sâmbătă, 30 octombrie 2010

poezii, alexandru maria

ai plecat la muncă şi am rămas aici
patul e destrămat şi se destramă
picioarele îi plutesc. zâmbesc sau nu
ţigara arde

ciudat – armura îmbrăcată azi noapte
înnăbuşit pufnind
într-o tăcere cutremurată
armura îmbibată cu parfumul tău
pielea

-----------------------------------------------------------------------------

câteodată trebuie să vorbesc despre papagali
papagali mici care doar ciripesc sau mari care doar vorbesc
papagali roşii şi verzi şi albaştri
şi o papagaliţă care nu îi bagă în seamă

e un haos neîntrerupt în casa asta
câteodată o dau afară să zboare
să fie linişte
atunci ei îşi lasă capul pe umăr
şi îmi închipuie zgomotul penelor smulse


------------------------------------------------------------------------------


poate ar trebui mai mult despre oameni
acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat
pe-un teanc de cărţi, privindu-i. poate ar trebui să îi surprind
precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind
singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi
(ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile
ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna).
poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă

ceva, vorbind la telefon

sau

ciocnirea irisului de cer şi căderea iremediabilă pe pământ,
poate asta ar trebui, cum cresc zambile pe geamul spart
şi cum parfumul lor îmi ameţeşte papagalii (nu, tot zgomot este),
oamenii de carne sau oamenii de piatră sau toate
toate fiinţele mergând puţin aplecate,
că în vârful papucilor e calea,
tramvaiele trecând în nori impenetrabili şi doar atât despre ele,
câinii cu maţele dilatate vărsându-şi lătrăturile pe gheare

în vârful papucilor e calea

sau

că tot vine iarna, papagalii nu îşi mai smulg penele,
în schimb copiii stau mereu în cadă, în apă fierbinte,
unul ţine un minciog şi celălalt o undiţă,
eu le arunc peştii de plastic şi le spun
acum prindeţi-i şi aruncaţi-i înapoi.
dar sunt deja fierţi, de ce să-i mai aruncăm,
şi încep să râdă şi să strige –

dacă oamenii ar fi peşti.


------------------------------------------------------------------------------------


pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.


----------------------------------------------------------------------------------


despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.

3 comentarii:

  1. uite ca m am mai gandit si cred ca avea dreptate cristina cu tacerea si faptul ca nu se poate spune mai mult sau cum a zis ea... ideea pe care cred ca voiam sa o exprim si nu stiu cat am exprimat ca nici nu mi dau seama ce am zis era ca in poeziile tale se vad ecourile lucrurilor, intamplarilor. poeziile tale sunt ca un val unde nu se vede vartejul picatura aia prima, involburata, se vede numai firimitura aia la nivelul ochiului, la nivelul simturilor obiectuale. si este fain pentru ca cititorul trebuie sa deduca. nu i dai de a gata. si la tine se gasesc sinesteziile alea de care vorbeai. da, se gaseste oleaca si din blecher, dar la blecher sensibilitatea asta obiectuala era mult mai acuta aproape insuportabila. la tine nu se dezvolta insuportabilul asta. cred ca tu uneori te si cenzurezi mult ca sa nu risti sa dai prea multe detalii informatii de-a gata si sa se piarda farmecul poeziei. macar daca ai incerca sa faci mai puternic acel ultim val care ne loveste pe noi cititorii pentru ca - da unele poeme sunt faine pur si simplu ele asa ca reproducere a unor senzatii ca o receptivitate fotografica, filmografica a intamplarilor care e foarte faina - dar nu poti da in toate poemele la fel, trebuie mai mult, mai multa incarcatura, un ecou mai mare, mai dur, pentru ca cred ca tu traiesti unele chestii foarte puternic sunt senzatii mult mai puternice, mai dureros simtite, mai viu si nu le poti face ca si cum nu ai simti nimic sau faci acele fotografii, uneori e nevoie de mai mult. asta am impresia ca te cenzurezi foarte tare. sau pur si simplu nu ti ai gasit forma de exprima acele chestii. faptul ca la poemele tale ajung numai extremitatile si tangentialurile (aici cam inventez cuvinte) poate fi interpretat si dramatic intrucat tu esti atat de terminat de acea traire incat ramai fara vlaga, asta se si poate intampla dar nu in toate poemele, tu ai chestia asta de lipsa de vlaga si cand trairea ar trebui transpusa si mai viu. nu stiu daca intelegi ce vreau sa zic. eu am mai incercat si data trecuta sa ti zic ceva dar am un fel de a ma exprima incat nu stiu daca ma intelegi. bre nu stiu poate am fost patetica, poate am zis iar prostii, sigur nu m am exprimat nici acu prea bine dar sper sa dibui tu ceva din ce am bolmojit aici. Am nevoi sadica de picatura prima.:P dar poate pur si simplu nu e stilul tau si nu mi se potriveste poezia ta, ceea ce nu i nicio problema ca nici tie nu ti place cum scriu eu...:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu ce spunea cristina despre tacere si despre faptul ca nu se poate mai mult, dar imi place imi primul rand cum suna poeziile astea, se asaza intr-un anume fel molcom in urechi si relaxant. De asta si dau o atmosfera placuta, ca un solo de pian intr-o piesa de jazz. Apoi, si ceea ce "se spune" in versuri e calm si nonsalant, chiar daca apar pe ici-colo accente mai dramatice (date de prezenta, peste tot, a unei "Absente", cu "A" mare, a unui centru gol, cum s-ar exprima Derrida). Imbinarea asta eufonica dintre ritmul de pian si tonul calm da un efect puternic si benefic.

    Adrian Haidu

    RăspundețiȘtergere