sâmbătă, 4 iunie 2011

Poeme de Tatiana Nona Ciofu

Motto

V-aş transforma în fluturi

Să existaţi doar pentru zbor!

I.

Noaptea se furişează în aşternutul

Unde zace trupul unui semizeu,

Devine singurătatea lui înfrigurată,

Îl învăluie ca un suflet,

Pătrunde ca o ispită,

Adânc...

Nu există nici o lege

Care să interzică

Întunericului

Lumina.




II.

Într-un spaţiu perfect

Îmi aşez imperfecţiunea la înălţimea aşteptărilor,

Sorb picăturile unui gând interzis

Şi adorm...

Într-un spaţiu perfect

Dacă a nins, va mai ninge.



III.

M-am întors...

Să rămân.

Las crucea de piatră

Înaripată

În grija celor care n-au

Şi rămân

Pentru un tot aproape perfect.




IV.

Împrumut buzunarele

Unui om care umblă pe drumuri.

Nu se odihneşte decât să fumeze

În tihnă.

Cadavrul trecutului

Se descompune

Cuminte,

Firesc.

Încălţările cu tălpile-rădăcini

Se vând pe sub mână,

Precum şi acel „înainte”

Nesuferit şi obligatoriu.




V.

Gânduri nedigerate,

Vorbe aruncate fără ţintă

Înfipte nesigur în locuri uitate deja,

Autodistrugerea publică

Îşi întinde braţele înşelător,

Eşafod de formă, călăul real.

S-au cam înfundat misterioasele căi ale Domnului

Şi a venit clipa

Să mă descotorosesc...

De ciocli şi bocitoare.




VI.

De la femeia care-şi roade unghiile

Căutând freamătul nopţilor de altădată

Printre grămezi de gunoaie,

Până la bărbatul care numără bani

Cu grijă... şi atât,

Sunt clipe nenumărate, seci...

Covoarele tuşesc

Pentru că praful e greu de suportat,

Uşile scâncesc, pereţii oftează,

Oglinzile... tac.

Şi un gândac de bucătărie

E în drum spre acelaşi nicăieri.



VII.

Respectând ordinea firească a lucrurilor

Îmi iau dorul nejustificat de libertate

Şi ochelarii de cal, moşteniţi genetic

Şi plec.

Nu există cale de întoarcere.

Şi tocmai pentru că n-am avut nimic altceva

Decât tot,

Respect întotdeauna propriile mele ordine!



VIII.

Să-mi aduceţi pe o tavă de argint

Căutătorii de pietre

De aruncat în păcatele altora,

Cei înzestraţi cu spirit civic

Şi verticalitate!

Decapitaţi-i, vă rog!

Pentru că nu le suport rânjetul perfid!

Să otrăvesc hienele cu leşurile lor.

Şi-apoi vreau un Dumnezeu Adevărat

Să mă judece pentu asta!



IX.

Să te aşezi lângă mine

Cu oasele tale

Curgând prin venele mele putrede,

Respirând somnul

Unui dincolo pentru noi!




X.

Învăluit în umbre şi lumină,

Cu ochii tăi ce-mi sfâşie carnea,

Sfredelind ziduri de apărare

Construite de timp

Să mă poată ucide orice altceva,

Mă îngenunchezi zâmbind.

Şi tu vei crede că sunt umbră fără lumină,

Ştearsă şi fără formă,

Cu mâini împrumutate,

Visând trepte

Şi rochii albastre vorbitoare.

Îţi sunt aşternut acoperit de rouă,

Pământ bun de arat cu dinţii,

În aşteptarea unor bijuterii din os.

Se prind în laţ păsări singuratice,

Mute, temătoare,

Înfricoşate de albul unei libertăţi mutilate.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu