Eseu- Ambiguitatea ca mod de supraviețuire
Împărtășesc ideea de loc nouă că, în genere, poezia bună este ambiguă. Ambiguitatea nu constituie însă o caracteristică exclusivă a poeziei, ci una care se poate întîlni în orice tip de comunicare. Interesant mi se pare faptul că ambiguitatea este de cele mai multe ori un mod de supraviețuire a celor dispuși să facă afirmații riscante. De pildă, îmi amintesc că John Lennon declarase înaintea unui turneu în Statele Unite că membrii grupului „The Beatles” ar fi „mai populari decît Isus Cristos”. Constatînd că americanii nu prea gustaseră poanta, lansată inițial dintr-un soi de infatuare, John a explicat ulterior că prin acele cuvinte deplîngea faptul că mulți tineri sînt mai interesați de rock’n’ roll decît de învățătura creștină. Nu știu care e adevărul, cert este că mica stratagemă a avut darul de a mai potoli spiritele prea încinse ale unor fani care, contrar poate așteptărilor Beatles-ilor, veniseră la aeroport nu cu intenția de a-i aclama, ci cu aceea de a-i linșa.
Reacția tipică a intoleranței fanatice, linșajul- cum spunea Nothrop Frye- se află față de dreptate în aceeași relație în care se găsește cenzura față de critică. Orice afirmație poate fi criticabilă, la urma urmei, dar a-l suprima pe autorul ei, ori a eluda afirmația în cauză, dintr-un mesaj destinat difuzării (ceea ce, în cazul literaturii, e cam același lucru), înseamnă să utilizezi forța în lipsă de argumente. Despre continua campanie de forță a cenzurii, îndreptată împotriva literaturii române, cititorul a mai auzit – mai ales în aceste zile. Ceea ce se știe mai puțin este că printre victime s-au numărat și cărțile străine traduse. Ca o ironie a soartei, nici Anatomia criticii, poate cea mai importantă carte a lui Frye, n-a scăpat de mutilări – din versiunea numeroaselor pasaje „supărătoare” (și scăpărătoare!). Un exemplu grăitor mi se pare acela , în care Frye vorbește despre necesara autonomie a criticii literare în raport cu orice determinism nespecific : „ S-ar putea alcătui cu ușurință o lungă listă de astfel de determinisme din lucrările de critică, toate- fie ele marxiste, tomiste, liberal-umaniste, neoclasiciste, freudiene, jungiene ori existențialiste- constituind critica propriu-zisă printr-o atitudine critică, toate propunîndu-și nu să găsească un cadru conceptual pentru critică în interiorul literaturii, ci să anexeze critica unuia dintre amalgamurile de scheme din afara ei”. Aici în afara ideii centrale, deranja probabil situarea determinismului marxist chiar în capul „lungii liste”. Dar frica de potențialul subversiv al culturii deformase pînă într-atît mentalitatea cenzurii, încît unele tăieturi operate în texte pot apărea fie absurde, fie hilare. Astfel, posedînd vagi noțiuni de limbă engleză și dispunînd probabil și de textul original, cel care a ’’croșetat’’ Anatomia criticii a suprimat și un frumos vers din Hamlet , preluat de Frye împreună cu un amplu citat din John Ruskin : « A ministering angel shall my sieter be, when thou liest howling » (sublinierea lui Ruskin). Nu-mi dau seama dacă eliminarea se datorează lui “ministering” sau lui “angel” (= înger)- ultimul contrazicea, e drept, “concepția materialistă despre lume și viață”- însă o simplă privire aruncată în dicționar ar fi lămurit pe oricine că ministering angel n-are nici o legătură cu vreun “ înger ministerial”, ci înseamnă, pur și simplu, “ înger păzitor”.
Anecdotica de mai sus și-a propus doar să sugereze prin ce furci caudine trebuia să treacă o carte, la ce aberații trebuiau să facă față traducătorii. Cred, de altfel, că multe cărți străine au reușit să apară și datorită eforturilor unor traducători de a mai învălui ori de a mai atenua, într-un fel, bruschețea unor afirmații din original. Dar strategia de abatere a atenției de la problemele de fond prin tot felul de subterfugii devenise o metodă constantă de apărare a propriului text și pentru, autorii români. Iată cum își începe o recenzie, spre exemplu, Eugen Simion, pentru a-și manifesta nemulțumirea în legătură cu faptul că o anumită carte a apărut cu modificări substanțiale, după o îndelungată așteptare în editură : “Cu patru ani în urmă, dacă nu mă înșel, un tînăr care se recomanda drept filosof mi-a înmînat un voluminos manuscris, zicînd, fără ironie, că este vorba de un roman foarte serios. Am primit cu neîncredere romanul serios și, după o oarecare vreme, l-am citit. Înfumuratul autor nu exagerase prea mult. Romanul era scris cu vervă, în stilul lui Breban mai sarcastic și mai fluent. Nu pot să-mi dau seama dacă Luxul melancoliei de acum este întocmai cartea pe care am citit-o și am recomandat-o, în împrejurările evocate mai sus, Editurii Cartea Romanească. Narațiunea este , în orice caz, mai scurtă și cu o retorică mai complicată decît prima variantă. Prozatorul folosește toate trucurile epice, inclusiv pe acela de a se introduce pe sine ca personaj, cu numele de pe copertă : Stelian Tănase”. În fapt, această “istorie” a manuscrisului nu e altceva decît o modalitate de aflare, în interiorul literaturii, a unei scheme de comunicare a criticii- adică o confirmare a ideii lui Frye. Asumîndu-și un oarecare risc de natură semantică, Eugen Simion merge însă ceva mai departe, uzînd de o ambiguitate terminologică. Spun asta fiindcă în contextul citat, narațiune înseamnă atît poveste cu un anumit număr de întîmplări (adică “fabulă”, în termenii formaliștilor), cît și “ povestire scrisă/ carte obiect, avînd un oarecare număr de pagini”. De aici se desprinde, pe de o parte, regretul criticului față de sărăcirea fabulei, iar pe de alta, nemulțumirea legată de aglomerarea mai multor procedee narative pe un număr mai redus de pagini, cu scopul de a suplini minusul evenimențial. Nu știu dacă dl. Simion are dreptate. Ideea subtextuală ar fi însă aceea că versiunea primă a cărții era mai bună ; iar dacă lucrurile stau așa, iar modificările din text nu aparțin autorului, faptul e într-adevăr regretabil căci, pentru oricine dintre cei care l-au citit, romanul lui stelian Tănase este foarte bun chiar și în versiunea tipărită.
Viorel Ștefănescu
@Texte culese și selectate de Simona Toma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu