Critica rațiunii putrede
Imaginați-vă o țară sud-est europeană, apoi un oraș de provincie. Imaginați-vă instituțiile culturale și apoi cercurile neoficiale gravitând undeva la marginea mai umbroasă a primelor. Imaginați-vă un cenaclu și dacă se numește Noduri și Semne înseamnă că pot să mă opresc aici. Oricum n-o s-o fac: imaginați-vă oameni din toate păturile sociale ademeniți de o pasiune comună și, pentru ca imaginea să fie mai festivă, imaginați-vă o rază luminând galeș tot grupul ăsta strâns în cerc. Dacă nu e de ajuns, imaginați-vă că raza nu cade în mijlocul cercului, sau pe conducătorul grupului, ci pe o tânără halucinată de ale cititului.
În loc să vă imaginați toate astea, ați putea să vă gândiți la Cristina Dobreanu, și la un mic Dumnezeu privind-o galeș, binecuvântând-o și alimentând-o cu har. Veți spune: blasfemie! Cristina Dobreanu e Dumnezeu!
Bineînțeles că nu despre Cristina Dobreanu vreau să vorbesc. Ci despre o preconcepție des răspândită printre unii gălățeni, cum că la cenaclul Noduri și Semne se practică o critică dură, adevărată. Dacă vrei ceva mai constructiv-pozitiv, du-te la Cubul Critic Oblio, dar dacă vrei adevărul, la Cristina Dobreanu cenaclul Noduri și Semne vrei să te duci.
Am făcut asta mai bine de un an de zile și, într-adevăr, mă simt mai aproape de adevăr. Mi-a plăcut la cenaclu și mă duc acolo oricând am ocazia.
Criticile dure pe care le practică Cristina Dobreanu anumiți membri ai cenaclului nu mi s-au părut tocmai nimerite sau oarecum relevante. Asta pentru că le-am privit mereu în centrul lor vid pe care s-au format. Pentru a oferi un exemplu mai concret (ales la întâmplare și doar din motive discursive), voi vorbi, acum, despre Cristina Dobreanu, pentru care păstrez aceeași stimă, dincolo de micile nedumeriri pe care rațiunea ei mi le trezește necontenit.
Am studiat, spuneam, în acel an fiecare cuvânt rostit de Cristina Dobreanu, pentru că am observat raza aceea luminându-i neobosită chipul. Am ajuns la concluzia că, indiferent de textul la care se referă, critica ei se poate rezuma la 3-4 aspecte (al patrulea îmi scapă momentan): 1. redundanța; 2. superficialitatea; 3. artificialitatea. Să le analizăm pe toate trei mai îndeaproape.
1. Redundanța
E redundant atunci când într-un text două cuvinte asemănătoare apar mult prea aproape unul de celălalt. Analog, dacă două idei spun cam același lucru, se poate renunța la una. Astfel, o puteți auzi sau vă puteți aștepta s-o auziți pe Cristina Dobreanu cerându-va să simplificați textul. Sfatul e bun și pentru Alexandru Maria (fie că scrie proză sau poezie), și în cazul lui Ion Avram (indiferent că scrie bine sau nu), dar și în cazul Stelei Iorga (care, dac-ar simplifica poezia, ar scoate un volum de titluri).
În spatele reproșului redundanței stă convingerea Cristinei Dobreanu că repetarea înseamnă repetare, și că doar în cazuri deja consacrate atmosfera, structura și hazul unui text sunt date de intensificarea foarte subtil gradată a unui sentiment, motiv sau unei stări inițiale. Intensificare care se poate realiza tehnic prin reluări, la intervale mai mari sau mai mici, a unui cuvânt sau grup de cuvinte. Atâta timp cât autorul nu introduce în text întreaga familie de cuvinte, putem să respirăm ușurați. Mai greu de zis e când citește Florin Buzdugan.
2. Superficialitatea
Textul trebuie să spună ceva grav. Dacă ideea din spatele textului e mai greu accesibilă, atunci totul poate fi salvat de tonul grav al naratorului sau instanței lirice. În caz contrar, textul e prea susceptibil de superficialitate. Mare atenție: chiar dacă are miză, prea multe jocuri narative (care întotdeauna apar datorită neseriozității autorului și niciodată n-au legătură directă cu presupusa miză) și tot eșafodajul scapă oricărei profunzimi.
Câteva exemple de miză, pentru a ajuta tinerii scriitori: profund e atunci când se vorbește despre dragoste (doar dacă e nefinalizată, pierdută sau pur și simplu imposibilă), întâmplări nefericite care zguduie un personaj sau altul, despre artă în general – cu mare grijă, ca să reiasă dimensiunea esențial serioasă și, bineînțeles, despre sinceritate.
Dacă nu îndepliniți nici măcar o condiție dintre cele enumerate mai sus (să fim serioși, măcar una până și cel mai nefericit autor o poate îndeplini!), o veți auzi pe Cristina Dobreanu spunând: îi lipsește profunzimea.
3. Artificialitatea
Autorul trebuie să fie narator. Și nu orice fel de narator – unul dintre cei mai veridici (în raport cu autorul, se înțelege, și cu Cristina Dobreanu). Prin asta înțelegem că autorul trebuie să fie sincer. Ce e sinceritatea? Dacă vă întrebați asta înseamnă că nu sunteți sinceri, și nici buni scriitori.
Artificialitatea mai apare și de fiecare dată când textul e încâlcit sau doar ceva mai greu de urmărit. Dar și atunci când ideile din spatele textului sunt ceva mai complicate. A nu se înțelege de aici că i-ar fi greu Cristinei Dobreanu să urmărească aceste texte. Saussure și Chomsky? I-a citit, n-ar fi pierdut nimic nici dacă n-ar fi făcut-o. Ar fi putut concepe Capitolul VI din Cursul de lingvistică și fără Saussure. N-a făcut-o pentru că l-a anticipat pe Derrida.
Despre ce înseamnă artificialitatea în critica Cristinei Dobreanu se pot spune prea multe. Mă opresc aici de frica redundanței, dar și pentru a preîntâmpina anumtie obiecții.
Cu siguranță, tinerii scriitori vor întreba: Dar bine, reproșând oricărui text aceste trei aspecte, nu cumva însăși Cristina Dobreanu devine puțin cam artificială, superficială și mai ales redundantă?
În fața unei asemenea idei năstrușnice, Cristina Dobreanu ar zâmbi nonșalant: Asta e părerea ta, aruncând mănușa unui relativism plin de fair-play. Dar numai eu voi vedea raza obiectivității sclipindu-i în ochi și transcendând o secundă Galațiul.
Dar nu este, până la urmă, adevărul pe care l-am aflat astfel o valoare puțin cam stagnantă? Vor întreba tinerii scriitori. Iar dacă critica Cristinei Dobreanu este aceeași, insensibilă la gen și categorie estetică, nu pot să asum pur și simplu, de la bun început, că textul meu mai merge simplificat, că mă pot raporta ceva mai sincer la el și că-l pot face, în general, puțin mai serios? De ce trebuie să o mai deranjez pe Cristina Dobreanu cu încă o lectură din care nu va fi câștigat nimic?
Răspunsul la aceste frământări de bun-simț sunt ceva mai complicate. Critica Cristinei Dobreanu nu e mereu stagnantă. Uneori în ochi i se strecoară mila față de autor, de exemplu. Dar Cristina Dobreanu este, de obicei, deschisă conflictului de idei. Dovada vie va fi faptul că va răspunde aceste sumare, superficiale incursiuni în critica-i, arătându-mi cu exactitate pe unde-oi fi fost cam nesincer cu mine. Apoi, pe Cristina Dobreanu n-o deranjează niciodată lectura. Cuvintele redundant, superficial, artificial vor ieși de pe buzele ei într-un mod natural.
Estetica în viziunea Cristinei Dobreanu
RăspundețiȘtergereFără dorinţa de a întoarce cuţitul în rană, aş vrea să completez micul „portret” de faţă cu un alt aspect: estetica în viziunea Cristinei Dobreanu. Întrucât există premizele unei polemici la postul anterior (poemele citite de mine pe 28 ian), aş dori să continuu ceea ce s-a discutat acolo.
Nu e prima dată când aud la Cristina formularea: „întrebarea centrală a literaturii este de ce scrii?”. Din punctul de vedere al tinerei comentatoare de la cenaclul „Noduri şi Semne”, dacă răspunzi la această întrebare esenţială, restul (scriitura, opera) vin de la sine. Trebuie doar să stai în poziţia lotusului pe o frunză de ficus, iar versurile vor curge, ca atrase de un magnet invizibil, spre tine. Deoarece, nu-i aşa, eşti pătruns de cele mai bune intenţii cu putinţă!
Iar alţii care, naivi, credeau că literatura e o problemă de „cum” şi „ce” scrii (în această ordine!)... La alte cenacluri frecventate am auzit principiul: „nu comentăm ideile sau persoana autorului, ci doar scriitura în sine”. De asta suntem scriitori, nu? Că dacă erau mai importante ideile, eram filozofi (sau eseişti); ori dacă erau mai importante intenţiile, eram altceva: preoţi sau nu mai ştiu ce modele de conduită morală.
Trebuie scriitorul să fie plin de intenţii nobile faţă de actul scriiturii? „Da, morţiş!”, spune Cristina Dobreanu. „Nu!”, ar spune alţii. Cu ce ar fi mai urâtă opera sublimă a unei curve, a unui homosexual, a unui criminal sau a unui nebun? Cum poţi aprecia o carte dacă nu cunoşti motivaţiile care au stat în spatele scriiturii? Dacă soţia declară că „X” scrie motivat doar de intenţii nobile, îşi va revizui Cristina Dobreanu cele afirmate despre poeziile lui? Iată în ce gen de impasuri poate ajunge o tânără comentatoare din cenaclu care încurcă literatura cu paraliteratura. Căci ce altceva poate fi o anchetă privind motivaţiile din spatele operelor literare, dacă nu paraliteratură? Este relevant că Dostoievski a scris, iniţial, pentru bani, că Sadoveanu a fost un mic tartor al vremii sau că Hamsun a fost renegat (moral) de propriul popor timp de cincizeci de ani?
La Cristina Dobreanu, „etica” precede „estetica”. Întrebarea fundamentala despre creaţia literară este de ordin etic. Orice discuţie despre genuri, generaţii sau tehnici literare o va intriga pe comentatoare. „Tehnică literară?!? Ah, ce cuvânt ingineresc!” Dar oare ce sunt scriitorii, dacă nu nişte arhitecţi, nişte ingineri ai textului, nişte truditori ai expresiei? Domeniul primordial de interes al scriitorului trebuie să fie „tehnica literară”, categoric. Idealul operei pure este: subiect nul, tehnică desăvârşită! Însă acesta este doar un ideal, care ar ilustra întrebarea iniţială: „cum scriu?”. E clar că, atunci când discutăm despre o operă literară efectivă, contează şi subiectul. Literatura scrisă doar în virtutea tehnicilor literare este de interes strict filologic. Este vehicolul pur. Când se adresează publicului larg, el trebuie să transmită (şi) altceva! Avem instrumentele, să le folosim deci.
Fără a comenta cele spuse în articolul de mai sus, mi-am permis doar a întregi portretul tinerei comentatoare din cenaclul „Noduri şi Semne”. Acum ştim şi pe ce fundament filozofic se spijină aparatul critic descris de Adrian Haidu.
De la critica textelor s-a ajuns la o critică a viziunilor, sau depinde de percepţie - semiviziunilor sau falselor viziuni, o critică a membrilor cenaclului şi a modului cum văd ei literatura. Nu contează aici dacă a pornit cineva primul pe drumul ăsta şi cine a făcut-o, ideea e că nu cred că blogul cenaclului e loc pentru astfel de critici şi de polemici. Blogul cenaclului nu cred că trebuie să fie folosit pentru a face astfel de portrete. Fiecare cu eticile sau esteticile lui. Poate acest editorial ar fi mers postat pe blogul tău, Adrian, nu pe blogul cenaclului din care faceţi parte şi tu şi Cristina, şi chiar Andrei Velea. "O critică a raţiunii putrede" identificată cu unul din membrii cenaclului, oricare ar fi ăla nu mi se pare în ordine să fie postată, cel puţin pe acest blog, subliniez, poate fi postată pe orice alt blog.
RăspundețiȘtergerePână la urmă ce simt şi văd în spatele unui text spun fie că place sau nu. Deşi Andrei, dacă îţi aduci aminte, când am început să vorbesc despre textele tale la cenaclu, m-am ferit să spun ce credeam: că textele tale păcălesc, şi am ocolit...însă, am făcut şi destule referiri la realizarea lor "artistică", iar unele observaţii erau bune, poate şi numai pentru faptul că au fost amintite şi de alţii. Cred că etica şi estetica se reflectă una într-alta..Sunt atâţia autori care după prima carte f bună, s-au lăsat prinşi de succes, de numele lor şi li s-a scrântit şi realizarea artistică..stim de alţi scriitori care după ce au făcut pact cu puterea, iar nu au mai fost ce-au fost în realizarea lor artistică..şi doar ştiau literatură. Încât, motivaţia reală care te mână să scrii poate fi şi ea o problemă..
RăspundețiȘtergereTrebuia să mă rezum doar la ce am spus la cenaclu, şi la minimele discuţii ocazionale..şi să nu postez pe blog, referirea aceea atât de directă şi personală.
Salut... Haidu!
@Nicoleta: Eu chiar cred ca blogul cenaclului e locul ideal pentru o polemica de genul asta, din moment ce e o chestiune care afecteaza direct prestatia si prestanta cenaclului. Nu era un atac gratuit la persoana Cristinei, ci un atac la o metoda care nu functioneaza pur si simplu. Si sper sa fie un prilej pentru toti membrii cenaclului sa-si revizuiasca sau sa-si gandeasca mai mult pozitia etica/estetica/critica, pentru ca nu e Cristina singura care stagneaza sau regreseaza. Si asta asfecteaza foarte mult imaginea cenaclului, nu polemica pe care am vrut s-o incep aici.
RăspundețiȘtergere@Cristina: Ai impresia gresita ca lupti pentru un ideal si faptul ca asta iti atrage comentarii negative te motiveaza. Nu ar trebui.
Nu e vorba ca autorului nu-i place parerea ta despre textul lui.
E vorba ca nimeni nu intelege ce spui. Sfaturile tale cad mereu pe langa. Si asta pentru ca nu te raportezi la intentia celuilalt. Nu ar fi neaparat gresit din partea ta, dar esti si foarte insistenta, ceea ce deranjeaza mult mai mult decat comentariul in sine.
Poti sa fii cat de directa si personala vrei in comentariu, dar la un moment dat trebuie sa te opresti sa te autoevaluezi. Sa-ti pui cateva intrebari:
1) Am dreptate?
2) A inteles cineva ce vreau sa spun?
3) Am inteles textul? Am incercat sa-l inteleg?
4) Tine cineva cont de parerile mele?
5) Pot sa mi le exprim altfel ca sa ma fac mai bine intelesea?
Lista ar putea continua destul de mult.
Cristina!
comentariu semnat de Ion Avram:
RăspundețiȘtergereReferitor la spusa: preconcepţia des întâlnită printre gălăţeni – cum că la cenaclul Noduri şi Semne se practică o critică dură, adevărată din editorialul lui Adrian Haidu „Critica raţiunii putrede”:
• Nu ştiu cu ce ocazie am mai auzit această afirmaţie şi am meditat vag asupra chestiunii în cauză, concluzionând calm că teribila şi enervanta axiomă nu a survenit din interiorul cenaclului Noduri şi Semne, ci de cu totul aiurea şi, probabil, din cauza celor 27 de ani de continuitate a mişcării şi a celor multor persoane, scriitori sau şi alţii, care s-au perindat de-a lungul timpului prin cenaclu (Mihail Gălăţanu, Petre Barbu, Ion Potolea, Gelu Ciorici, Adina Dabija, Maria Timuc, Dimitrie Lupu, Viorel Ştefănescu, Stela Iorga, Ion Zimbru, Alexandru Maria, Anca Şerban Gaiu, Simona Toma, George Mitea, Bogdan Rusu, Victor Cilincă, Tudor Neacşu, Costel Crângan, Simon Ajarescu, Alina Durbacă, Cristi Pavel, Eugen Neculiţă, Dan Manole, Mirel Floricică, Ruxanda Anton şi, mai nou – A.G. Secară, Andrei Velea ş.a.md. – toţi oameni cu carte) şi care or fi influenţat insidios conştiinţa culturală zgribulită a unor martori provinciali, determinându-i să facă afirmaţii de pe margine, precum că la N&S ar fi vorba de ceva duritate critică;
• Cazul nu este izolat; în 24 ianuarie 2011, am citit în cenaclul Oblio; iată cum m-a atenţionat scriitorul Victor Cilincă: Ai grijă, bătrâne, că ăia-s cam duri! Parol! De unde şi vorba durul strigă durul sau fiecare cu zvonul mamii lui.
• Însuşi Adrian Haidu – prietenul şi haiduggerul cenaclului nostru, de aproape un an (La mulţi ani, prietene, alături de N&S!) – a pus umărul la consolidarea axiomei buclucaşe, cu vocea sa critică instruită dar acidulată (spusa ar putea fi valabilă şi pentru prietenul nostru, poetul Andrei Velea);
• Ca orice cititor pasionat şi consecvent, Cristina Dobreanu apreciază textele după impresiile lăsate de lectură şi, în lipsa unor instrumente/aptitudini critice (lipsă de care şi majoritatea dintre noi ne facem vinovaţi), se exprimă adesea expeditiv, prin da sau nu, îmi place sau nu-mi place, e bine, nu e bine, sau apelând la nişte 3 - 4 aspecte cum ar fi redundanţa, superficialitatea, artificialitatea... şi încă unul care-i scapă lui Adrian Haidu - ceea ce, într-adevăr, nu este tocmai academic, dar nici un pericol nu este. Criticul trece, cititorul rămâne. Că de scriitor, ce să mai vorbim...
• În calitate de cronicar al cenaclului, cred că am greşit adesea, publicând întocmai comentariile/ părerile colegilor faţă de un text sau altul. Mă gândesc că, evitând/ocolind unele observaţii/afirmaţii directe, dure, neavizate (deşi, poate, sincere) la adresa unui text sau altul, s-ar fi putut evita gâlceava. Mai ales că unele dintre diferende se pot ostoi în repriza secundă a cenaclului – la DA ISI, de exemplu. Încă nu-i târziu.
Salutări!
Am urmărit cu interes polemica iscată, ba chiar am şi participat cu o scurtă „completare” a editorialului haiduggerian. Colega Cristina să nu se supere (chiar dacă nu sunt „oficial” membru al cenaclului, însă Galaţiul e aşa de mic...), cel puţin din punctul meu de vedere nu s-a vrut decât un „pamflet”. Poate că nu e „frumos” să ne spălăm hainele în public, cum sugerează Nicoleta, în schimb şi Adrian e îndreptăţit să susţină că există un risc ca o atitudine personală mai mai puţin „reuşită” să fie confundată cu atitudinea întregului cenaclu, fapt care să atragă un minus de imagine. Până la urmă şi cei care comentează în cenaclu (fie că au sau nu pretenţia de a fi critici literari, însă „comit” un act critic), au nevoie de „feedback”.
RăspundețiȘtergereCenaclul „Noduri şi Semne” este, de departe, cel mai vechi cenaclu al Galaţiului şi cel mai bine organizat (în continuare). Nu pot să nu subliniez consecvenţa şi constanţa întâlnirilor, a berilor de după cenaclu, a cronicii literare, a blogului şi a unităţii dintre membri. Lipseşte o revistă şi, poate, un critic literar „de talie” („cu acte”) pentru ca tabloul să fie ideal.
Totuşi sunt de acord cu Adrian acolo unde spune că în cenaclul „Noduri şi Semne” se practică o „critică dură”. Eu am încercat de multe ori să vin la „Noduri şi Semne” de-a lungul timpului, însă mi se păreau, efectiv, prea duri! Asta nu înseamnă că e ceva rău: sinceritatea este de multe ori dură, nu? Este vorba de metodă aici. Noi („Anton Holban”, „Gellu Naum”, „Cubul Critic”) am avut o altă abordare, mai „profesorală”, moştenită de la talentul didactic al domnului Constantin Dimofte, aşa că am mers mai degrabă pe ideea de „cenaclu-şcoală”. E bine să fie cenacluri cu metode (dacă nu viziuni) diferite!
În acelaşi timp are şi domnul Avram o doză consistentă de dreptate acolo unde sugerează că în jurul aşa zisei „durităţi” se ţese şi multă mitologie. Îmi amintesc de cenaclul pe care îl ţineam în liceu: la un moment dat ajunsese un zvon la urechile mele cum că bem la cenaclu şi alte nebunii, lucruri categoric false!
Aşa cum am sugerat şi în intervenţia anterioară, cred că Andrei Velea are dreptate: este nevoie de un critic literar – nu neapărat autorizat, dar competent şi recunoscut la nivelul cenaclului N&S şi chiar la niveluri mai înalte. Cred că Adrian Haidu poate deveni o autoritate în acest sens, chiar şi de la distanţă (blogul şi trenul îl pot ţine aproape de noi).
RăspundețiȘtergereSalutări!
Ion Avram
Democratic ar fi fost in primul rind ca Haidu sa isi fi postat parerea personala pe blogul personal, deoarece el NU reprezinta pe TOTI membrii cenaclului si nici nu imi amintesc sa fi fost indrituit de careva sa o faca.
RăspundețiȘtergereEste clar un atac la persoana C. Dobreanu, la care se ralieaza si dl. Velea.
Eu ma delimitez democratic de opinia lui Haidu si a lui Velea, nu pentru a lua apararea cuiva – la urma urmei fiecare are gura sa vorbeasca si computer sa scrie un drept la replica, ci pentru a-mi apara teritoriul personal pe care a indraznit Haidu sa scuipe.
Am zabovit mult inainte de a scrie citeva rinduri, marturisesc, din scirba.
De faptul ca pe pe unul ca Haidu il seaca la ficati (nu e de fapt singurul) ca i se semnaleaza minusuri in „opera”, nu imi pasa. In schimb ma deranjeaza ca m-a facut imbecila in mod indirect, arogindu-si o statura intelectuala pe care in mod cert eu vad ca nu o are.
Faptul ca studiaza in Bucuresti este irelevant pentru mine, care am facut Literele tot acolo.
Nu am timp a ma apleca asupra psihologiei lui Haidu, care da lectii de autoevaluare altora, cind ar trebui sa se uite intii in propria ograda si sa isi raspunda el la intrebari esentiale, nu sa masturbeze hirtia, plictisind auditorele cu divagatii nesfirsite in jurul unui subiect foarte straveziu.
Sa nu mai spun ca nu este axioma ca Facultatea de Litere, Bucuresti naste ... oameni cu caracter, basca critici!
Daca dl. I. Avram il percepe pe Haidu ca pe un viitor critic, eu il percep, raportindu-ma strict la cele scrise de el, drept un mare magar impertinent.
In plus nu ii recunosc lui Haidu nici un fel de superioritate profesionala, fata de mine, pe ratiunea ca el sade in Bucuresti si eu vietuiesc in Galati.
Cit despre faptul ca Cristina Dobreanu ar da tonul la opinie intr-o grupare literara ca a aceasta, asa cum afirma dl. Velea, mi se pare o afirmatie foarte tendentioasa.
In ambele situatii detectez acel leninist „cine nu e cu mine(noi) este impotriva mea(noastra)” total nedemocratic. Adica din punctul dvs. de vedere trebuie sa imi tremure c...rul, daca nu laud textele literare ale cuiva, ca „ma pune careva pe blog”??!!!
Din punct de vedere strict personal mie nu „imi da tonul” C. Dobreanu si nici nu mi-l ia.
Si din cite am vazut in ultimii 10 ani, de cind mult incriminata persoana vine pe aici, nimeni din cenaclu nu s-a lasat influentat de criticile ei.
Iar „critica dura” din grupul literar Noduri si Semne vine de la faptul ca suntem mai exigenti cu noi insine ca scriitori, cit si cu altii. Atit.
Astept scuze de la Haidu. Pe blog.
Daca Haidu nu stie sa respecte un om, trebuie plesnit peste ochi.
In mod normal as fi tacut, dar cind te face unul prost, fara ca tu sa fii!!! este o datorie sa-i raspunzi, ca altfel daca taci demn te mai ia si de fraier si iti spune tu.
PS – Am scris cu „î” din „i” fiindcă aşa este de fapt corect.
Fara dram de respect,
Stela Iorga.
Din dragoste fata de literatura si de cenaclu, poeta Stela Iorga este (prea) patimasa...
RăspundețiȘtergereDeparte de mine ideea de a spune ca atitudinea unui membru al cenaclului se poate identifica cu atitudinea oricarui alt membru. Am spus doar ca exista acest risc (si cred in continuare ca e posibil, dar nu foarte probabil). Imi place ca la „Noduri si Semne” se cultiva individualitatea strict delimitata (uneori, poate, cu riscul de rigoare: acela de-a avea pareri neavenite alaturi de pareri foarte bine fundamentate).
Nu stiu daca m-am „raliat atacului haiduggerian”, cat am continuat o polemica pe care am inceput-o pe o pagina anterioara cu Cristina Dobreanu, polemica pe care am abandonat-o dupa prima postare, intre altele si din dorinta de a nu o supara pe Cristina. Nu mi s-a parut corect ca pe o pagina pe care sunt poeziile mele sa apara supozitii gen: „iti iubesti mai mult imaginea decat poezia”. Cred ca daca se intampla asta, nu stateam paisprezece ani sa-mi rod coatele prin cenacluri alaturi de domnul Dimofte, fara sa public sa sa particip la concursuri. Au citit prieteni de-ai mei acele poeme si m-au intrebat daca e adevarat... Cristina si-a recunoscut gestul neinspirat, asa ca gata, cred ca am spus suficient (daca nu si prea mult) din ce aveam de spus.
Fug peste Prut la o terapie cu suc de struguri. Sper sa va regasesc mai detensionati!
Fratele meu, eu chiar cred ca v-ati dilit!!!
RăspundețiȘtergereAsta imi aminteste ca am auzit recent o discutie elitista in care se afirma ca in ultimul timp se merge pe "dileala"...
O fi un nou curent!?!
Prietene Adrian, mi-am permis sa te citez mai jos( cu unele sublinieri - *** -!!!), ca sa vezi cum te mai fura condeiul - fapt nepermis, din punctul meu obscur de vedere(!)...
RăspundețiȘtergereA'propos, iti propun ca urmatorul subiect in acelasi registru sa fiu eu( garantez ca nu vei starni aceleasi valuri!). In legatura cu acest editorial( C.D.), ai toata sustinerea mea( mai putin in cele semnalate) si consider ca unele comentarii reflecta citirea lui in diagonala, superficialitate si ingustime ideatica! Da-i bice inainte fara retineri!
"Răspunsul la aceste frământări de bun-simț ***sunt ceva mai complicate***. Critica Cristinei Dobreanu nu e mereu stagnantă. Uneori în ochi i se strecoară mila față de autor, de exemplu. Dar Cristina Dobreanu este, de obicei, deschisă conflictului de idei. Dovada vie va fi faptul că va răspunde ***aceste sumare***, superficiale incursiuni în critica-i, arătându-mi cu exactitate pe unde-oi fi fost cam nesincer cu mine."