luni, 14 februarie 2011

Despre zebre (Partea I)

 
  Uneori povestea vine, se aşază la masă, comandă o bere şi se desfăşoară de la sine în faţa mea.
   Aşa s-a întâmplat într-una din nopţile cenaclului de la Galaţi. Stăteam în Da Isi şi-mi contemplam pasiv berea (făcea cinste Ion Avram aşa că era a şaptea), viaţa (făcea cinste Dumnezeu aşa că era ultima) şi comesenii (Gabi Ghimpu, Ion Zimbru, Ion Avram şi Cristina Bălan). Dintr-o dată, a început povestea.
  Gabi Ghimpu, din spatele bărbii lui impunătoare, l-a întrebat pe Zimbru dacă zebrele sunt albe cu dungi negre sau invers. Zimbru şi-a oprit brusc freamătul interior care întotdeauna îl face să pară că tremură nervos sau că tuşeşte, sau că ar vrea să strănute, astfel că îţi vine să-i spui noroc sau sănătate când deschide gura (ceea ce oamenii ar trebui totuşi să-i spună în astfel de ocazii), şi l-a fixat pe Gabi cu privirea. Discuţiile au încetat atunci la masă şi ne-am uitat cu toţii la Gabi. Mai puţin eu, mie-mi plăcea să mă uit la Zimbru, care aştepta să-i vină o replică haioasă (m-am flatat gândindu-mă că încerca să mă amuze pe mine, simţea că ar fi necesar să facă asta). Când şi-a dat seama că degeaba aştepta, şi că totuşi trebuia să spună ceva, a dat un răspuns serios şi chibzuit. Albe cu dungi negre.  
  Ca unghiile de la picioarele mele.
  Întrebarea lui Gabi a făcut înconjurul mesei în câteva secunde. Cu siguranţă că ar fi stârnit dialoguri în idei dac-ar fi fost pusă în antichitate. Aşa, a stârnit nişte asociaţii libere printre toţi comesenii. Gabi s-a mulţumit să dea din cap în semn că nu (ceea ce a tot făcut cât s-a vorbit despre zebre), ca un bătrân filosof stoic, Cristina, din plăcerea de a-l contrazice pe Zimbru, a adus argumente în favoarea celuilalt răspuns, iar Ion Avram a ambiguizat total discuţia, introducând cele mai pestriţe animale în scenă şi bombardându-ne cu noi întrebări tulburătoare. Cu dalmaţienii cum e?
  Neaşteptându-se la asemenea repercusiuni, Ion Zimbru s-a făcut din ce în ce mai mic şi chiar s-a străduit să-şi impună părerea. Când n-a reuşit, şi-a întors privirea spre mine şi mi-a cerut ajutorul. Asta mi-a displăcut pentru că mă amuzam destul de bine (eram deja la opta bere, aceeaşi viaţă) privind povestea în care nu voiam să intervin – i-aş fi pus astfel capăt.
  I-am confirmat opinia lui Zimbru, care a respirat uşurat, dar nu cu ideea lui Zimbru eram de acord, ci cu ideea de Zimbru în general. Îmi plăcea să mă uit la el, să-i prind toate gesturile mâinilor, care par mereu pe fugă, stau locului şi dintr-o dată izbucnesc scurt, se opresc nehotărâte, aprind o ţigară împrăştie scrumul haotic se ridică semi-impunătoare ca să puncteze o idee; apoi ochii lui Zimbru, încadraţi lejer de ochelari, privesc peste lentile când aşteaptă un răspuns şi nedumeriţi când îl primesc, întotdeauna vii ca nişte şoareci intuind motanul şi plăcându-le jocul; râsul lui Zimbru e punctul culminant şi râde spasmodic cu tot corpul, hohote scurte şi seci, mai mult vizuale decât sonore, râsul lui face lumina să tremure ca pîlpîitul lumânării – te întrebi dacă-i adevărat sau aievea, râde sau acum chiar strănută?
  Asta a fost povestea despre zebre. Discuţiile au continuat pe diferite căi, dar, ca de obicei atunci când e destulă bere şi Haidu, toate discuţiile invariabil s-au împotmolit într-un absurd derizoriu şi plăcut. Întotdeauna când cineva încerca să facă într-un fel sens, întrebând: Despre ce vorbim?, eu răspundeam despre zebre şi Cristina Bălan râdea. De unde am dedus că era inteligentă, avea acea subtilitate necesară oricui pentru a aprecia umorul de calitate şi că, în general, era o prezenţă plăcută, ancorată în concret. Din ce am mai discutat îmi amintesc că părea şi citită. Din felul ei de a fi, am mai dedus şi că are acel ceva poetic, că ştie să se uite la oameni şi să deosebească dungile negre de fond. Mi-am zis atunci: cred că scrie bine. Dar nu aş fi aflat niciodată cum scrie dacă Zimbru nu s-ar fi transformat într-o nouă poveste.

citiți partea a II-a

7 comentarii:

  1. pentru ca apare in foileton, cate o bucata pe saptamana :)

    RăspundețiȘtergere
  2. auci!
    deja mi s-a facut frica
    stii ce e haios in frica asta? ca nu m-a preocupat niciodata pana acum cat de inteligenta (sau nu) sunt ori par
    dealtfel chiar ma inchipuiam o figura obscura care n-ar atrage atentia si-mi era comod asa, ca unei particule neutre intr-o substanta pe care n-o influenteaza
    cu toate astea, nu strica nimanui o privire asupra sa, in afara de cea proprie
    eu una voi citi atent si randurile si printre ele
    si de-aici sper sa evoluez
    dac-o mai fi vreo sansa, desigur :))

    RăspundețiȘtergere
  3. "Nu-i răspund lui Adrian Haidu pentru că este deştept sau pentru că nu este, ci pentru că atacă vehement teritorii pe care nu le cunoaşte. El nu pune nici o întrebare, dar îşi permite să insinueze un morman de răspunsuri pe adrese necunoscute sau, cel puţin, explorate aiurea.
    Dumnealui, titrat şi ex/titrat din toate punctele de re/vedere, uită că a „uitat”jocurile secunde şi fecunde ale iubirii, că poezia a rămas sine qua non. Mister Haidu, copleşit de propria-i personalitate, se face că plouă şi se face că ninge într-un deşert pe care-l cultivă fără să vrea sau, mai abitir, taie gâtul unor animale de la carea a supt (nişte) lapte, nişte imunitate folositoare la timp de trezire între frumos şi urât.
    Domnul Adrian Haidu execută numere excelente la bară fixă, dar nu-şi aminteşte câţi poeţi au murit şi mor la trapez. Dumnealui are nota zece la citire, dar neagă orice încercare/tentativă a celor care vor să „câştige” un loc în Infern. Citeşte şi atacă. Atacă şi citeşte. Ca şi cum, în raţiunea domniei sale, grâul/galbenul este vinovat de moartea lui Van Gogh, raţiunea pură/”şubredă”este duşmanul poeţilor/mizerabililor departe de Kant.
    Admir, dar nu „devor”scrierile „frumosului”visător de „Mizil”(o poantă dătătoare de „frisoane”liricoidale), însă aş vrea să nu mai umble cu sugestii departe de sinceritate şi literatură.
    Vreau să trăiască şi să scrie, nu să se lase purtat de prejudecăţi/invidii egale cu valurile unei mări eterne şi moarte.
    Este deştept domnul Adrian Haidu, dar nu este suficient. Îi mai trebuie un pic de modestie, un strop de înţelegere, un respect vehement al distanţei faţă de propria sa personalitate."

    spuse Ion Zimbru

    RăspundețiȘtergere
  4. soareci intuind motanul. se petrecea bine, cand am gasit acest text cuceritor.

    RăspundețiȘtergere
  5. ..., pentru adevarul ISTORIC - intrebarea cu pricina nu a fost lansata de Gabriel G( tipul nu poarta atata adancime asupra sa!!!)!

    RăspundețiȘtergere
  6. gabi, istoria o fac cuceritorii

    RăspundețiȘtergere