărată revoluție: sintagma conceptuală. Critica literară îl definește, în acea perioadă, ca una dintre cele mai promițătoare și fascinante personalități ale tinerei poezii românești, alături de tânărul debutant Nichita Stănescu. Marginalizat printr-un joc criminal al politicii și istoriei comuniste, Simón Ajarescu este cantonat ulterior într-un forțat exil spiritual; pe ultimii opt ani, poetului i-a fost interzis dreptul de publicare…
Artistul Simón Ajarescu definește un spațiu mitic, mitologic, arhetipal. Construcția oniricului și a legendei este realizată atent, vertical, din timpul metarealității, din materialul științei. Lucrarea prezentată în această pagină (un microunivers în perpetuă geneză) confirmă valoarea și profunzimea scrierii sale. "Dunărea-ntreagă planează deodată razant/ curge deodată silențios/ pe deasupra noastră- a tuturora !!..."
                                                                                                                              Dan Manole

Fenomenul moștenit
(metaîntâmplare)
                                    Lui E.T.!
Vara glisând: verde dinspre teișuri
                                    ce țin lunca-n creștet și-n briză,
verde-nspre niscai sălcii fluide- vara glisând
pe Linia de Univers a solstițiului riveran.
Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...
La vadurile voastre (spații du-te-vino pentru eroizi
și eroi) se mondializează anti-lumile...
Dintotdeauna odinioară pentru totdeauna cândva
e picătură de apă "D" valorează cât o picătură de sânge.
Rudeniile apei- proiecții ale promontoriului nostru adânc
îndreptat acut către un larg de purpură retiniană-
deplasându-se pe bază de anafor
absorb materie dimprejur până la apariția lor în mediu!
Ultima ipostază care li se vedea (ultravioletă și-ovală)
în priveliștea dintre ochi și alt ochi
era filmul de neuroni flotanți de pe cap...
Soră heterogenă mama cu toate Rusălciile!...
Într-o zi au început să-și pună la lucru aureola.
Fecior mezin m-au supus, doamne, fără cruțare
la "proba apei": să pășesc pe luciu trei stânjeni măcar
satisfăcând criteriul mezinității...Zânele-mătuși
se făceau că se uită în altă parte...(în vid?!).
Nenereida mi-a spus spus dincolo de gând și cuvânt:
"Și cel mai umil val din blânda stihie pe care calci apăsat
fără să te scufunzi în incinta lichidă a zării de dedesubt
va contribui, prâsleo, la diluviu și la potop... "
Priveam la mama cu dioptriile astronomice ale visului.
Mama mă privea pur și simplu cu dioptriile ei...
Prin ochii amândurora un crug magnetic trecea
cu centrul pe-o boabă de oxigen solid din văzduh...
Știma spunea dincolo de simțire și sentimente
iar mama îmi transpunea în simțire în sentimente:
"Ochii tăi vor primi într-o seară ca lacrimă
și vor da într-o dimineață ca plâns
chiar stânjenelul acela de susur albastru de sub talpa ta
reavănă și zvântată-n același pas..."
Donau! Donaris! Dunai! Istru! Danubiu!...
Prin iulie- cearcăn de-adolescență jilav întins pe retină,
parhelii de manifeste luminoase forfolind pe meninge,
aduceri aminte până la ajunul secundei-
replexele acestui Aval Năvalnic Polinominal:
raze-tiz raze-sosii raze-pandant cu broboană de hidrosferă în vârf:
inundă toată fațada Orașului-Port!...
Poseidon și-a decupat sinea terestră din dulbiniș
lăsând un gol stătător
de forma boiului său
            în cuprinsul marii cursivități.
Înotătorii-l identifică părelnic din ev în ev
            cu premoniția săltată peste-orizont.
Talazurile și alte pachete de unde căzute din cer
de 2000 de ani îl tot ocolesc.
Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...
Apele sunt fără zeu. Dar nu le lipsește entelehia!
Fruntea mea străvezie (osul- un fierbinte display)
transmite-n direct belvederea. Și consecința.
În zori în amurguri- culorile lor
parafrazând spectrul
            s-au și depus nimbo-stratus
                        în ouă și lapți-
când peștii se luminează unii pe alții cu noițele de pe solzi,
când pescărușii caută plasmă pătrunzătoare
pentru o siluetă mai proprie
să umbrească până la miez cu ea obiectele riverane.
răsfrângerea solară de pe Istru se-ntrepătrunde
cu răsfrântul selenar de pe Danubiu pe toată fațada Orașului-Port!
Martori, câți sunteți, escaladați-vă reveria...
Și... brusc... în centralul toi de iulie din Dragoba-City
între chindia întâia și chindia a doua circadiene,
când sufletul năierilor vii și-al năierilor morți
miroase la fel de puternic a floare de tei
un miraj colosal:
Dunărea-ntreagă planează deodată razant
curge deodată silențios
pe deasupra noastră- a tuturora!...
Nadirul din fluviul aievea
și cu-asteriscul zenit
                        din halucinarul! magicul fluviu!,
mișună radiind inflamabil vipie-contrapunct
pe șira spiritului Celor-cu-benghi-istoric-de-Aici!...
Valurile-Vii s-au dedublat și ele. Văzum:
vehicul de cărat penlumina la Cei Asemenea Nouă,
vehicul de transportat stigmatul sonor
de la un timpan droaia de decibeli
                        la un altul noianul de decibeli...
Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...
Danubienii clironomi- ce hărăzire neaoșe au, ce noroc-
își moștenesc fenomenul din tată în fiu
ca pe-o transcendență de Neam!...
Pentru peștii cu cap de om de Aici
                        proverbul nu-și mai cântă-nțelesul...
Nimfa se făcea că se uită în altă parte (în vacuum?!),
                                                            dar ce vedea
era dintr-o teribilă acvamație. Spunând, vai,
dincolo de suspin de îngrijorare de of,
iar mama transpunând cu suspin cu îngrijorare cu of;
"Cine rupe cu-această Rosă-de-Isvoare
o rupe cu veșnicia!...
Cel ce se ferește de gherdapuri în exercițiul neptunic
e numai săracul-cu-apa!...
Cine atinge cu-nvergura brațelor sale ambele maluri
punându-și inima drept geamandură în sfor
acela merită Fluviul!..."
Apoi Ondina spuse și mama transpuse-nsfârșit:
cu ghiotura exprimând, nici o iotă înțelegând:
"Numai Plexul Abscons al fluviului însuși
mai scutește durata noastră și-a voastră de timpii ei morți-
care sfidează până și sacadanta-nșirare de date
ce pot istoriza pe sărite eternitatea!..."
"Ah: destui ani s-au pliat pe nahlapi și brizați
de când am primit ca pe-o muzică doar!...
Asigurat azi de răsunetul său pe curenți din sens
mă întreb: ființele mirifice
suferă oare și ele dragele! scumpele!
de grand mal du fin de l’eternite?!..."
Parcă le văd:
Mama sfințește Dunărea, binesemnificând-o
cu mâna dreaptă muiată-n fotoni aglomerați
                                    ca într-un căuș de galben polen.
Semnul lui Sabasios i-a electrizat degetele cruciș !...
Dunărea o sfințește pe mama
c-o revărsare-fantomă pe umărul ei. Rudeniile Rusălci
absente numai câteva clipe din Ucronia
împroșcându-mă din belșug, se descarcă (poate pe veci)
de greul de vlaga de zbuciumul aparenței !...
Dispariția Lor
lasă mediul cu o pală de vibrații mai puțin legendar.
Mama-Nereidă Mamă-Stimă Mamă-Nimfă Mamă-Odihnă
câteodată îmi țiuie gura de-atâta muțenie
                                    în neantul cu pereți de abis !...
Stăm între Luna învederată
   și-o Lună și mai adevărată
numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem !
Stăm între Soarele-adevărat și-un Soare și mai învederat
numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem.
Îmi aprind "faza mare"-a privirilor !
                                                                                    Miraj
colosal: ca printr-un farmec ce desferecă
                        sinapsa de fier folozofal a minunii
desprinzându-se de sine lin și trecând
prin cea mai tulburătoare vamă de simetrie
Dunărea-ntreagă
                                                planează deodată razant
curge deodată silențios
pe deasupra noastră- a tuturora !!...
(Primăvara 1987)


Sfidarea spirituală
(instant-poem)

Sufletul meu încă duhnește a trup. Aleluia.
Sufletul meu încă duhnește-a suflet. Amin.
Munții tot bătându-se-n capete
se vor transforma oare-n prundiș noosferic?!
Dacă mă dau peste cap- ca-n povești- și mă fac
nevăzut, cam princotro mă puteți regăsi?!
Materia în cinci colțuri a Lumii
are oroare de golul din Spațiu.
(Și câte albastre mostre de goluri nu sunt...)
Anti-materia are oroare de plinurile Mundane
cu priză directă la Timp.
(Și câte eșantioane roșii de plinuri u sunt...)
Pământul în contact cu Cerul
la fanta de oglindire dintre contrariile de veci:
o pleavă!- de funiginei cu greutatea atomică zero-
ce se depune pe retina mea, producându-mi
fosfene de-o spectrală coloratură,
ce se depune pe timpanul meu, producându-mi
acufene de-o spectrală audiență!
Mă doare locul din Magna Mater
unde-am sălășluit nouă eternități.
Pe-aici, prin această Parte a Universurilor- iată,
adresa unei stele (de magnitudinea unui număr mirabil)
                                    trebuie s-o căutăm în Neant-
nici nu te naști bine, nici nu înveți bine
să vorbești sau să taci, că îndată
(asta-nseamnă: "a doua zi după tinerețe")
și se și umple gura cu neutroni...

Instant- poem
(sentimentul- puseu)

Caise-meteoriți- Caiseidele!- cad oblic în vicinale
fântâni înmiresmându-le creștetul curgător...
Melci cu cochilii ca elitrele de bondar
trag benzi lăptoase de uncrop genuin
                                                peste pulpe de nimfe...
Da: și vara (aceasta!) intrând în secol, oho,
                                    de-a răulea? de-a binelea?,
dintr-o centripetă amploare a Dez-Amăgirii...
Barza casei își lansează dis-de-dimineață
volantul nr.3 – norocul devine Spațiu...
Proferări de ursitoare locvace urmează a-și adeveri
                                    la răspântii de sens coerența!
Un ogar perplex latră la pepeni galbeni
de pe lavița din șopronul- refugiu de sud al bostanei
ca la o Lună cu parselenii aidoma de jur-împrejur...
(Matriarhă, tu binecuvântezi în limba iasomiască
tufa-nflorită a doua oară-n același an
                        dintre tine și ego-proiecția ta sânziană...).
Oh, da: și vara (aceasta!) sosind pe adresa noastră
dintr-o implozie profundă a Dez-Amăgirii...
Protuberanța imperială a Soarelui Helios
                                    atinge Lumea în dreptul meu!
Vasăzică ar trebui
să simt: să controlez: că trăiesc pur și simplu!
Dar...nu! Totuși...nu!...
Ceva-Cineva din mine îmi dă sentimentul-puseu
că țin (acuma) de-o supraviețuire,
                                    c-am supraviețuit-
pe cont propriu? pe seama tuturora?
                                    ...unui dezastru...unei urgii...
cu sediul în Paradis!- 


 
@Texte culese și selectate de Simona Toma.