joi, 30 decembrie 2010

SIMPLITATE CU AMORTIZOR

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate, copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor, ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu, s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o, bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau, pluteau în jurul meu, se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.
(Alexandru Maria – fără titlu)

„La Alexandru Maria, se vede că există în spatele textului cineva care are un ideal şi un Dumnezeu; are o concepţie despre poezie şi mânuieşte poezia; o simplitate în surdină, ca o armă cu amortizor. Se vede preocuparea majoră de a simplifica, de a surdiniza patetismul; o caracteristică a poeziei lui Alexandru Maria mi se pare a fi minimalismul – în sensul de a urmări cât mai multă expresivitate în cât mai puţin text/ cât mai puţină piele pentru un corp, altfel spus; cred că nu va rămâne la acest model, cred că-l va exersa şi-l va arunca; poezia sa dă impresia înşelătoare că este rece, plată, anodină - când, de fapt, este tocmai invers pentru că are puterea de a emoţiona; poezia nu evoluează cum vor muşchii noştri; poezia lui Alexandru Maria este o poezie locuţionară, cu un vers lung şi cu o expresie întortocheată; elaborarea textelor denotă respect faţă de cititor; mi-aş dori să-i văd modificarea sensibilităţii lui poetice; poezia este o convenţie a succesiunilor poetice; să fie ceea ce este el: nud, frust.” (Mihail Gălăţanu)
„Alexandru Maria dansează continuu între viaţă şi moarte, între două necunoscute, un balans fără precedent în mijlocul aceloraşi secunde; s-ar putea să scrie o poezie fără trecut şi fără viitor, deci numai a prezentului; cred că va avea loc într-un colţ al literaturii.” (Ion Zimbru)
„Ştiinţa textului vine dintr-un model la care toţi jinduim; m-a şocat trăirea într-o lume strivită, debusolată care trimite la stampele japoneze.” (Stela Iorga)
„O minte care a zburat de pe şine – în ciuda tonalităţii calme, nostalgice şi oscilante; texte bine scrise – dar nu le-am găsit miza.” (Andrei Velea)
„Un firesc al nefirescului, uneori aproape magic; poate atinge o anume stare; are şi un umor bine plasat.” (Victor Cilincă)

Ion Avram

La următoarea întâlnire a cenaclului va citi Adrian Haidu.


(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

sâmbătă, 25 decembrie 2010

poezii, alexandru maria

e cam aşa
împrejmuit de toate corpurile voastre îngheţate, copleşit de curiozitatea despicării ţestei şi spargerii coastelor, ea s-a aşezat în faţa mea şi în spatele meu, s-a aşezat în stânga şi în dreapta susul josul meu.
bineînţeles că toate loviturile pe ea au lovit-o, bineînţeles că bucăţi din pielea ei se desprindeau, pluteau în jurul meu, se lipeau de intenţiile voastre dezacordate.

-------------------------------------------------------------------------------------

fără voia mea îmi dau seama că nimic din ce mă înconjoară nu este complicat, fie că sunt oameni, fie ca sunt lucruri. chiar dacă sunt vânăt din cauza acestui adevăr şi chiar dacă lângă mine stă dovada lui vie,
nu pot să fugăresc gândul că e de fapt vina furnicilor
nestrivite, a tuturor furnicilor care, marşând, i-au pătruns pe sub piele şi i-au dus-o în ploaie, prin nămol, pentru o iernatică digerare.
desigur, furnicile şi curgerea liniară a timpului sunt de vină şi atunci când, atingându-ne palmele, ne auzim oasele ciocnindu-se uşor.

-------------------------------------------------------------------------------------

suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. stăm amândoi lângă geam, faţă în faţă. în noi se vede soarele, cerul, copacii (unul are o scorbură, în ea două bufniţe fac dragoste, fireşte că noi nu le vedem), şoselele, restul. ascultăm muzică, vorbim lucruri nu prea importante. din când în când ne aplecăm şi ne adăpăm unul din celălalt.

-------------------------------------------------------------------------------------

câteodată mă gândesc să plec de aici. poate într-un loc puţin mai liniştit, fără prea mulţi oameni, fără prea mulţi vizitatori (doar cineva să-mi aducă mâncare şi să mă spele), un loc în care singura viaţă de noapte să fie cea a insectelor troncănind pe spatele meu. pentru că uneori mă satur de toţi ăştia, toţi nebunii care îşi dedică viaţa estetizării peletelor de şoarece,

suntem amândoi în tren, plecăm pentru prima dată din oraş. în lumina asta orbitoare, în zgomotul făcut de măcinarea fierului de fier, finele riduri din colţul ochilor tăi îmi amintesc ce mi-ai spus despre bătrâneţe. şi eu, acum,

bineînţeles, ceilalţi sunt mereu mai bătrâni, bineînţeles, eu sunt mereu mai tânăr.
îmi spui că uneori pielea ta fuge de pe tine, că sunt un milion de furnici strecurându-se pe sub uşă, târându-se pe burtă, un milion de furnici gâdilându-te, păcălindu-te înainte de a-ţi intra pe sub piele. acolo se ridică în picioare,
şi pielea îţi cade, ai spune că fuge, deja ai spus asta. nu poţi face nimic altceva decât să te uiţi la tine plecând şi să îţi porţi cu mândrie noua ta haină de oase şi organe interne şi

în curtea spitalului lumea se pregăteşte de sărbătoare (care nu e totuna cu lumea se pregăteşte să sărbătorească, este şi aici o diferenţă mică), sunt câteva sute de pacienţi şi câteva zeci de cadre medicale, îşi poartă după ei pixurile şi dosarele (poate ar trebui să scriu un ochi în anamnezele alea), îşi mai poartă şi scaunele şi drenele şi tuburile şi acele şi pansamentele şi ultima suflare. sunt toţi curaţi şi uzi, toţi sub un brad, care îi strânge şi îi înfăşoară ca o pojghiţă de piele moartă,

doar puţin mai liniştit.

-------------------------------------------------------------------------------------

acum câteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam televizorul, lângă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la uşă şi a trebuit să mă ridic, nu pentru că a trebuit, pentru că nu contenea ciocănitul şi nu înţelegeam nimic, eram furios, dacă pot să spun aşa, pentru că lângă mine era o femeie, era o coapsă, cineva îmi ţinea de cald, şi eu a trebuit să mă ridic să răspund la uşă şi

cu o zi înainte tot la fel, ciocănea, erau două bufniţe, un cuplu (eu eram singur în casă, afară era soare), l-am luat în palmă şi, pentru că era prea mic, am aplecat urechea, după aia ea a plecat după şoareci, el a plecat după ea. şi

acum acelaşi ciocănit, deschid uşa, nimeni, nici el, nici ea, în prag o bilă verzuie, o desfac, înăuntru pene, le desfac, înăuntru oase, le desfac, înăuntru (furnicile şi mirosul acru se urcă pe mâini), dacă pot să spun aşa,

mă gândesc poate ar fi trebuit să le acoper cu cealaltă palmă, să le las să facă dragoste în pumnii mei. poate voi lua oasele şi penele şi o voi reconstitui. şi

voi avea lângă mine nişte oase, nişte pene. ceva care să-mi ţină de cald.

-------------------------------------------------------------------------------------

oricât de mult aş încerca, tot vor rămâne bucăţi de piele amorţită.
acum câţiva ani, doamna mi-a spus să desenez nişte copaci şi să îi povestesc despre mama şi despre tata.
acum, probabil voi desena nişte copaci şi o să-i povestesc despre mama şi despre tata. şi apoi mă va trimite să fugăresc dragoni.
în secret voi prinde doar şopârle. va fi un plan nebunesc, nu va avea sorţi de izbândă, dar zgomotul chitinei şi ruperea cozilor,

trebuie să vă spun ceva,

miercuri, 22 decembrie 2010

AFECT FĂRĂ EFECT

(...)În aburii ceaiului fierbinte cu care îmi încălzesc mâinile, mă privesc. Ca şi cum aş privi spre Érobern. Degetele mi se umezesc, iar de la ele întreg corpul; nu înţeleg cum de-mi place să-mi văd personajul suportându-mi viaţa. Lătratul câinilor din depărtare îmi întoarce atenţia spre fereastră. Érobern trăieşte în pagini; am făcut-o tot ce eu nu sunt. Îmi împreunez mâinile în jurul cănii fierbinţi, o ridic şi beau dintr-însa.
(Claudia Samoilă – Corpul omenesc nu e deloc obscen)

„Jurnalul unui personaj care – precum păpuşa Matrioşka – avansează secvenţă cu secvenţă către esenţe nebănuite.” (Valentina Bucur)
„Un delir liric; intenţia este onorabilă, dar nu a reuşit s-o expună; prea abracadabrantă; să fie mai concentrată.” (Anca Şerban Gaiu)
„Un text cu subtext care incită la meditaţie.” (Florin Chitic)
„Nu are un fir logic sub raport stilistic, compoziţional şi ideatic; nu are motivaţia scrisului şi mesaj; o tentativă afectată de a prezenta fără efect un text cu mici inserţii de lirism.” (Stela Iorga)
„Conţinut captivant, misterios – dar, pe alocuri, greu de urmărit; firul poveştii pare a conduce într-o obositoare telenovelă.” (Elena Donea)
„Un amalgam de nume care înceţoşează textul şi, implicit, cititorul. În privinţa mesajului – textul mi s-a părut confuz; descriptivul face bine textului, cu excepţia unor pasaje care mi s-au părut ambigui; excelează prin comparaţii; firul epic mi se pare neconturat.” (Sabina Penciu)
„Are şi pasaje reuşite; o poveste introspectivă greu de urmărit din lipsa unui fir narativ; ca organizare, ar fi mers şi sub forma unor poeme.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Alexandru Maria.


(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)

vineri, 17 decembrie 2010

The winner takes nothing 2


- interviu cu Mihail Gălăţanu




- de Nicoleta Onofrei



foto Nicoleta Onofrei

1.Aveţi o poezie care se numeşte Nu voi muri din cauza morţii mele, este liricul pentru dumneavoastră un strigăt al vieţii, o expresie a senzaţiei morţii din cauza vieţii?

Nu e un strigăt, e urlet. E poemul meu emblematic. Sigur, mai sunt şi altele, din diferite vîrste: LUNATECII, NICULINĂ, CASA DE NEBUNI AI AMORULUI, DESPRE CUM VOI FI MÂNTUIT, SPITALUL INIMII DE MAMĂ, PĂRUL MIRESEI, MIREASA TUTUROR, COLIER DE DEGETE etc. Pînă la urmă, viaţa ne omoară, nu moartea. Moartea nu are nici o putere asupra noastră. Asupra mea, nici atât: mă apăr, în faţa ei, cu Dumnezeul meu cel veşnic viu. Care a învins moartea şi pe diavol a surpat – şi a dat viaţă lumii Sale.

2.Care este condiţia sine qua non a scrierii artistice, continuând palierul primei întrebări?

Scrisul nu e altceva decât o secreţie. O sudoare. O spermă. Un sânge. O lacrimă. Scrisul nu e scris, e o defecare. O urină fierbinte, lângă care şezum şi plânsem. O rugăciune disperată. O tăiere a venelor. O sinucidere. O ruină a Paradisului.

3.Aţi avut, aveţi un mentor?

Da. Mentorul meu a fost Alex. Ştefănescu. Dacă, însă, vrei să mă întrebi de maestrul meu, căruia eu îi spun „îndrumător pe cale”, apoi acela este Dimitrie Lupu, pe care îl şi cunoşti.

4.Cât de mult contează existenţa unui mentor în formarea unui scriitor?

Uriaş. Şi nu doar în devenirea unui scriitor. În viaţă. El are (aproape) drept de viaţă şi de moarte asupra ta. Nu este maestru acela în mâinile căruia nu eşti gata/de acord să îţi pui viaţa în mâinile lui. În toate înţelesurile. Tu eşti produsul lui. El e copacul, în sens yoghin, iar tu fructele.
Tu, Nicoleta, ai un maestru? Asta ar trebui să fie întrebarea ta de fiecare zi.
Maestrul relativ este pe pămînt.
Maestrul Absolut, numai în cer. Iisus Christos. Maestrul de pe pământ este numai reflectarea celui ceresc. El e important pentru că îţi arată HIC ET NUNC, în carne şi oase, condiţia omenească şi cea supraumană, ÎN ACELAŞI TIMP.
Îţi arată cum trece zeul prin carne.
Eu sunt soarele tuturor celor care mă iubesc.
Nu vrei să mă laşi să fiu ucenicul tău?
Nu ai putea tu să fii maestrul meu? Asta e întrebarea care pluteşte pe buzele mele.

5.Aţi frecventat cenaclul, sau cenacluri, de ce aţi simţit nevoia asta, dacă a fost vorba de nevoie?

Da. E esenţial cenaclul. Eu îl înţeleg în sensul primar. Iau lucrurile proprii. Cenaclul este cenaclum. Adunarea fundamentală. CINA CEA DE TAINĂ. Un lucru sacru. Obiectivarea. Supunerea la judecată. Comunitatea şi comuniunea.

6.Credeţi că poate fi vorba în literatură de sintagma: „victoria aparţine celor cu mentalitate de învingător”?

Într-un fel, e valabilă. Cel puţin pe jumătate. Actul de a scrie este actul învingătorului. Şi trăirea. În trăire, poate, să zicem, că s-ar întâmpla să ieşi învins. Din scris nu poţi ieşi decît învingător. E singurul triumf cu putinţă. Singura victorie. Pentru că este biruinţă asupra ta însuţi.
Mai este şi un altfel de victorie. Cea prin intermediari. Nu poţi fi victorios de unul singur. Singur, omul este un învins garantat. Eu, Mihail Gălăţanu, sunt nu un învingător, ci însuşi Învingătorul. Cel Absolut. Singurul. Unic. Fiindcă nu înving prin mine. Eu înving prin Iisus Christos. Eu înving prin Dumnezeul meu, numai prin Dumnezeul meu- şi aceasta este mărturisirea mea - pe veci – de credinţă, crezul, încredinţarea, spovedania şi confesiunea mea, în acelaşi timp. „Dumnezeu este Domnul – şi el ni s-a arătat nouă”: aceasta este sentinţa mea, cu care voi merge în mînă şi după moarte, o voi arăta lumii întregi şi dumnezeului meu, deopotrivă. Cu aceasta mă voi apăra în faţa judecăţii de apoi. Şi mai am un instrument: cartea mea, pe care am scris – şi aşa am semnat-o, cu litere de foc înroşit („Burta înstelată”): „robul lui Dumnezeu, Mihail”. Am să spun: - Doamne, adu-Ţi aminte că am mărturisit întregii lumi despre Tine.
Prin mine, sunt cel mai lamentabil învins. Cel din urmă. Cel din turmă.
Vai de bieţii nătângi care vor să învingă prin ei înşişi. Mi-e o mare milă de Alicsandru Machedon.
O mare milă mă leagă de Preşedintele Sattelor Unite.

7.Ce părere aveţi despre literatura care se face azi?

Literatura nu se face azi. Nici ieri. Nici mâine. Literatura este eternă. Indestructibilă. Inestricabilă. Nemuritoare. Este parte a Artei, care, la rândul ei, este parte a lui Dumnezeu, fără îndoială. Care se lasă, astfel, cunoaşterii noastre.

8.Care este cea mai mare temere a dumneavoastră ca scriitor?

Că nu voi fi Khayyam, care e citit şi acum, la o mie de ani după. Tu vei mai fi citită peste o mie de ani? Dar peste zece mii?

9.Care ar fi motivul pentru care un scriitor ar renunţa la scris?

Nici unul.

joi, 16 decembrie 2010

CAPTIVĂ SCRIITURII

(...)Lasă bătrâne, nu fi trist, mie dă-mi doar un măr, pomu-i al tău/ Mai bine ai recunoaşte că te sâcâie să fii atoateiertător/ Într-o lume fără timp, legi şi neînţelegeri; e doar o abureală/ Tu ai nevoie de tot ce nu vrei să existe/ Iar eu am să te omor oricum, dar cel puţin o să-mi pară rău
(Cristina BălanDe bine de rău )
„Apasă prea mult pe accelerator; nu ştiu unde a vrut să ajungă cu proza aceasta – semn că-i place să complice lucrurile până la o imposibilă simplificare ulterioară; să pună mâna pe cuvinte; să le privească prin vizor şi să le scrie aşa cum sunt; are ce căuta în literatură; îi recomand să umble la volumul textului – beţia de cuvinte nu o avantajează.” (Ion Zimbru)
„În poemele Cristinei Bălan cuvântul vine ca un pas de culoare.” (Valentina Bucur)
„În cazul prozei, are o tensiune care vine din frica de necunoscut; un joc al seducţiei atrăgător, uşor poetic.” (Florin Buzdugan)
„Ştie să creeze personajele.” (Florin Chitic)
„Poemele încărcate de retorism şi de expresii pompoase; nu are esenţializare; prea explicită pe spaţii foarte largi; ca idee – pare în regulă, ca realizare – suferă; intenţia de ironie nu este reuşită.” (Anca Şerban Gaiu)
„Are urme de romantism – dar, cam dulceag; cuvintele sună bine, dar nu slujesc ideea/ conţinutul; multă superficialitate; la nivel de sintagmă – par a fi poezie, dar pe ansamblu nu rezistă; dialogurile nu par autentice şi nu au vigoare.” (Cristina Dobreanu)
„Poeme afectate, tributare expresiilor frumoase; sentimentele sunt prea ascunse, încât poate introduce cititorul pe contrasens; autorul este inteligent, dar nu-şi trece textul prin sensibilitate; textele prezintă starea sinelui autorial; preacăutatul nu este impostură, dar nici nu cred că este genuă; alambicarea – poate vine din însăşi firea complicată a autorului; pare captivă uşurinţei de a scrie şi, prin asta, poate pierde din autenticitate.” (Stela Iorga)
„Pare a-şi inhiba spiritul liber în forme foarte crispate şi cam afumate; mi se pare că, la ea, lirismul se confundă cu un formalism; cred că trebuie să-şi asume un parfum al ei; proza este scrisă cu destulă atenţie; prea mult dialog; stilul este cam nemetaforic, cam direct.” (Andrei Velea)
„Interesantă ironia din poeme.” (Claudia Samoilă)
„Referitor la poeme: discurs oficial, coerent, rece; în proză - este greu de ştiut unde se termină kitsch şi unde începe arta; trebuie să-şi controleze şi să-şi organizeze ezitările; frumuseţea istovită din textele prezentate pare adusă cu ibricul; cu alte cuvinte, înzestrare are, dar realizare – nu.” (Mirel Floricică)
„O înşiruire de idei care se pierd pe parcurs; nu m-a surprins, nu m-a sensibilizat.” (Tatiana Nona Ciofu)
„În versul mai lung – pare mai împrăştiată, mai lipsită de intensitate; în versul mai scurt – mi se pare mai concisă, mai lirică şi mai atractivă. În ceea ce priveşte proza – ştie să construiască.” (Gelu Ghemiş)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Claudia Samoilă.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284;)


sâmbătă, 11 decembrie 2010

poeme de Cristina Bălan

TURMALINĂ


Mă înspăimântă liniştea
Nu lipsa ta cât permanenţa mea
Cu tine-n fiecare colţ din ea

Ne-au rămas cuvinte cât de-o atingere-n plus
Şi-n urmele fierbinţi ni se desfrunzeşte calm anotimpul
Jurămintele se prăfuiesc rotund pe drumul compus
Ca o procesiune de melci bătrâni în exod

Perii se arcuiesc resemnaţi sub dalta lui Dürer
Caruselul scârţâie scurt a minune ruginită
În templu imaginea ta curge moale ca o frescă obosită
Pe care luna dansează inutil paso doble

Şi scara ah scara către măslini măsoară pasul absenţelor
Farul patinează smintit liman pentru nici o corabie
Atale de piatră se rostogolesc zale-zale prin albie
Cuvintele nu mai au cer culoare sau pod

Ne cresc alge în falduri desculţe pe turle
Chemările arcuite îşi închid cupola frecvenţelor
Pe fila noastră dimensiunile se risipesc în cozi de şopârle
Timpul orb reînvaţă lumina să umble




DE BINE DE RĂU

Ai zis că totul are un rost, acum explică-mă, s-avem o socoteală
Şi dă-mi să muşc din mărul ăla nenorocit!
Da, ştiu, n-a fost niciodată voie, dar m-am rătăcit, ei drăcie!
Au îmbătrânit îngerii căzuţi aşteptându-mă, au adormit între ziduri
Şi-a scos umbra hainele albe din ţărână şi le-aş proba un timp
Oricum nu încăpem amândoi aici, ştii prea bine
Şi într-o zi când n-ai să fii atent am să te omor din greşeală
A, nu mi-e foame ori sete, nici poftă n-a fost să fie
Dar am auzit că-i ca şi cum ai da de-un far dintr-ăla cu lumină aiurită
Care te poate ajuta s-o iei pe coclauri fără s-o faci pe prostul ori să te contrazici
Şi nu-mi spune mie de autodistrugeri, sudoare ori mizerie morală!
Nu-mi spune nimic de fapt, nici de căi, nici de murit
Hai, dă-ncoace mărul ăla, ce mare scofală!
Fiindcă uite m-am trezit azi dimineaţă cu piticul ăsta pe creier
Că nu fac diferenţa, că nu ştiu cu ce mă joc şi ce-mi scapă
Din faţa întunericului împărţit la exact o veşnicie
Vreau numai să ştiu câte spire fac o cruce cardinală
Şi-un număr cu aproape şapte frecvenţe fanteziste

Lasă bătrâne, nu fi trist, mie dă-mi doar un măr, pomu-i al tău
Mai bine ai recunoaşte că te sâcâie să fii atoateiertător
Într-o lume fără timp, legi şi neînţelegeri; e doar o abureală
Tu ai nevoie de tot ce nu vrei să existe
Iar eu am să te omor oricum, dar cel puţin o să-mi pară rău




FRESCĂ PE UN PERETE DE STICLĂ

Nu am nevoie să te-aud
În unda mea păşind desculţ
Te simt cu voce tare…

Bănuiam că alunec în tine
Ca un râu prin fisurile scoarţei
Şi era simplu
Îmi spuneam doar că trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Gândurile tale erau ca imaginile cărţilor de colorat
Conturate nepreţios şi fără confuzii
În ordinea exactă a cuvintelor pe care mi le spui
Şi era simplu
Ajungea să văd să alunec printre atingeri
Simţind numai c-ar trebui să mă opresc undeva
Să respir
Şi am uitat de mine
Întoarsă în timpul când priveam cu ochi rece creioanele colorate
Închipuindu-mi toate nuanţele în umbre de grafit
“Prea simplu”
Îmi spuneau “şi de neînţeles pentru noi”, dar era jocul meu
În care alunecam ştiind că nu trebuie să mă opresc undeva
Să respir
Fiindcă îţi voi găsi culoarea aproape şi pură ca o toamnă târzie
Cu soare simplu alunecând prin funze de castan
Când stai pe terasă dimineaţa
Muşcând din felia de pâine cu unt şi miere de pădure
Sorbind din când în când din cana cu lapte şi-ţi spui
Că ar trebui să te opreşti undeva
Undeva



CONFLICT DE SUPRAVIEŢUIRE

Ştii? Pinguinii aceştia stau fără hrană aproape toată iarna polară
Eşti ca o ciocolată nedespachetată încă, ştii?
Deşirată în fuioare de furtună oarbă cât ţine zarea
Îmi place să te am aproape, dar nu mă gândesc să te gust
Iar când începe dezgheţul masculii fac kilometri întregi până la apă
Mă gândesc că te-aş putea păstra aşa la nesfârşit
Uneori nu se mai întorc pentru că şi leii de mare sunt flămânzi
Imaginându-mi, numai, cu ce încântare te-aş savura
Ştii că oul de pinguin are coaja foarte groasă
Ţi-aş cumpăra o casetă de sticlă cu sculpturi pe capac
Dealtfel mare parte din albuş rămâne încă după eclozare
Te-aş încuia înăuntru şi aş pierde cheia lasându-te crud expusă privirilor pofticioase
Pentru eventualitatea că părinţii întârzie cu hrana
Dar pentru totdeauna de neatins
Sau nu mai vin niciodată
Chiar dacă asta m-ar ucide şi pe mine în cele din urmă

miercuri, 8 decembrie 2010

OBSEDAT DE AUTENTIC

(...) Avea dreptate bătrânul, era imposibil să nu găseşti brutăria de pe strada Marckway, dar trecuse cu vederea micuţul amănunt al locaţiei străzii Marckway în labirintul de alei al vechiului cartier nou. Casele alea ciudat de minuscule ca nişte ciuperci dospeau una din alta fără ca vreun arhitect să pară că şi-a aruncat vreodată privirea peste ele. Erau atât de ciudate, încât Vlad a avut la un moment dat impresia că poate să recunoască şi un bloc ce de-abia începea să eclozeze din pereţii de lemn ai uneia dintre căsuţe. Pentru un moment, s-a gândit că ce vede el acolo e doar o pepinieră de case care, pe măsură ce ies din găoace, curg la vale de acolo de la capătul lumii până ce se opresc undeva să prindă rădăcini şi să crească aşa... cum cresc casele.(...).
(Radu VartolomeiCiudata peripeţie a tânărului Ar Solomon sau cum Dumnezeu se face pâinea )
„Un fantastic mult prea mimat; trimiterile stridente prin termenii aceia idiş duc textul sub limita de acceptare a unui lector avizat; încearcă să introducă cititorul cu forţa într-un spaţiu anume fără un liant între cărămizile textului; un univers în care fantasticul este de bazar; cred că ar trebui rescris.” (Mirel Floricică)
„Elementele de idiş nu se încadrează în text – fiind prea multe, trag textul în jos; s-a vrut a fi explicit şi a rămas la acest nivel; să umble şi la muzicalitatea textului; deşi are zone în care trenează, se vede că are mână de scriitor; ironia şi umorul îl avantajează; ştie să creioneze personajele.” (Stela Iorga)
„Textul mi se pare a fi într-o fază incipientă cu scăpări de limbaj şi de gramatică; stă bine cu detaliile, are umor, a creat o lume specifică; sunt indecis în ceea ce priveşte talentul său de scriitor.” (Andrei Velea)
„Nu pare o incursiune în cultura idiş, ci o alegorie a lipsei de substanţă a conceptului; se vede intenţia de multiculturalism, se vede că nu este rafinat; inserţiile care ţin de cultura idiş par neintenţionate; ştie să temporizeze textul; intenţia de magic pare nepotrivită.” (Andrei Leonte)
„Textul atrage prin subiect, nu prin temă; acţiunea - bine realizată şi cu un final surprinzător; personajele – creionate clar şi simplu.” (Claudia Samoilă)
„Titlul este neadecvat; termenii idiş – prea rigizi faţă de restul textului; prea puţin în prea mult/ lungit/ trenant; pare obsedat de autentic; nu are atmosferă.” (Cristina Dobreanu)
„Puţin greoi, puţin trenant; pare a-şi mai fi pierdut din lirism.” (Anca Şerban Gaiu)
„Nu m-a prins textul; detaliile prea directe ar fi trebuit sugerate.” (Florin Buzdugan)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Cristina Bălan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)


duminică, 5 decembrie 2010

"Gimnastul fără plămâni" - cronică de întâmpinare

Cronica vagă

Citind poeziile tânărului Andrei Velea îți vine să exclami, aproape la tot pasul: ce drăguț! Totuși, nu se poate spune despre poeziile lui Velea că ar fi kitschioase sau pline de locuri comune. Pentru că a devenit, de câteva zeci de ani, un loc comun să spui kitsch și de-a dreptul kitschios să spui loc comun. Pare, în ultimul timp, că raportul dintre locurile comune și cele mai ieșite din comun este dezastruos. De ce parte a baricadei stă Andrei Velea? Poet excepțional sau foarte promițător la cei doar 30 de ani? Poet care și-a dezvoltat propriile tehnici, sintentizând suprarealismul (acel suprarealism mai ușor de digerat) și romantismul mare (acel romantism de după romantismul propriu-zis, acele elemente retorice și schematismele care-au supraviețuit și o duc încă bine azi)? Sintetizând sau măcar trecând prin filosofii profunzi și deciși, dar nu nihiliști sau postmoderni?
                Sau poate poet excepțional prin atmosfera și viziunea (trăirea) proprie. Prin puterea de redare a unor sentimente grave și absurde în note ușor umoristice (nu de-a dreptul comice, pentru că Velea este un moderat). Prin simplitatea limbajului folosit vizavi de obscuritatea mesajului?
                Ce vrea Andrei Velea să ne spune atunci când scrie că
pe țeasta omului vag doi borcănați joacă astăzi cărți?
(Andrei P. Velea, Gimnastul fără plămâni, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010, pag. 30)
Ce sens ascuns cititorului vag, și totuși adevărat, dureros și frumos se află în acest vers? Ce jocuri metaforice, construct alegoric și idei strălucite se află în subtext? Ce morală?
                Să fie totul atât de accesibil, încât citind pur și simplu textul, înțelegem instant și subtextul?
Se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau,
apoi reiau, la nesfârșit, același joc monoton,
plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăntru
                Să fie acesta mecanismul gândirii omului vag? Omului lipsit de sensibilitățile pe care un artist (poet, de exemplu) le are atât de ascuțite și treze? Un anti-mecanism, care merge în gol sau în minus?
Și-o țin tot așa, în timp ce omul vag îi poartă pe țeastă,
îi aurește cu reflexiile cheliei și-i dă cu gel când li se zburlesc
vocile
                Câtă subtilitate în a sugera cooperarea de bună voie, întreținerea acestui mecanism sinucigaș de către omul vag. Omul vag, această umbră a Omului, a artistului, a gânditorului. Și cât suprarealism în sintagma li se zburlesc - și, atât de neașteptată, continuarea: vocile. Imaginație debordantă, care trădează un suflet tânăr, îndrăzneț.
                                Iar când se plictisește, din pachetul celor doi
                                trage la nimereală o carte
                Omul vag care, iată: se contopește (de bună voie) cu mecanismul monoton și stricat, din plictiseală (ce eufemism senzual pentru toate neliniștile sufletești ale omului modern!), ca într-un joc.
                                Și întrucât pierde mereu, are de suportat
                                orăcăiturile borcănaților, care-și zâmbesc complice.
                Omul vag, neputincios în fața propriei sale neputințe: omul de două ori vag! Care, dacă ar avea acces la sensibilitatea Omului, și-ar da seama că el însuși râde de el.
                Să fie această poezie emblema ciclului Omul vag, sau celelalte texte de aici conturează mult mai bine acest univers invers față de cel al poetului? Să fie în acest ciclu și alte sensuri înafara acestei vagități? Posibil, dar atât de bine încriptate...!
                Să fi resuscitat Andrei Velea, prin acest ciclu, forța lirică a suprarealismului istoric? Să fi renunțat, cu bună știință, la acea latură de natură strict onirică? Să avem oare de a face, ca în Inception, cu un onirism hiper-conștient? Un vis lucid, într-un vis, într-un vis, într-un vis? Să fie aceasta amprenta lirică a lui Velea?
                Nu.

                Atâtea întrebări, și încă nu am adus în discuție decât un singur ciclu din cele șase care alcătuiesc volumul de debut al lui Andrei Velea, intitulat Gimnastul fără plămâni. Ar trebui probabil o întreagă carte sau măcar un număr de revistă mai serioasă pentru a diseca tot materialul liric de aici.
Prima serie de texte, 5 poeme, vag erotice, vag autoreferențiale, vagi ars poetice, pregătesc terenul pentru materialul hard al volumului – Omul vag, despre care am ales să vorbesc mai pe îndelete; urmează acele vag postmoderniste versuri pentru Lolita, dar nu acea Lolită a lui Nabokov, ci Lolita mai personală și în același timp mai generică, a noastră, tuturor.
Aici Velea optează pentru o viziune mai scenică, introducând romantismul (reciclându-l sau negociindu-l, cum s-ar spune) într-un cadru mai puțin intim. Îndrăgostitul și îndrăgostita, artistul și muza joacă niște roluri (Humbert-Humbert, care joacă rolul unei dedublări androgine; și Lolita, care pare un personaj strict scriptural, de neatins, un ideal și-un țel măreț, ca orice altă iubită pentru iubitul ei). Acest ciclu ar fi cel mai soft din întreg volumul, dacă nu ar fi scăpările postmoderniste dar mai ales dacă nu ar fi fost ciclul Cu Dumnezeu.  
În ciclul Printre obiecte, autorul descătușează toată sinceritatea, nevinovăția și inocența de care e în stare. De aceea, uneori devine direct și patetic, epigramist:
am o iubită doar pentru nunți și-nmormântări
                atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată;
                deja câțiva mă întreabă: când ai s-o cunoști mai bine?
                la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?
(Ibidem, pag. 80)
Aici umorul seamănă mai mult ca oriunde cu prea puțin cunoscutul Darie Ducan. Oricum, ciclul acesta pare scris de Octavian Paler în varianta mai bătrână (ceea ce se poate citi, firește, fie ca mai senil, fie ca mai înțelept – de altfel, nu e exclus ca unul să nu-l excludă pe celălalt).
În același stil revoltat dar cuminte (o revoltă controlată, organizată cu acordul lucrului împotriva căruia este îndreptată) temele religioase sunt aduse la zi, introduse cu farmec în cotidian:
                ce minunată ar fi comunitatea noastră,
                bucolică, ezoterică,
                dacă n-ar exagera la sfârșitul fiecărei luni cu întreținerea
                moșul ăla plăpând de administrator,
                căruia cu toții obișnuim să-i spunem dumnezeu.
(Ibidem, pag. 89)
Poezia aceasta se poate citi în paralel cu acel Octavian Paler din Scrisori imaginare:
Avem timp pentru toate. Să dormim,
să alergăm în dreapta şi în stânga,
să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
(...)
 Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta murim.
(Octavian Paler, Scrisori imaginare, poezia Avem timp)
Oricum, Velea echilibrează repede balanța (Velea cel moderat), și, după o strofă ca aceasta pe care am citat-o, care părea să degaje mai multă forță lirică: mai bine eu criticul și dumnezeu poetul! (Gimnastul fără plămâni, pag. 94) așa își sfârșește, ca niciodată mai patetic și declamativ, o poezie intitulată... ca niciodată mai poet. Aici ne putem gândi chiar la Păunescu, atâta forță lirică și miză!
Peisajele pariziene – acestea sunt poeziile despre care (alături de cele 5 poeme și câteva texte din ciclul Lolita) spuneam, la începutul acestei cronicuțe, că ar fi drăguțe. Și tot la acestea mă gândeam când vorbeam despre kitsch și locuri comune, despre care n-ar trebui să se mai amintească în critică. Poate că ar trebui să vorbim despre acest volum per ansamblu, și nu despre punctele lui slabe, cum ar fi acel refren inconfortabil care deschide ciclul: parisul nu-i al franței, parisul e-al...
Dacă am face aceasta, dacă am vorbi despre întregul volum, ce am spune? Că Velea tratează, pe rând, când muza (5 poeme), când miza – (omul vag), când muza (Lolita), când miza (clash-ul cultural și decăderea simbolului-Eden din ciclul Parisului), când artistul (jurnal liric). Toate acestea par, de fapt, un demers conștiincios, un proiect echitabil pentru un tânăr debutant, un volum care atestă, până la urmă, un poet.
Să fie Andrei Velea o mare promisiune a Galațiului? Sau un poet vag? Să putem spune că ne-a părăsit Păunescu și, iată, a apărut Velea?
Atâtea întrebări, un singur volum. De debut. Numit Gimnastul fără plămâni (titlu despre care prefer să nu vorbesc).

miercuri, 1 decembrie 2010

DIN UNGHIURI CIUDATE

Obiectele se scurg pe pereţi. Pe podea/ Neîmbrăţişate. Tăcute. Mute./ Se lovesc unele de altele. Distincte./ Pustii./ Indiferente./ Un om se uită la ele.
(Nicoleta Onofrei – Ne-nţelegere)
„Duritate excesivă; personaje suprarealiste, stranii; suprarealismul din proza scurtă este înlocuit de hiperrealism în poeme unde cuvintele aproape că trăiesc în ele însele, ceea ce dă o forţă unică textului – ca şi repetiţiile, de altfel; fiecare poem are o frază nucleu care atrage concentric celelalte fraze precum magnetul pilitura de fier – dar cu imperfecţiuni, cu pulverizări care dau farmec poemului; onomatopeele dau verbului o funcţie nouă, surprinzătoare; proza este cinematografică, privitul regizorului fiind din unghiuri ciudate.” (Carmen Racoviţă)
„Scrie cu o precizie uimitoare; absenţa metaforei şi epitetelor fac textele foarte directe; remarcabilă francheţea cu care-şi expune sufletul: un sine traumatizat de lumea în care trăieşte; sinceritate şi stil; dramatism zguduitor; onestitate şi şarm; cruzime şi despodobire până la esenţă; introspecţie a sinelui şi a lumii din acest sine; prezenţa verbului trimite la stilul jurnalistic.” (Stela Iorga)
„Din cele şapte boabe-blitz (textele fiind prea scurte), doar unul singur mi s-a părut remarcabil; prea puţin – ca nişte cioburi.” (Mirel Floricică)
„Un ritm obsedant dar prea concentrat, încât nu impresionează; atmosfera pare lipsită de un aer respirabil; în rest: ironie, umor, autopersiflare, obsesie – îi trebuie şi puţină trăire.” (Cristina Bălan)
„Lucruri preţioase/frumoase care parcă se ascund în cutii din ce în ce mai mici, asemeni păpuşii matrioşka.” (Elena Donea)
„M-a dus cu gândul şi la Zenobia lui Gelu Naum; texte publicabile; se vede o anume maturizare; i-aş recomanda să le pregătească pentru o plachetă cu care ar putea debuta – întrucât reprezintă chiar un stil al ei.” (A.G. Secară)
„Are metafore interesante; stilul fragmentat mi se pare reuşit; conduce bine verbul.” (Andrei Velea)
„Un stil dinamic, nonconformist care o caracterizează.” (Cristina Dobreanu)
„Portretele creionate printr-un cumul de stari; unele metafore mi s-au părut cam forţate; are şi zone trenante.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, va citi Cristina Bălan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)