Iarna trecută, mersesem cu mama la cumpărături. Beculeţele dimprejurul ramelor ferestrelor de la magazine îmi aminteau de copilărie, de serile în care nu închideam ochii, îi lăsam deschişi, îl aşteptam. Dar... imediat ce îi închideam, presupusul Moş Crăciun se strecura, burtos cum era, pe broasca uşii de la intrare şi lăsa cadourile mult râvnite. Da... Fulgii cad din cer tăcuţi, o acoperă pe mama şi o fac să strălucească. O stea ce a luat formă umană. Tata, pe-atunci, era mai tot timpul plecat la muncă. Ziua era plecat, noaptea dormea (ca un balaur fericit că a mai mâncat o virgină). Venea seara acasă, nervos, răcnind că nu are chef, că nu vrea. Că nu-i pasă. Copilăria a trecut pe lângă mine râzând, chicotind. Ceilalţi copii erau acoperiţi de puf, de cuvinte fără rost. Uneori îi vedeam cum se refugiază în castele din nisip, înghiţite de gura enormă a Soarelui. Alteori, îi auzeam, de la etajul patru ca pe nişte furnici ce tropăiau lucrând. Eu râdeam şi aruncam cu baloane de apă îngheţată în ei. Se speriau şi fugeau care-ncotro. Nici-odată nu am reuşit să intru în cercul lor perfect.
Am crescut.
Acum două ierni, mama îşi îmbrăcase cojocul, se dăduse rostogol pe gura dealului, la vale. Plecase la bunica. Eu nu o văzusem pe bunica. Mi-era frică de ea. O femeie bătrână, cu riduri ce mi-ar înghiţi şi cele mai mici gânduri infantile. Palmele ei bătătorite de atâta muncă, ochii ei mici, secaţi de atâtea lacrimi scurse din cauza vinului, a vârstei de aur care nu era chiar de aur, mă speriau. Niciodată nu am vrut să merg cu ea. Preferam să mă ascund sub pătura patului, şi citeam. Citeam fără oprire. Mă visam omul-de-zăpadă, cu ochi negri în loc de sferele astea albastre (ca nişte halouri văzute de atâtea şi atâtea ori), în locul dinţilor aş fi avut cărbuni (un zâmbet permanent, care să nu dispară ― indiferent de anotimp, zi, stare ―, ci să fie mereu acolo). Tata se luase după mersul stelelor, şi se duse în Nord, cât mai în Nord (mai bine, oricum noi doi eram precum apa şi focul ― ne anulam reciproc, deşi eu ieşisem din el, iar el intrase în mine). Moş Crăciun nu mai putu să se strecoare cu burtoiul său pe broasca uşii, intrase pe geam şi ascunse cadourile sub rădăcina bradului (mi-am înnegrit unghiile, acum eram una cu pământul. Fremătam, mă simţeam bine). Când am terminat de săpat, mama a venit acasă, tata rătăcea prin troienele de zăpadă ale Nordului. Mi-era bine. Stăteam, în colţul meu înghiţit de umbre ale trecutului meu, mama trecea pe lângă mine vuind, ca vântul. Niciodată nu văzuse lacrimile ce se adunaseră în ochii mei halou, stăteau ca un nor de lacrimi gata să cadă şi să ude pământul însetat. Pleca şi venea, cadourile mi le lăsa pe masă cu tipicul Te iubesc, fiule! Să nu uiţi asta! Ţin minte că odată, când mergeam cu ea prin grădinile acoperite de zăpadă ca de un strat fin de puf. Eram îmbrăcat foarte gros, bocancii tropăiau ca doi greieri imenşi. Mă ascundeam sub stratul pu-fos de zăpadă, mă târam ca o cârtiţă supradimensionată, şi ieşeam la lumină iar, renăşteam cu fiecare fulg de puf străbătut, mai uman, mai viu. Dar nu ea aprecia faptul că eu re-năşteam (pentru ea doar o făceam), ţipa la mine că m-ascund de ea, că nu o iubesc, se la-menta. Şi-atunci nu mai strălucea ca o stea devenită om. Devenea plastică, fadă. Dispărea din faţa ochilor mei, se evapora ca aburul ce-i ieşea din gură, se evapora şi eu o spulberam cu pumnul ca pe-un vis rău. Apoi expiram cu forţă iar, strângeam aburul în palmă şi o re-făceam pe mama mai frumoasă, mai reală decât concretul din care era făcută. Şi îmi continuam drumul liniştit, ea mergea, mă strângea în braţele sale şi mă trimitea prin locuri nemaivăzute (păduri necutreierate, pline de flori, lăcrămioare, păpădii şi alte flori pline de un miros aparte, al ei, care trebuia să apară din când în când). E ciudat, stând acum în camera asta obscură, plină de fumul de ţigară, plină de şoapte şi colinde trecute, iernile trecute erau pline de cimitire, de marţieni şi spiriduşi închişi în centre de nebuni, încătuşaţi în cămeşe de forţă. Iernile trecute, pe lângă toate renaşterile şi mămicile făcute din aburi, erau pline de promisiuni deşarte (cadouri cu care Moş Crăciun mă amăgea. Îl uram pentru asta, îl înjuram şi îmi doream ca renii să-l ucidă, să moară-n chinuri! ziceam... În seara cea mare îmi puneam toate dorinţele în cârca unui moş senil, băut, chel, burtos, care nu făcea altceva decât să mă amăgească). Într-o zi însă toate astea se schimbară.
Nu ştiu când a trecut timpul, dar într-o zi mama se ghemuise sub gheaţă, stătea acolo mică, tăcută. Semăna cu un copil ce trebuia dar nu voia să iasă din burta mamei sale. Iarna era palidă. Nu ningea peste mine. Pe ea o cunoscusem într-o zi de vară, într-o duminică. Picioarele mele mă conduseră în faţa blocului ei (aceleaşi picioare care l-au condus proba- bil la prima sa iubită, în patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale). Era o dimineaţă răcoroasă de vară.
[În depărtare ecoul unui tren mergând liniştit pe şinele sale trecuse pe lângă el, spărgând tăcerea dimineţii. Otilia coborâse treptele încet, lent, studiindu-şi fiecare pas, aştepând mo-momentul în care el să nu fie atent, să se strecoare pe lângă umbra sa, să calce peste ea, să o sărute, s-o strângă-n braţe, apoi să plece mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ochii spi erau atenţi la uşa scării. O aştepta de câteva ore bune, nici el nu mai ştia de cât.]
Soarele răsărea molcom, crusta i se lăsa în jos, către mine, voia să mă duc la el, să mă topesc şi să îi ţin de urât în fiecare zi. Mă tenta să plec la el, să stau acolo cuminte, în banca mea, ca o poză veche cu un şcolar ce zâmbeşte cuminte pentru o poză oarecare, dar mai importantă era ea, necunoscuta. Aveam de gând să-i spun Cinci, deoarece ajunsesem la ea la ora cinci. Picioare se auzeau coborând pe scări, poc-poc poc-poc. Un miros subtil se strecurase prin crăpătura geamlui, un corp difuz se ivea. Când a ieşit, şi-a dus mâna la ochi, mi-a zis că vede totul în negru, că mă vede în negru. I-am întins mâna, voiam să o ating, să-i descopăr trecutul, să-i străbat întreg corpul (în fiecare iarnă făceam asta cu oamenii de zăpadă, care mă făcuseră unul de-al lor). Îmbrăcată cu o rochie albă, cu o pereche de teneşi, cercei în formă de măr, părul blond, lăsat în bătaia unui vânt absent, semăna cu mama când era mică (am văzut-o în multe poze, când era plecată acasă, ele îmi ţineau de cald, mă le-gănau, mă adormeau, mă faceau să râd), aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet. Am început să mer-gem la vale, ne dădeam de-a rostogolul unul în braţele celuilalt (aşa făceam noi, ne-cunoscuţii). Soarele ardea, aveam impresia că se topeşte, că va deveni un abur şi va zbura, că mă va lăsa şi ea singur. Aşa că am pus-o-n palma mea, mică lacrimă. Am coborât cu ea în vale, unde era răcoare. Am pus-o pe pământ, şi am suflat asupra ei până când a redevenit. Era mai frumoasă acum. Nu o vedeam, doar o intuiam, îi simţeam ochii cum mişcă stânga, dreapta. Mă analiza. Dar tot nu vorbea. Acum mă analiza. Începuse a fulgui în în acea vale. Îi plăcea, o intuiam zâmbind. Şi chiar zâmbea. Mi-a spus „Ştii, îmi eşti simpatic. Dar dacă te văd părinţii mei, or să te mănânce. Au mâncat fiecare băiat pe care l-am cunoscut, apoi i-au aruncat oasele într-un ghiveci cu o floare ce acum iese pe geam, aproape că a spart cerul, a-şa de mare e.” „Nu-mi pasă, taică-meu a mâncat fiecare virgină pe care am cunoscut-o, ma-ma îi spunea să nu mai aducă oasele acasă, că mă voi întrista, mă voi închide în mine, şi nu voi mai ieşi decât atunci când voi fi rămas singur. Atunci el a plecat în Nord, căutând să nu mai mănânnce virgine. De aia te cunosc pe tine, pentru că tata a plecat. Altfel, ar fi venit a-cum după noi, şi te-ar fi mâncat în faţa mea.” Apoi am început să mergem liniştitţi prin vale, să intuim amândoi ce era şi ce nu era. Avea o intuiţie fantastică, putea intui unde este un co-pac şi unde este o groapă. Eu intuiam unde sunt pietre, unde sunt frunzele moarte şi unde sunt frunzele vii. Uneori mă împiedicam, nu scoteam nici un sunet, să o pun la încercare – zi-ceam –, iar ea intuia că eu m-am împiedicat. „Cum faci asta?!” „Când stai toată ziua închis în casă, cu geamul crăpat, începi să intuieşti cine merge pe stradă, cine moare, cine cântă, cine se naşte. Pot intui unde e mama ta acum, pot intui la ce te gândeşti.” Şi începea să spună „Acum te gândeşti că suntem singuri, că-mi poţi face ce vrei tu, fără ca eu să am la cine stri-ga după ajutor. Dar nu o vei face, intuiesc asta. Ţie-ţi place să cucereşti, îţi place să duci totul la capăt, fără grabă.” Eu tăceam, nu-i spuneam că are dreptate, ştiam că ea va intui că eu gândesc că are dreptate.
M-am trezit. A fost un vis. Unul plăcut. Eram transpirat, inima îmi bătea gata gata să sară din piept, şi să umble prin casă, mânjind drumul de sânge până la blocul Cincei. Cine e Cinci?, mă întrebam. Nu găseam răspuns.
Am crescut.
Acum două ierni, mama îşi îmbrăcase cojocul, se dăduse rostogol pe gura dealului, la vale. Plecase la bunica. Eu nu o văzusem pe bunica. Mi-era frică de ea. O femeie bătrână, cu riduri ce mi-ar înghiţi şi cele mai mici gânduri infantile. Palmele ei bătătorite de atâta muncă, ochii ei mici, secaţi de atâtea lacrimi scurse din cauza vinului, a vârstei de aur care nu era chiar de aur, mă speriau. Niciodată nu am vrut să merg cu ea. Preferam să mă ascund sub pătura patului, şi citeam. Citeam fără oprire. Mă visam omul-de-zăpadă, cu ochi negri în loc de sferele astea albastre (ca nişte halouri văzute de atâtea şi atâtea ori), în locul dinţilor aş fi avut cărbuni (un zâmbet permanent, care să nu dispară ― indiferent de anotimp, zi, stare ―, ci să fie mereu acolo). Tata se luase după mersul stelelor, şi se duse în Nord, cât mai în Nord (mai bine, oricum noi doi eram precum apa şi focul ― ne anulam reciproc, deşi eu ieşisem din el, iar el intrase în mine). Moş Crăciun nu mai putu să se strecoare cu burtoiul său pe broasca uşii, intrase pe geam şi ascunse cadourile sub rădăcina bradului (mi-am înnegrit unghiile, acum eram una cu pământul. Fremătam, mă simţeam bine). Când am terminat de săpat, mama a venit acasă, tata rătăcea prin troienele de zăpadă ale Nordului. Mi-era bine. Stăteam, în colţul meu înghiţit de umbre ale trecutului meu, mama trecea pe lângă mine vuind, ca vântul. Niciodată nu văzuse lacrimile ce se adunaseră în ochii mei halou, stăteau ca un nor de lacrimi gata să cadă şi să ude pământul însetat. Pleca şi venea, cadourile mi le lăsa pe masă cu tipicul Te iubesc, fiule! Să nu uiţi asta! Ţin minte că odată, când mergeam cu ea prin grădinile acoperite de zăpadă ca de un strat fin de puf. Eram îmbrăcat foarte gros, bocancii tropăiau ca doi greieri imenşi. Mă ascundeam sub stratul pu-fos de zăpadă, mă târam ca o cârtiţă supradimensionată, şi ieşeam la lumină iar, renăşteam cu fiecare fulg de puf străbătut, mai uman, mai viu. Dar nu ea aprecia faptul că eu re-năşteam (pentru ea doar o făceam), ţipa la mine că m-ascund de ea, că nu o iubesc, se la-menta. Şi-atunci nu mai strălucea ca o stea devenită om. Devenea plastică, fadă. Dispărea din faţa ochilor mei, se evapora ca aburul ce-i ieşea din gură, se evapora şi eu o spulberam cu pumnul ca pe-un vis rău. Apoi expiram cu forţă iar, strângeam aburul în palmă şi o re-făceam pe mama mai frumoasă, mai reală decât concretul din care era făcută. Şi îmi continuam drumul liniştit, ea mergea, mă strângea în braţele sale şi mă trimitea prin locuri nemaivăzute (păduri necutreierate, pline de flori, lăcrămioare, păpădii şi alte flori pline de un miros aparte, al ei, care trebuia să apară din când în când). E ciudat, stând acum în camera asta obscură, plină de fumul de ţigară, plină de şoapte şi colinde trecute, iernile trecute erau pline de cimitire, de marţieni şi spiriduşi închişi în centre de nebuni, încătuşaţi în cămeşe de forţă. Iernile trecute, pe lângă toate renaşterile şi mămicile făcute din aburi, erau pline de promisiuni deşarte (cadouri cu care Moş Crăciun mă amăgea. Îl uram pentru asta, îl înjuram şi îmi doream ca renii să-l ucidă, să moară-n chinuri! ziceam... În seara cea mare îmi puneam toate dorinţele în cârca unui moş senil, băut, chel, burtos, care nu făcea altceva decât să mă amăgească). Într-o zi însă toate astea se schimbară.
Nu ştiu când a trecut timpul, dar într-o zi mama se ghemuise sub gheaţă, stătea acolo mică, tăcută. Semăna cu un copil ce trebuia dar nu voia să iasă din burta mamei sale. Iarna era palidă. Nu ningea peste mine. Pe ea o cunoscusem într-o zi de vară, într-o duminică. Picioarele mele mă conduseră în faţa blocului ei (aceleaşi picioare care l-au condus proba- bil la prima sa iubită, în patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale). Era o dimineaţă răcoroasă de vară.
[În depărtare ecoul unui tren mergând liniştit pe şinele sale trecuse pe lângă el, spărgând tăcerea dimineţii. Otilia coborâse treptele încet, lent, studiindu-şi fiecare pas, aştepând mo-momentul în care el să nu fie atent, să se strecoare pe lângă umbra sa, să calce peste ea, să o sărute, s-o strângă-n braţe, apoi să plece mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ochii spi erau atenţi la uşa scării. O aştepta de câteva ore bune, nici el nu mai ştia de cât.]
Soarele răsărea molcom, crusta i se lăsa în jos, către mine, voia să mă duc la el, să mă topesc şi să îi ţin de urât în fiecare zi. Mă tenta să plec la el, să stau acolo cuminte, în banca mea, ca o poză veche cu un şcolar ce zâmbeşte cuminte pentru o poză oarecare, dar mai importantă era ea, necunoscuta. Aveam de gând să-i spun Cinci, deoarece ajunsesem la ea la ora cinci. Picioare se auzeau coborând pe scări, poc-poc poc-poc. Un miros subtil se strecurase prin crăpătura geamlui, un corp difuz se ivea. Când a ieşit, şi-a dus mâna la ochi, mi-a zis că vede totul în negru, că mă vede în negru. I-am întins mâna, voiam să o ating, să-i descopăr trecutul, să-i străbat întreg corpul (în fiecare iarnă făceam asta cu oamenii de zăpadă, care mă făcuseră unul de-al lor). Îmbrăcată cu o rochie albă, cu o pereche de teneşi, cercei în formă de măr, părul blond, lăsat în bătaia unui vânt absent, semăna cu mama când era mică (am văzut-o în multe poze, când era plecată acasă, ele îmi ţineau de cald, mă le-gănau, mă adormeau, mă faceau să râd), aceiaşi ochi, acelaşi zâmbet. Am început să mer-gem la vale, ne dădeam de-a rostogolul unul în braţele celuilalt (aşa făceam noi, ne-cunoscuţii). Soarele ardea, aveam impresia că se topeşte, că va deveni un abur şi va zbura, că mă va lăsa şi ea singur. Aşa că am pus-o-n palma mea, mică lacrimă. Am coborât cu ea în vale, unde era răcoare. Am pus-o pe pământ, şi am suflat asupra ei până când a redevenit. Era mai frumoasă acum. Nu o vedeam, doar o intuiam, îi simţeam ochii cum mişcă stânga, dreapta. Mă analiza. Dar tot nu vorbea. Acum mă analiza. Începuse a fulgui în în acea vale. Îi plăcea, o intuiam zâmbind. Şi chiar zâmbea. Mi-a spus „Ştii, îmi eşti simpatic. Dar dacă te văd părinţii mei, or să te mănânce. Au mâncat fiecare băiat pe care l-am cunoscut, apoi i-au aruncat oasele într-un ghiveci cu o floare ce acum iese pe geam, aproape că a spart cerul, a-şa de mare e.” „Nu-mi pasă, taică-meu a mâncat fiecare virgină pe care am cunoscut-o, ma-ma îi spunea să nu mai aducă oasele acasă, că mă voi întrista, mă voi închide în mine, şi nu voi mai ieşi decât atunci când voi fi rămas singur. Atunci el a plecat în Nord, căutând să nu mai mănânnce virgine. De aia te cunosc pe tine, pentru că tata a plecat. Altfel, ar fi venit a-cum după noi, şi te-ar fi mâncat în faţa mea.” Apoi am început să mergem liniştitţi prin vale, să intuim amândoi ce era şi ce nu era. Avea o intuiţie fantastică, putea intui unde este un co-pac şi unde este o groapă. Eu intuiam unde sunt pietre, unde sunt frunzele moarte şi unde sunt frunzele vii. Uneori mă împiedicam, nu scoteam nici un sunet, să o pun la încercare – zi-ceam –, iar ea intuia că eu m-am împiedicat. „Cum faci asta?!” „Când stai toată ziua închis în casă, cu geamul crăpat, începi să intuieşti cine merge pe stradă, cine moare, cine cântă, cine se naşte. Pot intui unde e mama ta acum, pot intui la ce te gândeşti.” Şi începea să spună „Acum te gândeşti că suntem singuri, că-mi poţi face ce vrei tu, fără ca eu să am la cine stri-ga după ajutor. Dar nu o vei face, intuiesc asta. Ţie-ţi place să cucereşti, îţi place să duci totul la capăt, fără grabă.” Eu tăceam, nu-i spuneam că are dreptate, ştiam că ea va intui că eu gândesc că are dreptate.
M-am trezit. A fost un vis. Unul plăcut. Eram transpirat, inima îmi bătea gata gata să sară din piept, şi să umble prin casă, mânjind drumul de sânge până la blocul Cincei. Cine e Cinci?, mă întrebam. Nu găseam răspuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu