luni, 30 mai 2011

Poeme din "Atlantida"


Andrei Velea - „Hotel în Atlantida” (volum la cald, lansat sâmbătă, 28 mai 2011) , editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2011






despre poem, pe ţărmul atlantidei
*
cădere ascuţită brici, perfect verticală, de cuvinte,
în stare să reteze orice limbă până dincolo de cuvântul „mamă”,
ce l-ar îneca chiar şi pe sinbad marinarul,
cu toată dragostea lui de ducă

dau să mă feresc, dar cuprins de-o voluptate hristică,
mă trezesc ancorându-mă cu dinţii călcâielor de podea,
aşteptând apocalipsa care se-apropie
mototolind timpul şi spaţiul
precum şerveţelele nazale

mintea colcăie ca un melc în călduri,
sudoarea-i alcool, făina oaselor e cocaină...
se-apropie! simt cum aerul din preajma mea
se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale

ah!, cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie
şi s-o interpun între mine şi urgie?!?
mă face mai puţin poet un asemenea gest
de luciditate?



şi uite-aşa scap, mereu scap,
cu foaia de hârtie purtând dovada supremă,
precum ruinele pompeiului

şi uite-aşa scap, cu viaţa ca un ecou al emoţiilor de atunci,

până când simţurile îmi vor juca într-o zi feste
şi-n loc de-o foaie albă de hârtie
voi agăţa altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă
sau o factură,

da, o factură
a tuturor momentelor când am trăit în gol,
uitând că încă-s în viaţă



ultima cameră de hotel din atlantida
*
poemele astea sunt scrise în ultima cameră de hotel
din atlantida,

mai strâmtă ca lumea
înainte de-a fi fost creat spaţiul,
mai tensionată
ca pielea unei femei înainte de-a naşte

pereţii sunt subţiri
ca foaia de ţigară:

se-aud înghiţiturile-n sec din camera de alături
de parcă, prin baierele lumii,
un zeu ar asculta uneltirile celorlalţi zei,

iar un făt şi-ar auzi viitorii fraţi
muşcând cu poftă
dintr-o rază de soare


poemul fără intenţie
*
poemul fără intenţie care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine

a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia lăsată „autorului” portiţa unui modest aport

poemul care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul,
care ţi-a ascuns creionul într-o ghindă

poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui atlantide
unde poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură


după judecata de-apoi
*
după judecata de-apoi
rămân ultimul

pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,
lacurile să nu dea pe dinafară,
stelele toate sa fie stinse

închid uşa lumii cu două zăvoare,
craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea
o trag pătură peste lume

în imensul hău cu arme de catifea



the last hotel room in atlantis
*
these poems were written in the last hotel room
in atlantis,

narrower than the world
before space was created,
tenser
than the skin of a woman before she is confined

the walls are thin
like cigarette paper:

one can hear hard swallowing in the adjacent room
as if, through the world’s strings,
a god were listening to the other gods’ intrigues,

and a foetus heard its future brothers
biting heartily
into a sunray

(translated by Petru Iamandi)

vineri, 27 mai 2011

Paul Blaj şi câteva poeme


Debut (în perioada studenţească): în România literară nr. 31/1997

Publicat în reviste ca: România literară nr. 45/1998, Facla Literară, Eminescu

nr.3/2000 Dunărea de Jos,Antares, Plumb,Spaţii culturale, Litere, Boema etc. şi prezent în revistele locale (Anuntzul Tecucean, Kairos etc.)

Profesia: manager I.T. redactor în perioada 1999- 2000 la Facla Literară, redactor

la revista studenţească Trepte în perioada studenţească şi membru fondator în

colectivul redacţional al revistei Tecuciul Literar-Artistic

Volume publicate:

Muream Vorbelor (versuri) Editura Napoca Star, Cluj, 2001

Numen. Gestul Drumului (poezii), Editura Napoca Star, Cluj, 2001

Monedele Tristhaliei (versuri), Editura Napoca Star, Cluj, 2002

Valsul Vocalei (versuri), cu o prefaţă de Paul Sân-Petru, Editura Napoca Star,

Cluj, 2005

Graiul cu accent de mort (versuri), Editura Napoca Star, Cluj, 2007

Aristocraţia foielii (poeme), Editura Napoca Star, Cluj, 2008

Poetul miazănoapte (poeme), Editura Napoca Star, Cluj, 2010

Mănuşi pe nisip (poeme), Editura Napoca Star, Cluj, 2010 (decembrie)

Poeme înnorate (poeme), Editura Napoca Star, Cluj, 2011

Autor cu drepturi depline pe site-urile literare www.hermeneia.com,

www.poezie.ro şi reţeaua literară

Membru U.S.R din iunie 2006


dj remember

tu desenezi un trandafir întins între fulgere

cu gesturi largi

ca şi cum ai zbura


nu te cunosc vorbim despre iluzii

până când noaptea ne încetineşte

sunetele

deasupra corpurilor


glasul tău cântă sub clarul întunericului

şi un geamăt auriu

se desprinde

de patul în care

am înviat


da sunt excentric într-un oraş apus

cumpăr frunze

pe o alee întunecată

până când se va găsi cineva

să mă aresteze



doar urme de cauciuc pe asfalt

erau acele ninsori din martie la munte lili zicea

că e lapoviţă eu nu ziceam nimic vroiam un mars

şi o cafea caldă

ascultam ordinary world

benzinăria gălbuie în noapte semăna cu un lan iluminat

când am ieşit să mă dezmorţesc

aerul intră în mine ca un tanc pe şenile

mai vrei ceva? sergiu a venit cu cafelele şi marsul

maşina neagră porni la drum

mai avem două ore până în pasul merişor

lili era vizibil fresh după cafea

am mers bine zisei într-o pauză de muzică

portbagajul plin cu pulovere tricotate visa

un moment de relaxare oblic se lăsă

ca un ciocan în aer oprit

la colţul parbrizului îşi făcea loc o pată lăptoasă



lângă un izvor termal


pe marginea păstrăvăriei arunca bucăţele de covrigi

rar

uitase că peştii nu sunt porumbei

femeie bătrână ca soarele

în care impresiile erau liniştite

sub sacoul ponosit

trase aerul adânc în piept părea sărat

se dezechilibră uşor

apoi strănută cuprinsă de un fior

în jurul bazinului nu mai erau oameni

mototoli un şerveţel

pe bancă îşi lăsase poşeta

femeie calmă ca luna

hrănea apa

pentru că era iarnă

iar acasă nu o mai aştepta nimeni şi nimic din ce iubise




oceans house mirror


mi-e dor de tine ca de lampa cu petrol a bunicilor

în nopţile vechi

prăfuite

scârţâitul unei balamale pare a fi mersul

unui înger

iau pixul în gură

mă pun pe burtă în pat

şi îţi traduc acest track cu durerea grea

pe care o cresc singur

de când plecai în microbusul aglomerat

zâmbeam amândoi

era bine

eram frumoşi

mi-e dor de tine ca de o melodie ce se duce departe

nu ştiu unde se duc melodiile

eu stau pe pat

mijesc ochii şi fredonez

dacă ai reveni îmi spune cântecul

dar eu tac mormânt

apoi din mine intră un frig albăstrui

în pustietatea imensă şi liniştită a camerei

ca un violoncel

nu mai am putere asupra mea

şi nici nu mai vreau



măceşe zdrobite

mă simt bine când ninge

lipit de calorifer

cu ochii stinşi

aud ritmul acelor fulgi

cum acoperă

gunoaiele din tomberoane


e vremea când schimb hainele

şi drumurile se pot bloca

nimic nou


vreau brad înalt

pentru a vibra

în avalanşa de musafiri


un pic răcit

sorb încântat ceaiul fierbinte

sunt ghena albă

câinii mei

rup amintiri

pe jumătate vii



weed room

cred că ascultam jazz şi

muşcam dintr-o felie de pepene galben

mi-era lene

(cum de altfel bunăoară putea să nu-mi fie)

ajunsesem să uit de ce sau pentru ce

dar mă simţeam bine

aveam acel sentiment pe care îl ai când ajungi undeva

şi îţi scuturi bocancii de zăpadă

sau de praf cam asta simţeam

în cameră era şi linişte şi toate pluteau

şi mai era un pic soare

dar eu nu mai priveam de mult soarele la apus

toate continuau într-un mod pe care îl doream

prizele musteau de energie însă mie mi-era lene aşa că

nu m-am uitat prea mult la ele

insistam pe o copertă decolorată şi mare era

cu un colţ îndoit uzată pentru nimeni

acesta e adevărul îmi spuneam şi oftam

zeama mi se scurgea pe bărbie galbenă şi dulce

mă ştergeam cu mâneca

din noiembrie vor rămâne pete mari pe covor

a trecut şi octombrie balansându-se pe aer

eram ataşat de luna asta

inventam un limbaj

ca elfa sau aşa ceva

iluziile s-au spart

pahare într-un tsunami

pocnetul lor a ţiuit

cu precizia unui delfin dresat

ce să zic

s-au demolat multe clădiri

oamenii umblă tot mai zgribuliţi

morţi discrete

cumpărăturile variază foarte puţin

oraşul mă simte dar

eu sunt retras

în mulţimea ocupaţiilor mărunte

nu reuşesc să mă mint

la fel de eficient ca moartea


4 de embrie

două corpuri dansează în beznă

ramuri aprinse

într-un spaţiu necunoscut

de unde pleacă ameţită

mătasea albă a pielii


what a wonderful world

e o poveste simplă fără broderii

hainele care cad

îmi amintesc de acest septembrie

de parcuri de apartament de taxiuri


atunci mă desprind mă las întins inert

căldura ta mă surprinde

ca un atentat văzut de la geam

întâmplător

unde luna fumegă

dintr-o pipă mare cât noaptea


casc de somn sunt într-o flacără

de gaz metan

şi chipul tău stins printre aşternuturi

îmi îmbolnăveşte plăcut trupul


miercuri, 25 mai 2011

SUCCES, SERILOR ANTARES!

Înainte de obişnuita cronică de cenaclu, semnalăm şi noi faptul că, vineri, la ora 17, în localul restaurantului SERAFIN (fostul Club CFR), se va da startul Festivalului Internaţional de Literatură „Serile de poezie ale revistei ANTARES – ediţia a XIII-a – Galaţi – Brăila – Sulina – 2011, care se va desfaşura sub bagheta poetului Cornel Antoniu – Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Galaţi – Brăila. Membrii Cenaclului Noduri şi Semne vor urmări, ca la toate celelalte ediţii, cu bucurie şi cu interes lucrările festivalului.

Succes, ANTARES!

(...) Mirosea a flori neştiute şi a năzuinţă, obiectele nu erau ordonate, neavând timp pentru ele. Pereţii erau calzi şi înăuntru nu semăna a cuşcă, nici a cetate, totul era proaspăt şi viu.

Era o casă de suflet şi nu una în care să te ascunzi. Puteam să şi zbor, nu mă împiedicam de nimic. Fireşte, cum ai fi putut visa, dacă ai fi avut prejudecăţi? Şi totuşi, din bibliotecă sau din camera de zi, venea uneori câte o ameninţare ascunsă, ca un semn necunoscut. Nu aveai televizor, nici radio, nici telefon. Pe rafturile mici, licăreau cristale şi pagini scrise. (...)

(Mădălina RaduO pasăre)

La întâlnirea de săptămâna trecută, Mădălina Radu ne-a prezentat cinci texte de proză scurtă ultrascurtă, pe alocuri, primită cu şovăială - putem spune chiar cu îngăduinţă – de membrii cenaclului. Mădălina Radu este elevă în clasa a IX-a la Liceul Emil Racoviţă din Galaţi şi pare a fi un viitor membru al cenaclului promiţător întru ale literaturii.

„Mici tentative de literatură; sensibilitate şi lirism în aşteptarea realizării literare; observaţia este valabilă şi la nivelul structurii; încercări, tentative – şi atât; timpul va decide.” (Stela Iorga)

„Textele par scrise de cineva care, ori a păţit o dezamăgire, ori urmează s-o păţească; o aglomeraţie de adjective care nu este îngrijorătoare pentru nişte încercări pline de siropuri adolescentine.” (Ion Zimbru)

„Prea multe cuvinte mari, să depăşească expresia plată, să vizeze metafora; are lirism, dar nu are concentrare; să încerce poezia.” (Cristina Dobreanu)

„Prea mult retorism.” (Nicoleta Onofrei)

„Cred că are un ceva în sensul literaturii, dar mai cred că este sufocată de o avalanşă de trăiri; să fie mai inventivă; cred că poate să demonstreze că este o scriitoare.” (Sabina Penciu)

„Are multe sclipiri care sunt redate chiar literar.” (Elena Donea)

„O scriere naivă din jurnalul unui eu adolescentin.” (Laurenţiu Pascal)

Ion Avram

Vinerea viitoare (3 iunie), la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Tatiana Nona Ciofu.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

luni, 23 mai 2011

Ion Baias


S-a născut la 14 februarie 1950, în Satu Mare. Debutează înperioada liceului în revista Liceului nr.3 - Poteci. Colaborator al ziarului Informaţia zilei s-a stins din viaţă în 29 decembrie 2005.
A lucrat în învăţământ, la instituţii de cultură. Activitatea literară:Ion Baias a fost prezent cu o "Planetă de tînăr" în cadrul Bibliotecii "Luceafărul'' (nr.6, ian., 1980).
A publicat poezie, susţinut de Cezar Baltag, în revistele literare Luceafărul, Viaţa Românească, România literară. Retras la Satu Mare şi dedicat numai scrisului a fost prezent în toate revistele locale: Cronica sătmăreană, Geneze, Şcoala sătmăreană, antologiile "Afirmarea", Solstiţiu, Poesis, Pleiade, Gazeta de Nord-vest.
Lucrări publicate:
Poeme cu explozie întîrziată, Ed.Solstiţiu şi Decalog, Satu Mare, 1996; Amurgul de dincolo de amurg, Ed.Solstiţiu, Satu Mare; Tăcere regală, Ed. Solstiţiu, 2000.

Cad frunzele

Cad frunzele din copaci

Cad ca nişte lacrimi

În paharul de beţiv

Astăzi sunt mai trist ca oricând

Sunt trist ca o măcelărie gigantică şi pustie

Trist ca un nor fără umbră

Ca funia unei spânzurători

Atârnând goală între ghearele unei Sodome defuncte

Toamna şi sexul femeilor este mai atroce

Şi pare mai trist şi mai obosit

Decât în alte anotimpuri

În care vulgarităţile îşi îmblânzesc disperarea

Cu desfătări alcoolice şi amurguri fierbinţi

Şi copleşitoare

Un măr plin de dorinţe

Pică din cer rostogolindu-se beat

Ca o stea la picioarele tale lungi

Şi întotdeauna atât de frumoase-

Tu îl culegi de pe jos

Ca pe un bulgăre de zăpadă

Îl priveşti o secundă

Apoi îl arunci

În fereastra mea în care de câteva nopţi

Luna se prăbuşeşte

Ca într-o oglindă veche şi spartă.



Doamne fereşte-mă de mai rău

Doamne fereşte-mă de mai rău

Şi de prietenii care îmi vor binele-

Unul tocmai îşi face planuri

Să-mi violeze nevasta

Ieri mi-a mai violat-o o dată..

Nici astăzi nu-i ca şi ieri

Şi nici ca alaltăieri

E la fel

Iar ziua de mâine va sosi abia peste o sută de ani

Nu mai sunt ce am fost

Mi-am aruncat la gunoi tot trecutul

Şi acuma stau întins ca o broască nepăsătoare pe muchia unui cuţit

Descins parcă din cadavrul unui poem

Golit de metafore

Golit de bezne de dorinţe şi amintiri

( n-are nici măcar titlu)

Vai vai şi-un of mare cât Marele zid chinezesc

Mă simt ca o cratiţă spălată cu leşie şi cu nisip

Tocmai bună de aruncat în ea o bucată de carne afumată de porc

Vai vai

Nevasta mă înşală

Prietenii mă bârfesc

Eu ling blide şi aştept şi aştept şi aştept

Nici eu nu ştiu prea bine ce anume aştept

Şi aştept şi aştept şi aştept

( Praf şi pulbere , Ed. Dacia , Cluj-Napoca, 2001)



Mi-a sărit din ureche un cal

Mi-a sărit din ureche un cal

Din gură mi s-a prelins la picioare

o câmpie înzăpezită.

Oasele mă purtau ca pe o sanie

pe tărâmul de gheaţă

de sub fusta tăcerii.

Un copac a răsărit înaintea mea

Ca o Fata Morgana.

Eu eram umbra lui prelungă

cu capătul înfipt sub roţile unui tren

ce tocmai traversa un amurg

mai trufaş decât omul

şi mai semeţ decât moartea



Fiul

Fiul şi-a părăsit mama

A lăsat-o plângând la porţile cetăţii blestemate

Şi a intrat între zidurile ei

Pierzându-se într-o mulţime de oameni străini şi urâţi

Pe cer nu trecea nici un nor

Păsările s-au oprit din cântat

Soldaţii de pe câmpurile de luptă

Au adormit în tranşee visând femei goale

Şi bogaţii pentru toţi muritorii

Nici trenurile n-au mai trecut prin Gara de Nord.

Pe peronul pustiu

O femeie în doliu a despăturit o scrisoare

Veche de cinzeci de ani

Dar nu a citit-o

A privit-o ca pe o fotografie

Apoi s-a ridicat şi s-a aruncat sub

Cel dintâi nor ce traversa cerul venind dinspre soare-apune

Şi plutind undeva la Est de Eden-

Cetatea aceea al cărui nume l-am uitat

După atâţia ani şi atâtea nopţi nedormite

Acum stau pe balcon şi fumez o ţigară

Şi nu-mi vine să cred

Că părul mi-a albit

Dinţii mi-au căzut

Carnea nu se mai ţine pe oasele mele

Iar ochii mi-au pătruns până în fundul stomacului

Ca nişte lipitori negre şi lungi

Asemeni cărărilor ce ne poartă înspre pierzanie



Fluturi de ceară

De pe fruntea mortului se înalţă-n tavan fluturi de ceară

Miros de cenuşă

Noaptea se scurge pe cărarea plină de ghimpi

Oarbă şi tristă adâncă şi rece

Gardul ros de ploi stă să cadă în uliţa umedă

Plouă şi e tot mai târziu

Şi focul din sobă s-a stins

Moartea atârnă de grindă ca un lămpaş

Cărarea ce duce la râu este pustie

Din şanţul adânc câteva trestii îi fac cu mâna

Trecătorului singuratic

Luminile oraşului s-au aprins

Toate se îndepărtează de toate

Câteva lumânări se plimbă pe câmp obosite de frig

Trei fulgi de zăpadă s-au aşezat pe buzele mortului

Care zâmbeşte amar şi tace profund

Tata doarme cu fruntea pe masă

Lângă el mama îşi reazemă capul pe umărul lui Iisus.

( Ars, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2005 )

miercuri, 18 mai 2011

O BAIE DE SIMBOLURI

casele de pe uliţă mi-au oferit un cer îngust/ sub el visele îmi înfloreau fericirea în formă voalată/ mă rugam vântului să-mi aducă parfumul ei/ în căuşul unei clipe să-i pot turna toată dragostea/ imploram artistul care i-a dat chipul de hurie/ să-mi verse culoarea sângerând în sufletu-i ingenuu/ în fiecare zi drumul ei îmi dăruia un înţeles/ citeam cel mai frumos poem – imaginea ei/ printre dunele fiinţă eu aflasem o oază/ şi-n pustiul lumii ochii-i izvor de viaţă/ pe cântecul anotimpului de pe uliţa mea/ dansam frumos călcând pe urmele paşilor ei/ în anii de liceu

(Cezar Chiorceaani de liceu)

„În textele prezentate, am avut de-a face cu o dihotomie: mi-au atins şi sufletul, şi inima. Autorul ne propune un mesaj filozofic, nefiind filozofic intrinsec; remarcabilă apetenţa pentru o anume delicateţe a expresiei poetice; o sensibilitate delicată – aş spune; ştie să jongleze cu formele poetice; are alonja intelectuală peste potenţialul poetic; conturează imaginile cu o mână sigură; când va ajunge la un echilibru cu universul, va ajunge şi la poezia simplă, sinceră şi mai puţin populată de anumiţi zei.” (Stela Iorga)

„Texte formidabile – privite de la etajul trei fără un sfert; titluri nemaipomenite, sub care se ascunde o redundanţă continuă; textele nu sunt în orizontul meu de aşteptare; o înşiruire de cuvinte puse mai mult sau mai puţin potrivit; ori vrea să ne demonstreze că este un maestru al farselor, ori eu nu ştiu de unde vine şi ce se întâmplă cu poezia.” (Ion Zimbru)

„Cezar Chiorcea are o candoare miraculoasă în scris; arabescurile sale lirice sunt de un firesc aproape incredibil. Este poetul unei iubiri exemplare şi al unei poezii de dincolo de aceste timpuri.” (a.g. secară)

„Reuşeşte să tulbure apele, să ne scoată din prezentul prăfuit în care ne aflăm. Ştie ce are de făcut; o baie de simboluri; vrea să fie un rapsod care ne vorbeşte altfel; este un făcător de vaduri; înlesneşte accesul spre muzicalitate.” (Mirel Floricică)

„Are irizări lirice în fiecare text; poemele sunt încărcate de zone comune şi de explicitări declamative.” (Anca Şerban Gaiu)

„Oricât de bine curge textul – trenează în mod dăunător actului de creaţie.” (Monica Harhas)

„Alternează pasaje calde, liniştite cu pasaje tensionate, agitate, dure; mi se par cam retorice.” (Laurenţiu Pascal)

„Au muzicalitate; sunt atrăgătoare.” (Alexandru Maria)

„Poemele tind spre redarea unei armonii – şi, de aceea, vizează o simplitate pe care, totuşi, o scapă din cauza folosirii unor noţiuni/expresii speciale, din alt spaţiu spiritual.” (Nicoleta Onofrei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Mădălina Radu.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

marți, 17 mai 2011

MANASE (fragment 2)

La Secţia 1 de Poliţie, comisarul Caraman, care se ocupă de cazul Manase Gradea, este într-o şedinţă. Prin ghişeu, ofiţerul de serviciu îl invită într-o sală de aşteptare alăturată şi-i spune că-l va anunţa pe comisar când se va termina şedinţa. Sala are mai multe bănci şi mese lungi de lemn aliniate unele după altele pe două şiruri, cu un culoar printre ele. Se aşează pe o bancă, privindu-şi ceasul. Încăperea are o fereastră cu gratii metalice prin care se vede curtea secţiei, strada şi, undeva, dincolo de stradă, un fel de parc. Cu tei, ulmi şi castani. Trec douăzeci, treizeci de minute. Aşteptarea îl sâcâie şi-l oboseşte. Îşi reazemă braţele pe masa de lemn şi capul pe braţe. Adoarme şi se regăseşte instantaneu în curtea părintească, seara, sub streaşina casei, cu o rachetă de tenis de câmp în mâna dreaptă. Mai încolo, prin grădină, pe sub nucul cel mare, sora mai mică – şi ea, cu o rachetă în mână – loveşte nişte mingi galbene. Fiecare minge ţâşneşte din rachetă, drept în sus, printre frunzele nucului şi cade prin grădină prefăcută în ceapă. Sub streaşină sunt două rânduri de găuri tăiate rotund în scândură – pentru cuiburi de porumbei. Peste găuri, de la marginea streaşinei, cade un parapet de tablă să protejeze găurile împotriva pisicilor. Priveşte cum sora mai mică loveşte minge după minge şi se miră cum acestea cad prin grădină prefăcute în ceapă. În cădere, foile se desfac şi plutesc strălucind ca nişte fluturi. Foşş, foşş! – se aud mingile prin nuc. Pare o seară veşnică. Este după apus şi se miră cum strălucesc de la sine frunzele de ceapă plutind prin aerul verde al grădinii. Simte, vede până şi găinaţul uscat al porumbeilor de pe şipcile de sub găuri, până şi un soi de neaşteptare încremenită în ea însăşi. Neaşteptarea nici unei aşteptări, parcă. Şi – foşş, foşş! – fac mingile prin nuc. Deodată, vede vulturul cu aripi aurii. Cum coboară şi se roteşte, planând domestic în jurul capului său cu auriul aripilor spre el. Frumos vultur!, gândeşte, în timp ce vulturul se roteşte din ce în ce mai strâns şi mai razant, până când îl cuprinde panica şi furia. Ridică racheta şi loveşte vulturul peste aripi. Aripile se zburlesc agitate. Apoi, îl loveşte peste clonţ. O dată, de două ori, de trei ori. Speriat, vulturul se refugiază sub streaşină, în dosul parapetului. Bagă racheta sub tablă şi-l loveşte, şi-l striveşte, până când vulturul cade. Se apleacă să-l privească aşa, doborât la picioarele sale, cu aripile frânte. Şi-atunci, vede clonţul. Este albastru şi supărat. Închis într-o tristeţe împietrită. O părere de rău îi bântuie deodată încremenirea neaşteptării. Aripile tremură zgribulite, scuturându-i pulbere aurie peste faţă, peste suflet. Tristeţea clonţului îl năpădeşte:
- Întristatule vulture, supăratule vulture, omorâtu-te-am, doborâtu-te-am!
Cuvintele vin singure de-a-ndoaselea. Şi nu se miră. Cu degetele poleite, îi mângâie aripile. Tot mai albastru, clonţul se lasă pe o parte şi parcă adoarme, şi parcă moare – aşa, numai el, clonţul. Şi se miră: Ca şi cum clonţul ar fi fost una şi tot restul vulturelui – alta. Ca şi cum clonţul, întristarea, supărarea lui, ar fi fost însăşi vorbele nerostite ale vulturelui! Se miră. Se ridică, rotindu-se în jur agitat:
- Doborâtu-ţi-ai vulturele, omule, ce-ai făcut? Omorâtu-ţi-ai vulturele!
Disperarea îi descremeneşte deodată neaşteptarea aceea, când vede cum clonţul se deschide larg şi repetat.
- Nu muri, vulture al meu, nu muri! Aleargă să aducă apă, să-i dea să bea, să-l stropească.
Când se întoarce cu apa, nu mai găseşte vulturul şi gândeşte că, poate, şi-a revenit, s-a ridicat şi a zburat. Şi se bucură.
Apoi, prin curte apare tatăl său – şi el, cu o rachetă în mână. Îi spune ce s-a întâmplat şi tatăl său îl întreabă:
- Cum ziceai că avea clonţul?
- Albastru.
- O fi fost vulturiţă, de asta. Daaa… Sigur, era vulturiţă, dacă zici că avea şi aripile aurite. Şi, dacă era vulturiţă, ce-ai făcut, nepricopsitule?! Ce-ai făcut?! Doborâtu-ţi-ai vulturiţa!, s-a răstit tatăl lui.
Şi el nu se miră că de ce şi el, tatăl, vorbeşte de-a-ndoaselea. Şi tot priveşte cerul serii aceleia veşnice, să-şi vadă, să-şi găsească vulturul.
- N-o mai căuta, că doborâtu-o-ai, omorâtu-o-ai, cum ţi-am spus!
Nedumerit şi furios, îl priveşte pe tatăl său şi-i strigă:
- Poate, nu omorâtu-o-am! Poate, nu doborâtu-o-am! Poate, ridicatu-s-a! Poate, zburat-a!
De-a-ndoaselea vin cuvintele. Singure. Şi nu se miră. Ştie că, aşadeandoaselea, cuvintele sunt însuşiclonţulalbastru al vulturului, tristeţea, supărarea lui şi că, atâta timp

cât vor veni aşa, de-a-ndoaselea, nu este mort, şi se bucură şi strigă cu înverşunare tatălui său:
- Nu doborâtu-l-am, nu omorâtu-l-am!
- Ţi-am spus, doar, că era vulturiţă! Dacă avea clonţul albastru şi aripi aurii, sigur era vulturiţă… Vulturiţa ta, nepricopsitule! Şi tu doborâtu-o-ai, omorâtu-o-ai!
- Nu doborâtu-o-am, nu omorâtu-o-am! Ridicatu-s-a! Zburatu-a! Priveşte adânc cerul acelei seri. Ridicatu-te-ai, întristatule, supăratule, al meu vulture! Zburatu-ai! Dusu-te-ai!, repetă, dansând pe sub nuc.
Şi tatăl său, parcă, ridică racheta şi vrea să-l lovească şi el se fereşte, şi racheta loveşte în ulucul casei şi-n zbârnâitul de tablă lovită al ulucului se trezeşte auzindu-l pe ofiţerul de serviciu deschizând uşa metalică a încăperii şi anunţându-l că s-a terminat şedinţa şi că este aşteptat de comisarul Caraman, la camera 31. Ofiţerul închide uşa cu zgomotul acela metalic, zbârnâitor. Zâmbeşte privind printre gratii pe fereastră. Pe cerul înalt, undeva, pe deasupra plopilor, teilor şi castanilor, un nor se îndepărtează singur.
-Visatu-te-am, vulture al meu!, şopteşte spre depărtarea aceea. Întâlnitu-ne-am!

Găseşte biroul comisarului Caraman la etajul al doilea, ultima uşă din capătul holului, pe stânga. Bate la uşă şi – după ce aude un Da, poftiţi! spus tare şi hotărât – deschide şi intră. Comisarul este aşezat în dreapta încăperii, spre fereastră, la un birou din material melaminat, flancat de două fişete metalice. Este tânăr, subţire şi înalt.
- Bună ziua, domnule comisar!
- Să trăiţi, domnu’ Ţugui!, se ridică de pe scaun, zâmbind serviabil. Vă rog să luaţi loc.
Îi arată scaunul şi biroul din faţă. Între cele două birouri mai sunt două scaune cu speteaza rezemată de marginea ferestrei. Chiar lângă uşă, fixat cu holşuruburi în perete – un cuier… În rest – nimic. Nici măcar o scrumieră, aparat de radio, dosare, hârtii, pixuri, creioane… Nimic. Doar brelocul cu marginea căruia comisarul loveşte, abia perceptibil, în tăblia melaminată a biroului, zâmbind permanent, privind şi aşteptând serviabil, cu o răbdare bine controlată.
Prin fereastră, pe cerul înalt, norul acela singur - din ce în ce mai scămoşat. Îl priveşte pe comisar, admirându-i calmul şi modul disciplinat de a fi. A strâns tot, a adunat şi a ascuns tot. Să nu se vadă. Să nu transpară ceva, cumva. Mare bau-bau şi presa asta! Zâmbeşte către poliţist, privindu-l deschis. Se aşază la biroul din faţă şi îşi scoate din geantă agenda şi un pix.
- Domnule comisar, am venit, după cum cred că vă închipuiţi deja, în legătură cu cazul Manase Gradea… Aţi mai aflat ceva, vreun fir, vreo pistă ceva? În ce stadiu…
- Mai nimic, domnu’ Ţugui…, mai nimic. Pipăim, pândim, tatonăm. În acest stadiu suntem.
- Dar, ceva concret…? E mort, nu e mort, e fugit de-acasă, nu-i fugit…? Ca să putem scrie şi noi două rânduri… Ne cer şi nouă şefii… E vorba, totuşi, de dispariţia unui om. Ştiţi cum e…
- Ceva concret este că-i dispărut, domnu’ Ţugui, cum bine aţi spus şi dumneavoastră. Nu a mai ajuns acasă de o lună şi ceva şi nimeni nu ştie nimic. Nevasta nu ştie, colegii nu ştiu, şefii lui nu ştiu… Şi, pornind de la toate acestea, orice este posibil.
- Cu părinţii aţi luat legătura…?
- Este orfan, domnu’ Ţugui. A fost crescut la orfelinat, apoi la o şcoala ajutătoare unde a învăţat şi meseria de lemnar, pentru că, din câte am aflat, se pricepea şi la tâmplărie, şi la dulgherie, şi la dogărie, şi la reparaţii de mobilier… Cam tot ce înseamnă lucrătură în lemn… Şi, se pare că era un bun meseriaş! Aşa susţin toţi… Şi cei de la liceu, unde a învăţat, la seral, şi cei de la secţie…
- Să fi plecat cu vreo una?... Că era bărbat chipeş, din câte am înţeles…, şi cum în meseria lui se câştigă bine… Înţelegeţi ce vreau să spun…
- Înţeleg, dar este exclus. Nu era el omul de aşa ceva.
- Aţi spus adineaori se pricepea, acum - nu era. Deci, credeţi, cumva, că este mort? Aveţi vreun indiciu?...
- Domnu’ Ţugui, eu ştiu cum sunteţi dumneavoastră, cei din presă, vă agăţaţi de orice ca să vă iasă articolul…, înţeleg, asta vă este meseria. Dar, vă rog, eu nu am spus nici că-i mort, nici că nu-i mort, am spus că-i dispărut… Dis-pă-rut! Înţelegeţi? Că am şi eu şefi, şi mă trimit paznic la penitenciar, dacă fac afirmaţii neacoperite. Cum să spun că-i mort, dacă nu ştiu sigur că-i mort? Gândiţi-vă şi dumneavoastră că apare mâine scris cum că, aţi aflat de la Caraman că Manase Gradea-i mort. Păi, mă ia şeful la întrebări şi mă jumuleşte, de-mi sar fulgii. Unde-i, Caraman, mortu’? Uite, scrie aici, ai spus că-i mort. Ai spus, sau n-ai spus? Dacă scrie, înseamnă că ai spus... Şi, dacă ai spus, atunci pune mortu’ aici, pe masă, cu criminali cu tot, scoate dosarul, să-l vedem şi noi... Vă daţi seama ce poate să iasă... Înţelegeţi? Ca să nu mai vorbim de soţia lui, că vine şi face o tevatură, de nu mă mai spăl cu toată apa Dunării, şi de faptul că poate să mă dea în judecată şi să ceară daune morale – chestie valabilă şi pentru dumneavoastră, de altfel. Înţelegeţi?
- Mmda... Înţeleg... Priveşte notiţele din agendă, citeşte şi subliniază ceva. Aţi spus că nu ştiţi sigur dacă este mort... mi-am notat aici... Asta înseamnă că, totuşi, ceve, ceva tot ştiţi...
- Domnu’ Ţugui, v-am mai spus, tatonăm. Asta-i meseria noastră. Înţelegeţi?
- Înţeleg, domnu’ comisar, am aici notat: pipăiţi, pândiţi, tatonaţi...
Se privesc zâmbind aproape complice.
- Mă bucur... Şi nu aveţi reportofonul deschis? Parol!
- Nu am reportofon deloc... Parol! Eu, cu pixul şi agenda... Spuneaţi că tatonaţi... Cum, unde, ce tatonaţi?...
- Păi, tatonăm prin talcioc, prin piaţă, pe stradă... Ne facem meseria... Doar nu credeţi că aşteptăm, aşa... să ne cadă pară mălăiaţă... Şi-n ziarul dumneavoastră tatonăm, de exemplu...
- Cum aşa?!...
- Păi, să ne gândim... Când a dispărut Manase Gradea? Acum, aproximativ, o lună... Imediat după furtul motorului de barcă, da? Când s-a furat motorul de barcă? Noaptea, da? Da. Cine era paznic în schimbul acela? Manase Gradea, da? Da. Deci, noaptea dispare motorul şi, a doua zi, Manase Gradea nu mai ajunge acasă... Ce concluzii putem trage de aici? Mai multe...
În timp ce vorbeşte, duce palma dreaptă în faţă, îndoind câte un deget.
- Unu: ori Manase Gradea a vândut motorul şi, având bani, a plecat în lumea largă, poate şi cu vreo blondă sau cu vreo brunetă – că era bărbat bine, cum aţi spus şi dumneavoastră – ceea ce eu, repet, cred că-i exclus, doi: ori vreun hoţ sau doi sau şapte au spart lacătul depozitului şi, tocmai când furau motorul, au fost surprinşi de paznic pe care l-au lovit şi, din greşeală sau intenţionat, l-au omorât şi l-au aruncat în fluviu, care-i la doi paşi de secţie, cum bine ştiţi şi trei: hoţii au venit, au spart depozitul, au luat motorul şi salut!, iar Manase Gradea care, poate, dormea, când se trezeşte, descoperă spargerea, intră în panică şi dispare, ceea ce eu, iarăşi, cred că este exclus. Şi, iată, cum ajungem şi la ziarul dumneavoastră! Care este elementul palpabil în toată povestea asta? Motorul de barcă. Despre ce motor de barcă este vorba? Ia să vedem! Avem aici copie după cartea tehnică.
Scoate din sertarul biroului un dosar pe care-l deschide şi citeşte calm, tacticos:
- Suzuki! Ce fel de Suzuki? Suzuki DF 15 L, doi cilindri, patru timpi, pe benzină, puterea maximă 18,5 kw, seria 01502F-782514 şi, atenţie! Preţul, peste 3000 de €. Tentant, nu? Şi noi, ce facem? Pândim, pipăim, tatonăm... Citim ziarul dumneavoastră... Găsim: Vând motor de barcă, preţ informativ cutare, telefon cutare. Sunăm la telefon cutare. Bună ziua! Domnu’, nu vă supăraţi, am citit în ziar că vindeţi un motor de barcă... Ce fel de motor aveţi? Yamaha, zice el, sau Mercury, sau Johnson, sau Honda, sau altul, sau altul – că le-am scris pe toate aici, după cum a fost situaţia. Mulţumesc, domnule, o să revin, o să vă mai caut, îi spui... Şi-i închizi telefonul. Şi iar căutăm în ziar, şi iar sunăm şi stăm cu urechea la pândă până auzim Suzuki... Şi, când auzim Suzuki, ce facem? Continuăm: Câţi cilindri are, în câţi timp este, ce putere are, e pe benzină sau pe motorină?... Şi, tot aşa... Şi, când toate corespund, normal că nu-l întrebi şi de serie – că, dacă-i omul nostru, se sperie şi stricăm jucăria. Îl întrebi unde stă, stabileşti să te-ntâlneşti cu el, te duci, vezi motorul, citeşti seria şi, dacă-i seria noastră, atunci e clar, nu?... Îl luăm la puricat. Verificăm actele lui, actele motorului etc., etc. Avem metodele noastre specifice, ştiţi dumneavoastră... Ca să nu mai vorbim de faptul că avem oameni prin talciocuri, prin pieţe, pe stradă, peste tot. Cum am mai spus. Nu stăm, domnu’ Ţugui, nu stăm. Căutăm motoare de barcă. Şi altele... Că se fură, domnule, se fură mult în ţara asta! Înţelegeţi!
- Da. Destul de dificil şi la dumneavoastră...
- Dificil, da’ asta ne este meseria... Uneori, durează şi câte un an sau doi. E greu până prindem un fir.
Bagă dosarul în sertarul biroului pe care-l încuie cu una dintre cheile prinse în breloc. Îşi reia ţăcănitul uşor cu marginea brelocului în tăblia biroului, priveşte pe fereastră, zâmbeşte serviabil.
- Pe la secţie aţi trecut?
- Am trecut, dar n-am găsit mare lucru... Toţi dau din umeri, de la director până la portar... Doi muncitori din Corod mi s-au părut cam dubioşi. S-au bâlbâit când i-am luat la întrebări şi, fiindcă mi s-au părut panicaţi, i-am scuturat mai tare şi-au spus nişte chestii contradictorii..., în rest, nimic. Oricum, o să-i avem în atenţie şi pe aceştia. Am atenţionat şi poliţia din Corod să tatoneze cu discreţie terenul, deşi la Corod nu prea ai ce face cu barca... Cam asta-i... Supoziţii, domnu’ Ţugui, supoziţii...
- Să fi plecat cu vreo tipă... spuneaţi că-i exclus.
- Da. Am vorbit cu soţia lui. Este o femeie de nădejde şi arată foarte bine. Au şi un copil... Imposibilă, o asemenea variantă!
- Da, da... Şi eu cred la fel.
- Aţi trecut şi dumneavoastră pe-acolo? De fapt, ce vă mai întreb, sigur că aţi trecut! Meseria-i meserie!
- La revedere, domnule Caraman, şi mă iertaţi dacă v-am răpit din timpul dumneavoastră...
- Nici o problemă, domnu’ Ţugui, mi-a făcut plăcere... Şi, să recapitulăm: n-am spus că-i mort, n-am spus că-i viu, n-am spus că a fugit cu vreo animatoare, n-am spus că n-a fugit... Am spus că a dispărut şi că...
- Ştiu: pipăiţi, pândiţi, tatonaţi. La revedere! Şi, dacă mai găsiţi ceva...
- Sigur, domnu’ Ţugui... Se poate?! Dumneavoastră veţi afla primul... Parol! Şi, la revedere!
Îşi strâng mâinile, după care comisarul salută milităreşte şi închide uşa în urma lui. La ieşirea din clădire, îl salută pe ofiţerul de serviciu care-i răspunde tot milităreşte, prin ghişeul camerei de gardă.
Ajuns în stradă, face la dreapta şi lasă în urmă clădirea masivă şi sumbră, îndepărtându-se cu o senzaţie ciudată de uşurare şi de libertate. Avem metodele noastre specifice... Simte cum, deodată, îi transpiră palmele şi gândul:

Iarnă. Cu zăpada până la burta calului. Noapte. Nu stele, nu lună. Doar vâjâitul vântului viscolind zăpada. Şi lătrăturile câinilor. În soba de cărămidă cu două prichiciuri, lemnele ard iute, trosnind. Deasupra patului, într-un cui în perete - lampa. Şi cutia de lemn frumos încrustat a ceasului. Ceas mare cu clopoţel deasupra. Tic-tac! Tic-tac! Continuu. Monoton. Printre tic-tac-uri, trosniturile lemnului arzând iute. Şi sforăitul mâţei Oalaboala. Pe pat. Lângă sobă.
Lângă Oalaboala – copilul. Blond. Ochi albaştri. Lumina lămpii – moale. Sub icoană, în perete – candela aprinsă. Lumina candelei – moale.
Cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâna citeşte. Cartea – pe genunchi. Groasă. Grea. Copilul se tăvăleşte prin pat, cu tălpile pe lăvicerul de lână întins pe perete. Oalaboala – sfârrr, sfârrr, printre tic-tac-uri, chiar lângă nasul copilului.
- Bunico, ce citeşti acolo? Tot Biblia?
- Da, puiule...
- Şi ce scrie acum în Biblie, bunico?
- Despre Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu scrie, puiule.
- Da’ ieri nu scria despre Iisus Hristos, bunico!
- Ieri nu scria, da’ azi scrie.
- Bunico, de ce o zi scrie şi o zi nu scrie despre Iisus Hristos?
- Aşa vrea Domnul-Dumnezeu, puiule.
- Bunico, Domnul-Dumnezeu este Tatăl nostru, nu-i aşa?
- Da, puiule, este Tatăl nostru.
- Şi noi suntem copiii Lui...
- Da, puiule, fiii Lui.
- Şi Iisus Hristos este copilul Lui, aşa ai spus.
- Da, aşa am spus.
- Bunico, Iisus Hristos este frate cu noi?
- Da, puiule, cu noi toţi.
- Şi cu tata, şi cu mama?
- Da, puiule, cu toţi.
- Bunico, da’ Iisus Hristos are bunică?
- Da, puiule, are.
- Şi bunica Lui unde stă?
- În rai, puiule, în rai.
- Bunico, toate bunicile se duc în rai?
- Cum o vrea Domnul, puiule.
Cu tălpile pe lăvicer, tăvălindu-se. Cu Oalaboala – sfârrr, sfârrr printre trosniturile lemnelor din sobă. Cu privirea în tavan. Numără scândurile din bagdadia chilerului, urmărindu-le cu degetul arătător. Una, două..., şapte..., nouăzeci şi una, şi două... Căldura prichiciului şi sforăitul mâţei îi moaie număratul. Afară, prin vâjâitul vântului, lătrăturile se aud rare şi îndepărtate. Deodată, un lătrat se aude mai aproape şi mai tare.
- Ursoaica, zice bătrâna.
Se opreşte din citit, îşi scoate ochelarii şi ascultă. O clipă, două... Ursoaica nu mai latră. Rămâne cu privirea în gol, aşteptând.
- Nu mai latră. I s-a năzărit ceva, că nu mai latră.
Se uită la ceas, pune cartea deschisă alături şi, după ce înveleşte copilul cu o ţolincă groasă de lână, coboară, alunecând uşor pe marginea patului. Ia două lemne de sub vatră, răscoleşte jarul cu cleştele şi le bagă în sobă. Scoate o cană din dulap, o umple cu apă din găleată şi o aşază în cel de-al doilea prichici al sobei. Apoi, se urcă în pat, îşi aşează ochelarii, ia cartea pe genunchi şi citeşte.
Tic-tac, tic-tac – ticăie ceasul printre trosniturile lemnelor din sobă, printre sforăiturile Oalaboalei şi ale copilului. Tot mai rare şi mai îndepărtate, prin vâjâitul vântului, prin viscol - lătrăturile.
- Ce face măiculiţa mea? Citeşte Biblia? Îl roagă pe bunul Dumnezeu şi pe Măiculiţa Domnului, să-i aducă băiatul acasă?
Vocea se aude deodată, blândă şi clară, de afară, din dreptul ferestrei. Înmărmurită, bătrâna se opreşte din citit şi îşi face semnul crucii.
- Doamne, Dumnezeule, Simion! Simioane, mamă, tu eşti? Tu eşti, băiatu’ mamii, tu eşti?
- Eu sunt, bună maică, fiul tău iubit, eu, şi de la Gherla mă întorc fericit la măiculiţa mea pe care a ţinut-o Dumnezeu sănătoasă ca să mă aştepte şi să mă îmbrăţişeze şi să o îmbrăţişez când oi ajunge acasă.
Bătrâna lasă deoparte cartea şi ochelarii şi, cu mâinile şi picioarele tremurându-i, coboară din pat, îndreptându-se grăbită spre uşă, vorbind:
- Alisandri, puiule, a venit nen’tu Simi, puiule, l-a adus bunul Dumnezeu acasă!
Trage zăvorul şi deschide uşa.
- Ca să te-mbrăţişez, ca să mă-mbrăţişezi, te-a ţinut Maica Domnului, măiculiţa mea!
O strânge în braţe, o sărută pe obraji, pe creştet. Cu pălăria în mâna stângă.
- Vino să te-mbrăţişeze şi pe tine nenea Simi, Alisandri, puiule!
Îl strânge în braţe. Îl sărută pe obraji, pe creştet.
Avea palmele şi obrajii reci şi, parcă, avea mustaţă.
După ce îşi scoate paltonul şi-l agaţă în spatele uşii, în cuier, cu pălăria alături, sărută icoana şi cade în genunchi, rugându-se.
Mănâncă şi bea un pahar, două de vin...
Apoi – şoapte...
- Cum a fost, băiatul mamii, cum a fost? Tare greu o fi mai fost, tare greu!
Şoapte...
- Greu... Da’ a dat Dumnezeu de-am scăpat. Unii n-au mai scăpat. I-au schingiuit până au spus şi ţâţa care-au supt-o de la mama lor... Şi, dacă n-au spus, i-au schilodit, i-au terminat...
Şoapte...
- Vă băteau, băiatul mamei, tare vă mai băteau, aşa-i? Lua-i-ar Mama Gaia să-i ia!...
- Bătaia nu era nimic pe lângă altele câte au fost... Au metode speciale, ei le spun specifice.
Şoapte...
- Să nu audă copilul, că-i minte de plod şi te-ntreabă una, alta când nu te-aştepţi, că-i tare isteţ... Seamănă cu tine...
- Da, da... Metode specifice, cum spuneam. Ne-au băgat aşchii sub unghii şi ne-au bătut cu vergele de corn la tălpi şi cu pungi de nisip – în spate şi-n piept. Ne-au spânzurat cu drugi băgaţi la încheietura genunchilor, complet dezbrăcaţi, cu mâinile legate de picioare, şi ne-au bătut cu creioanele..., de-am umblat toată vara cu boaşele vinete – să mă ierţi de vorba urâtă...
Şoapte...
- A dat Măiculiţa Domnului şi-ai scăpat, băiatul mamii, ai scăpat. Nu le-ar mai muri mulţi înainte! Că nu le-a fost de ajuns că ne-au luat pământurile şi casele şi animalele, ne-au luat şi ne-au schingiuit şi ne-au schilodit şi copiii... Mânca-i-ar viermii pământului, să-i mănânce! Doamne, mare blestem ai trimis pe capul nostru... Da’ acum, ai scăpat, băiatul mamii, ai scăpat!
Printre şoapte, cu un picior scos afară, peste ţolincă şi cu o mână pe Oalaboala care sforăie alături – adoarme.

Miezul zilei.
Merge pe trotuarul din dreapta. De o parte şi de alta, strada este mărginită de tei şi de castani. Ramurile dese, înfrunzite. Din faţă, pe trotuar, un grup de elevi de la Liceul Sfânta Marie. Băieţi şi fete. Braţ la braţ. Discutând, râzând, sărutându-se. Viaţa de liceean! Pe sub castani. Gândul domol, abătut. Cerul – nicăieri. Doar o adiere de vânt rătăcită printre ramuri, printre frunze. Şi adierea gândului său – memoria.

Ne-am cunoscut, încă din liceu, îşi aminteşte că i-a spus. El învăţa la seral şi eu la zi. La şcoală, venea cu bicicleta. Eram în clasa a doisprezecea. El intra în anul întâi, boboc, cum se spune. Ne-am întâlnit chiar din prima lui zi de şcoală. A venit mai devreme, a legat bicicleta de gardul şcolii şi a intrat în şcoală. Eu îl vedeam privind pe fereastră, din hol. A intrat timid şi încurcat. Când m-a văzut, s-a înroşit la faţă şi a zis bună ziua! Bună seara!, i-am răspuns eu, foarte înţepată, ca să-l pun la punct. Adică, tu eşti un boboc şi la seral, bă ţâcă, nu ca mine, absolventă, de-acum, şi la zi. El a simţit înţepătura şi s-a încurcat mai tare: Domnişoară, mi-a zis, mă scuzaţi, eu sunt nou pe-aici, unde se ţin orele de la seral? În şcoală, i-am răspuns eu cu deşteptăciunea mea înfumurată, dar mai amabilă şi mai zâmbitoare, căci m-a privit deschis şi curat şi mi-au plăcut ochii lui verzi şi mari şi timiditatea cu care mi s-a adresat. În ce clasă sunteţi?, l-am întrebat. A noua C. A noua C este la etaj. Haideţi, să vă arăt! Am luat-o pe scări, două-trei trepte, înaintea lui, fâţâindu-mă. Şi, când am tras cu coada ochiului să văd dacă-mi vede picioarele, m-am dezumflat - căci el mergea în urma mea privind jenat în jos. L-am aşteptat şi am urcat alături până la capătul scărilor. I-am arătat clasa. El mi-a mulţumit zâmbind, şi atunci am ştiut că sunt îndrăgostită. Ca să n-o mai lungesc, cum am terminat liceul, ne-am căsătorit şi ne-am mutat aici, în casa bunicilor, părinţii mamei mele, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Era o casă veche şi dărăpănată, cu grădina împânzită de buruieni. Şi, uitaţi ce-a reuşit să facă din ea, în şapte ani! E harnic şi priceput şi ţine la familia lui. Vă spun asta pentru că, poate, vă gândiţi că o fi plecat cu vreuna în lume. Dar eu vă garantez că nu. Nu este el omul care să-şi lase casa pentru aşa ceva. E adevărat, ca bărbat, arată bine. Femeile cam întorc ochii după el, pe stradă... Da’ el, nu!... De şapte ani, de când suntem împreună, mi-aş fi dat seama.
Vorbea stând pe scaun, cu mâinile – dreapta peste stânga – în poala şorţului de bucătărie. Şi, cum vorbea aşa, calm, cu privirea adâncă, cu zâmbetul subţire şi convingător, i s-a părut că seamănă cu cineva cunoscut şi, în timp ce o asculta, gândul îi sărea până la enervare, de colo-colo, încercând să descopere cu cine anume i se părea că seamănă.
Pe trotuar, pe sub ramuri înfrunzite de tei şi castani.