Poeme Tatiana Nona Ciofu

XI

Locul unde m-am zvârcolit

Poartă încă mireasma sfinţilor,

Sub pat au căzut pe rând

Nimb după nimb.

Şoaptele dintre două rugăciuni

Mânjesc pereţii icoanelor.

Părul meu

Va creşte fără binecuvântare,

Cu el voi spăla picioarele Îngerului.

XII

Patru sunt!

Două le împart cu prietenii

Şi

Care-mi rămân

Le aşez în cruce,

Să-mi plimb credinţa prin iad.

XIII

A ieşit luna

Cu fluturi în păr

La vânătoare de umbre.

Stă întinsă pe străzile sătule

Şi pentru că nu e nimeni

Îşi scoate ochii

Şi-i aşează la picioare

Să se poată vedea...

XIV

Te-am stins ca pe-o ţigară

Şi te-am păstrat.

Ţi-am legat mâinile,

Ţi-am astupat gura

Şi am deschis ferestrele

Să intre întuneric

Să mă poţi vedea cum

Sunt

Una

Aceeaşi

Femeie.

XV

Dezgolite, întinse, însemnate de tine...

Piatra încinsă

Stinge trupurile fierbinţi.

Prima îşi smulge mâinile cu dinţii

Ea te-a zidit, din greşeală.

Cealaltă te priveşte zâmbind,

Ca o femeie fără de păcat

Pârjolind grădina unde-ţi sădeşti

Sămânţa.

Şi urletul de fiară

Îţi va răsuna în urechi,

Năruind visul

Te vei ridica din carne şi zâmbet,

Pentru a căuta altceva

Asemănător.

XVI

Alfa

Împleteşte din părul ei armură

Să nu fii strivit de cuvinte

Smulge copacii din rădăcini

Să-ţi cioplească zei umblători

Prinde păsări

Să te hrăneşti cu zbor

Dansează cântând

Şi moare câte puţin.

Tu şi Omega

Sferă mută strălucind.

XVII

Pentru că sunt pământ sterp

Au hotărât să mă înece

Cu lacrimile dumnezeului

Care m-a azvârlit ca pe-o înjurătură,

Să cred

Ceea ce pare a fi

Ceea ce urmează să fie

Ceea ce nu este!

XVIII

Rămâi

Ghemuit înăuntrul meu...

Ruinele cu aripi sunt aproape

Pregătite să sfârtece carnea,

Să sfărâme fildeşul înnegrit.

Acoperă-mi ochii!

Nu vreau să le văd

Mâinile-ghilotină!

Şi dacă mă desprind fără vină

Voi fi dincolo!

XIX

Port stigmatul clipei la vedere

Mă disec

Să mă împrăştii împăcată.

În oglindă

Tâmpla adoarme.

Sunt cu mine,

Mă aud cum tac.

Cineva

Mă strânge într-un cuvânt

Ca într-un sac.

XX

Să nu crezi că am ajuns

În dreptul Tău

Să mă porţi în braţe

Ca pe un copil.

Şi-apoi nu am nimic

Din ce ai putea păstra,

Sunt Chipul

Şi

Asemănarea

Şi am venit să îngrop

Ce-a mai rămas.

XXI

Am rămas înţepenită

Lângă bătrânul

Ca o sacoşă a nimănui...

Cu atingerea închipuită a degetelor

Sărutând zâmbetul înfrigurat

Tăvălit în zăpada odihnită

Pe mâini bune...

Întunericul, ochii fiarei de hârtie,

Tăcerea, cuvântul, carnea, dinţii, strigătul

Şi trenul...

Pleacă din noi

Linie dreaptă

De câte ori suntem.

Sunetul sfâşie

Şi se pierde

Ca un gând oarecare.

XXII

Până când...

Se va sătura

Să plece cu mâinile goale,

Azvârlită de vânt

În toate colţurile

Plutind în zdrenţele

Ticsite de răsuflări şi teamă,

Târâtă din azil în azil,

Lovită în spate şi peste gură,

Lăsată să zacă scâncind

Până se va găsi un loc să respire.

Până atunci...

Să visăm

Cum împodobim coasa...

Avem nevoie de martor!