sâmbătă, 30 octombrie 2010

poezii, alexandru maria

ai plecat la muncă şi am rămas aici
patul e destrămat şi se destramă
picioarele îi plutesc. zâmbesc sau nu
ţigara arde

ciudat – armura îmbrăcată azi noapte
înnăbuşit pufnind
într-o tăcere cutremurată
armura îmbibată cu parfumul tău
pielea

-----------------------------------------------------------------------------

câteodată trebuie să vorbesc despre papagali
papagali mici care doar ciripesc sau mari care doar vorbesc
papagali roşii şi verzi şi albaştri
şi o papagaliţă care nu îi bagă în seamă

e un haos neîntrerupt în casa asta
câteodată o dau afară să zboare
să fie linişte
atunci ei îşi lasă capul pe umăr
şi îmi închipuie zgomotul penelor smulse


------------------------------------------------------------------------------


poate ar trebui mai mult despre oameni
acum că stau lipit cu nasul de geam şi fundul aşezat
pe-un teanc de cărţi, privindu-i. poate ar trebui să îi surprind
precişi păşind pe trotuare sau anapoda, gesticulând şi vorbind
singuri, privindu-şi vârfurile papucilor, deci stând puţin aplecaţi
(ei sunt puţin aplecaţi nu pentru a-şi evita privirile
ci pentru că e ceva în vârful papucilor, nu e totuna).
poate ar trebui să spun că spune cineva, pe stradă

ceva, vorbind la telefon

sau

ciocnirea irisului de cer şi căderea iremediabilă pe pământ,
poate asta ar trebui, cum cresc zambile pe geamul spart
şi cum parfumul lor îmi ameţeşte papagalii (nu, tot zgomot este),
oamenii de carne sau oamenii de piatră sau toate
toate fiinţele mergând puţin aplecate,
că în vârful papucilor e calea,
tramvaiele trecând în nori impenetrabili şi doar atât despre ele,
câinii cu maţele dilatate vărsându-şi lătrăturile pe gheare

în vârful papucilor e calea

sau

că tot vine iarna, papagalii nu îşi mai smulg penele,
în schimb copiii stau mereu în cadă, în apă fierbinte,
unul ţine un minciog şi celălalt o undiţă,
eu le arunc peştii de plastic şi le spun
acum prindeţi-i şi aruncaţi-i înapoi.
dar sunt deja fierţi, de ce să-i mai aruncăm,
şi încep să râdă şi să strige –

dacă oamenii ar fi peşti.


------------------------------------------------------------------------------------


pe lângă femeia cu batic USA strângându-mă adorabil de umeri
(de ce te-ai trezit, mai dormi puţin, încă nu s-a terminat),
sau bărbatul cu un prosop aruncat pe faţă, muncind cu plăcere la picioarele mele
(fiecare dintre noi se închină propriului trup, ar trebui să o faci şi tu),
un gândac de foc şi cu sprâncenele arse păşeşte tiptil pe coridor
(acolo paturile nu sunt paturi şi scaunele nu sunt scaune)
şi nimeni nu îl vede.

când am ajuns acasă călcam pe puf şi lăsam urme.


----------------------------------------------------------------------------------


despre nopţile în care nu dormeam pe un pat şi mama dormea pe scaune,
despre oamenii fără chip mergând în 6, un fel de miriapozi metalici,
despre cum aş fi vrut să sar pe noile mele picioare şi să îmi spună cineva
hei, dă-te jos, ce cauţi în copac, încă nu ştii că toate păsările trăiesc în cuşcă,
dar mai întâi le rupi aripile ca să nu te bată.

se apropie un anotimp friguros şi fiarele din mine se restrâng,
poate ar trebui să-mi faci o poză aşa, mare şi neîmblânzit,
dar tu-mi faci jucărele, un fel de strigăte încremenite.
în poza asta ar fi trebuit să se vadă cât de mult mi-au crescut picioarele
ar fi trebuit să se vadă de ce îmi ţin lăsat capul pe umăr.

vineri, 29 octombrie 2010

Saltul unui "Gimnast fără plămâni"

Pe 28 octombrie a avut loc o lansare de carte. De fapt poate chiar două sau trei, dar asta despre care este acest articol - a rupt lanţul obişnuitelor şi anostelor lansări de carte din Galaţi care pe lângă faptul că se desfăsoară într-un cadru prea oficial şi rece sunt presărate de oameni care parcă vorbesc fără vlagă şi atunci când se simte puţină animă e pentru că pornesc discursul prin a se lăuda pe sine sau fac diverse volute. Aşadar a fost debutul în volum al lui Andrei P. Velea cu cartea Gimnastul fără plămâni. Ora – cu schepsis – la 12 şi 12 minute şi era deja multă lume. Şi au continuat oamenii să vină la mansarda Centrului Cultural Dunărea de Jos şi dupa ora fixată. Imediat ne putem da seama că Andrei e un om cu lipici, dacă a reuşit să facă să pară locul neîncăpător. A început cu un exerciţiu de încalzire - cum a zis A.G. Secară, o introducere în atmosfera lumii autorului printr-o poveste în imagini, şi aici nu e vorba de imaginea metaforizată a versului ci un slideshow pe o muzică bine aleasă. Cartea a fost sprijinită pe mai multe paliere, pe lângă acel prim exerciţiu versurile au fost susţinute de vocea pătrunzătoare a actorului Aureliu Bâtcă care a reţinut atenţia celor prezenţi şi chiar dacă s-a mai încurcat a ştiut bine să-şi unduiască glasul şi ritmul.
Prezentarea cărţii au făcut-o oameni dragi lui Andrei, scriitorii şi prietenii A.G Secară, Octavian Miclescu, Marius Grama, maestrul său Constantin S. Dimofte şi domnul Nicolae Colceriu. Domnul Constantin Dimofte s-a arătat mândru de discipolul său, dar şi mândru că îl cunoaşte şi ca avut ocazia să îl aibă ca discipol. Prezentări degajate, în sensul că nimeni nu a încercat să pară altceva decât este, nu şi în sensul nodului în gât pentru că emoţii au fost desigur. Desfăşurarea s-a bucurat de o atmosferă caldă şi sinceră. Au vorbit cu suflet oameni cu suflet şi au fost câteva gânduri şi receptări echilibrate ale cărţii. Pe lângă invitaţii cu funcţie de prezentatori au mai vorbit scriitorii Stela Iorga, Ioan Toderiţă şi Ion Grosu.
Felicitări lui Andrei P. Velea pentru reuşita lansării, spor la scris în continuare şi multă trăire.

de Nicoleta Onofrei

miercuri, 27 octombrie 2010

VOLUPTATEA DUREROSULUI

(...) eşti singur şi trist/ durerea te-apasă pe piept/ ar vrea să te posede stafia suferinţei/ carnea ta emană miros de frică/ ochii tăi o văd în juru-ţi/ iar buzele îi apasă coastele oxidate/ frica se împrăştie deasupra porilor/ şi îţi smulge cu dinţii ei insaţiabili/ cioturile de curaj şi plămânii/ aerul devine greu ca plumbul/ oamenii calcă pe tine şi râd cu zâmbete ştirbe (...)
(Sabina Penciu – Boala)

Sabina Penciu este elevă în clasa a IX-a la Liceul Emil Racoviţă din Galaţi şi scrie poezie. O poezie care i-a adus premiul Asociaţiei Scriitorilor C. Negri la concursul de la Tecuci, o poezie remarcabilă şi remarcată şi în Cenaclul Noduri şi Semne prin sensibilitate şi sinceritate, prin excesul liric şi emoţional, dar şi printr-o epicitate şi retorică tipic adolescentine.
„Par o sumă de definiţii; fiecare fragment/expresie poate fi luată ca motto; are grijă de tot ce spune; o literatură satisfăcătoare; şi, încă ceva, pare puţin maşscriistă.” (Ion Zimbru)
„Are originalitate; are subţirime şi rafinament în organizarea vocii interioare şi chiar muzicalitate, bun gust şi emoţii lirice elevate.” (Stela Iorga)
„Am găsit unele scânteieri de poezie; să renunţe la explicitări şi la directeţe – care-i fac textele cam fade.” (Cristina Dobreanu)
„Pasajele care seamănă a proză fac bine textului prin aceea că o duc, cumva, spre genul lui Mircea Cărtărescu. Are instinct sănătos pentru poezie.” (Andrei P. Velea)
„Texte cam excentrice, cu unele mici deficienţe de construcţie a frazei.” (Elena Donea)
„M-au captivat.” (Daniela Gheorghiţă)
„Suferă de poezie; pare copleşită de voluptatea durerosului; are unele expresii de excepţie dar şi prea multe şi prea dese cuvinte grele.” (Mirel Floricică)
„Are trăire necesară pentru a scrie şi scrisul necesar pentru trăire.” (Nicoleta Onofrei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă”, citeşte Alexandru Maria.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)








luni, 25 octombrie 2010

Poeme de Sabina Penciu


Alean

Veri triste cu strazi pustii,
fara trecatori,
fara umbre inghitite de praf.
Veri singuratice fara grai,
fara amor pe bancile din parc,
fara doua perechi de pasi.
Veri intime,
fara schimburi de priviri,
fara ochi curiosi,nestiutori.
Veri variabile fara zambete,
fara mireasma din haina ta,
fara tine.


Boala

sensibilitatea e ca un handicap
inima-ți e captivă într-un scaun cu rotile
și nu poți avansa prea mult
cei din afară vin să te strivească
ești la pământ și trebuie să te ridici
nu vine nimeni să-ți întindă mâna
ești singur și trist
durerea te-apasă pe piept
ar vrea să te posede stafia suferinței
carnea ta emană miros de frică
ochii tăi o văd în juru-ți
iar buzele îi apasă coastele oxidate
frica se împrăștie deasupra porilor
și îți smulge cu dinții ei insațiabili
cioturile de curaj și plămânii
aerul devine greu ca plumbul
oamenii calcă pe tine și rad cu zâmbete știrbe

în final învingi răul adunat în tine
picioarele-ți tremură dar te menții
omul sensibil e o pradă
mâine vor veni iar să te strivească

...ești singur și trist


Deces

ușile din lemn de stejar s-au închis pentru totdeauna
în spatele lor e pruncul din ființa mea chinuită
azi am donat multe cuvinte celor ce aveau nevoie de ele
și chiar dacă azi i-am făcut să zâmbească pe nefericiți
știu că de mâine voi fi de-a lor
și nu știu cine îmi va dona vreun cuvânt
și am să-mi amintesc de tine,dar tu de mine nu
va fi greu să respir depresia în acest ritm
va fi la fel de greu să te revăd
nu vreau să mă vezi așa schilodită de durere
nu vreau să-mi mai ștergi lacrimile
vreau să le simt spânzurate de obrajii mei
dragul meu,dezrobește-te de trupul meu
eu am să mor într-un păienjeniș de cuvinte
nu poți păși în universu-mi
poți asista doar la acest deces liric și emoțional



Fara aripi

te urăsc într-un mod atât de plăcut
încât uneori nu mai fac diferența între a urî și a iubi
te urăsc când vii și te așezi lângă mine
te urăsc când îmi miroși părul înmiresmat în nucă
când mă privești și îmi cântărești făptura
când dintr-o dată râzi,iar eu întorc capul rușinată
când ți se preling cuvinte pe buze pe care eu nu le înțeleg
când îmi spui ce frumoasă sunt
dar voind a mă avea lângă tine
îmi tai aripile
înainte să mă înalț
le iei și le îngropi lângă ale tale
apoi mă chemi să dansăm
deasupra lor,deasupra întunericului


mă ții într-o colivie
sunt înger,nu pasăre
dacă mă iubeai,mi-ai fi oferit libertate

i-am zis
și-apoi mi-am luat rămas bun:
fără aripile mele,viața e un purgatoriu

am căzut in genunchi și m-a ucis.


Fragmente II

voiam să știi că am ajuns în punctul critic
cleștele singurătății mi-a torturat inima până aceasta a cedat
mă uitam în jos la unghiile crescute aiurea
și am început să sângerez
inima mea se transformase în bucăți de carne
pe care le strângeam în pumn
coastele mele erau în procesul de coroziune
ochii îmi erau înfipți în tălpi
și alergam în trecut sperând să-mi găsesc groapa
buzele pământii ascundeau cei câțiva dinți rămași
iar limba-mi era tăiată pentru că de mult nu mai aveam dreptul să îți vorbesc
căci tu te considerai întotdeauna totul
și-ntotdeauna îmi spuneai că eu îți sunt opusul
poezia mea e chiar atât de slabă?
chiar n-ai înțeles niciodată că pe mine mă găsești doar în versuri?
chiar a fost nevoie de atâta suferință?
nu cred
și dacă a fost m-a înălțat



Letargie

prins...
cu aripile frante,de brocart
sfasii aerul in cadere
ca un minuscul fulger
pe scoarta cereasca.


ca un fluture
cu aripile grele,triste
ma prabusesc neinsufletit,
chinuit de handicap
jos,jos,jos.


letargie -
aripa stanga freamata;
aripa dreapta a paralizat.
prabusit din imbatatorul azur
ma inadus in praf.



Ramas bun

miroși a zăpadă căzută peste cordu-ți inert
a pană de corb,vopsită în albul dinților de lapte ai fiului nostru

parcă ieri stăteai pitit sub coji de nucă
eu zgâriam miezul cu unghia,iar fiul nostru ne privea jovial

și parcă ieri conviețuiam sub același acoperiș cald
și jucam domino în camera de oaspeți

azi tu te-ai stins din viață și l-ai luat cu tine pe ăla mic
eu cui am rămas?literaturii sau nimănui?


Re-nasteri

îl citeam pe Cărtărescu seara trecută
sorbeam câte puțin din ceșcuța cu ceai fierbinte
mă gândeam și la Alexandru
și la trotuarele și băncile pe care am șezut cândva -
străduțe și locuri pe care el le evită astăzi -
mă gândeam ce bine era în brațele lui
și ce fraieră am fost că nu i-am zis ce era mai important
adevărul e că n-am avut curaj
la radio cânta o melodie de Alifantis
umbra dacă nu mă înșel
salonul era jumate întunecat
și pe covorul vișiniu parcă-parcă se mai vedeau urmele pașilor lui de odinioară
era ora 19:00 și ceasul cu cuc își începuse monologul de seară
draperiile nu erau trase încă
ora de somn întârzia astăzi
o pulbere de lumină sclipea în aer
salonul era primitor și parcă prinsese viață
ceașca se goli iar fursecurile se transformaseră în firmituri
tangoul luminii și al jumătății ebenine
se sfârsi rapid căci aceasta intra în pântecul întunericului
diminețile erau rezultatul procesului de reproducere
iar eu asistam întotdeauna la aceste nașteri cu cărțile lui Mircea în poală

vineri, 22 octombrie 2010

Efectul Bologna

Fragment – Ce înseamnă Andrei
de adrian haidu



Eu aş putea să vă vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar mi-e teamă că v-aţi pierde repede interesul, spune Andrei, singur în camera lui. Din cauza asta, sunt mereu constrâns cenzurii voastre, şi, mai mult, autocenzurii. Pentru că sunt unele lucruri pe care aş vrea şi eu să le aud de la mine, şi anumite feluri în care le vreau auzite. Pentru că şi eu mi-aş pierde interesul până la urmă. 
Autocenzurat cum mă prezint în faţa voastră, sunt pe deasupra o victimă a propriilor voastre cenzuri. Indiferent despre ce aş vorbi, când este Gabriel de faţă, sunt exprimări pe care trebuie să le evit, sunt concluzii la care aş face bine să nu ajung, şi, bineînţeles, elemente extraverbale. Nu îi pot vorbi lui Gabriel pe un ton plângăreţ, trebuie să fiu decis şi siguranţa de sine să iradieze ca în eseurile lui Emerson. Teme întregi sunt interzise când vorbesc cu el – să îi vorbesc despre lucruri mari ar fi o impoliteţe, aş putea face asta doar în cheie ironică şi c-un umor modern – aş intra deci pe o pantă riscantă. 
Mai trebuie, vorbind cu Gabriel, să fiu scurt şi la obiect, altfel i-aş consuma timpul şi mi-ar spune-o direct. Să am o gândire corectă şi argumente. Să ies din cotidian şi, dacă mă bate gândul, să-mi aleg cu grijă comparaţiile. Abia îndeplinind condiţiile astea, mă pot gândi la a-i vorbi lui Gabriel, deşi sunt sigur că nici condiţiile nu le-am putut stabili corect. Îndeplinindu-le, totuşi, m-aş înfăţişa rupt de două cenzuri în faţa lui, iar lucrul – cât de mic – pentru care voiam iniţial să îi vorbesc, s-a transformat şi şi-a pierdut de două ori intensitatea. 
Cu Mihai datele sunt puţin mai diferite. Personalitatea – ca şi fizicul – lui Mihai permit mai multe, fiind stângaci în relaţiile interumane şi mai nevertebrat ca Gabriel. E prima impresie care cade totuşi uşor la o analiză aprofundată. Vorbind cu Mihai, sunt lucruri pe care evit să le spun pentru că discuţia ar aluneca într-un loc potrivnic – e locul unde Mihai se simte cel mai bine şi starea asta de multe ori nu o împărtăşeşte – e, de altfel, imposibil – nimănui. Prins în retorici trubadure, Mihai găseşte amuzantă simpla aluzie la antici; el ţi-ar vorbi despre subiecte mari metaforic până la rădăcinile părului, cu rezultate difuze ca privirea lui ascunsă-n ochelari. Mihai mai pune şi altă problemă – vorbind cu el, pornesc c-un handicap cultural din care numai prin combinaţii active de idei mai pot ieşi curat. 
Din cauza acestui handicap, folosesc abstractizarea uneori dusă la extrem, căci concret cu el nu pot fi decât inferior. Iar lui Mihai îi place să vorbeşti frumos chiar până la poetic. Imaginaţi-mă cu-aceşti doi cenzori în faţa mea (al treilea), încercând să vorbesc. Materia din care lucrul pe care-l vreau exprimat e făcut, e o materie care de trei ori va fi modelată înainte de-a ieşi din gura mea. Şi ăsta e doar începutul.
Andrei se ridică de pe patul său şi iese decis. Nu a renunţat însă la Sausseur şi Chomski, care îl urmează tăcuţi pe stradă, în autobuz şi pe treptele care duc la etajul în care căminul îi găzduieşte pe Mihai şi Gabriel. Şi pe Corina şi Andreea.

În holul căminului, la mijlocul palierului, unde există destul spaţiu cât pentru a găzdui alţi doi studenţi, dar nicio cameră n-a fost construită acolo, pentru ca tinerii să se poată aduna şi fuma împreuna, Andrei începe:
- Eu aş putea să vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar voi v-aţi pierde repede interesul. Luând în calcul această frustrare personală, care totuşi cred să fie, inerent, universală, şi ţinând cont de faptul că totuşi vreau să vă vorbesc, m-am gândit să vă spun o poveste de dragoste.
În spatele ochelarilor, ajutat şi de părul său lung întunecat împrăştiat în jurul capului, Mihai îşi permite un zâmbet, pe care-l prelungeşte într-o întrebare:
- Da... dar să fie cu o fată frumoasă.
Gabriel, în această zi mai bine dispus decât de obicei, ridică un colţ al gurii şi, mulţumit de propunerea lui Andrei, simţind că poate cumva influenţa cele ce vor urma, mai stabileşte o coordonată, pe care o derivă din cele spuse de Mihai:
- Şi cu un băiat urât.
Sausseur şi Chomski se aşază şi ei lângă studenţi, aparent distraţi de dialogul lor. După câteva minute de pauză, aprinzând o nouă ţigară, Andrei începe:
- Vom naşte împreună un personaj, şi nu va fi o naştere uşoară, ajutată de vreo cezariană sau altele asemănătoare. Va fi o smulgere cruntă, violentă, din pântecele neantului, însoţită de urlete prelungi şi tăierea cordonului ombilical. Un strat protector de membrană udă va acoperi încă acest personaj, pe care tocmai l-am născut. Vom purcede, în continuare, la trasarea unor dimensiuni, unor sensuri şi a unei traiectorii. Vom clasifica astfel personajul: Andreea. Dar nu va fi de ajuns, nu va fi aproape nimic. În construirea identităţii Andreei vom avea nevoie, în prealabil, de o altă identitate: spaţiul din juru-i. Unul comun, pentru că în curând îl vom părăsi – nu avem deci niciun câştig din a consuma prea mult material cu spaţiul creator de identitate. Un sat? Mai degrabă oraş, numit Câmpu-Lung, pe care nici măcar nu trebuie să-l scriem corect, sau să-l nimerim pe hartă.
Avem acum o cvasi-identitate Andreea. Nu e de ajuns. În jurul ei va trebui să construim o familie. Nimic extraordinar, mergând pe aceleaşi principii. Dar identitatea Andreei nu ne pare deloc clar prefigurată. Vom avea nevoie de o relaţie complexă, o identitate pre-făcută, stabilă, şabloinizată, pentru a o folosi drept punct de reper. Această nouă identitate o vom nota: Bogdan. Va fi Bogdan de ajuns? Bogdan va fi un banal, ca oricare altul, dar relaţia dintre identitatea Bogdan – identitatea Andreea va fi puternică, una simbiozică. Agăţându-şi braţele identităţii precare, în formare, de identitatea minigrupului social familial şi de cea a lui Bogdan, de şcoala frecventată şi de alte identităţi rudimentare, Andreea prinde contur. Dar ea este încă o umbră.
Ajungem în punctul în care trebuie să folosim tot materialul pe care, până aici, l-am păstrat. Va trebui să îl valorizăm, sau riscăm să pierdem pentru totdeauna identitatea Andreei, şi să o transformăm într-una de tip şabloinizat, şabloinizant şi rudimentarizat, ca toate celelalte identităţi din lume, în orice moment al ei.
Lucru uşor nu va fi, căci avem nevoie de o nouă naştere. Cum să naştem un personaj deja născut, vom întreba. Întâi de toate, va trebui să îl omorâm, pas cu pas, picătură de respiraţie cu picătura de inspiraţie, bătaie de inimă cu bătaie de cap, creându-i probleme şi piedici mereu. Dar problemele sunt cele mai uşor de creat: nemulţumită de Câmpu-Lung, şi acum veţi înţelege de ce nu am cheltuit mult material cu dânsul, Andreea pleacă la facultate în Bucureşti, pentru a studia literatura – care, ironic, o studiază pe ea tocmai acum.
În Bucureşti, îi vom crea şocuri, la început minore, dar având un ritm bine impus, pulsând mai tare cu fiecare nou şoc atribuit: o colegă de cameră nesuferită, lipsa prietenilor de orice fel, a banilor, a posibilităţilor cerebrale, lipsa unei baze culturale fundamentale, toate carenţele specifice oricăror oameni. Înaintea fiecărui examen, îi vom administra şocuri dintre cele mai sfredelitoare, deci, dintre cele mai creatoare de caracter, folosind mereu aceleaşi ecuaţii-simptomatice, aproape patologice: înaintea examenului – acumulări treptate de frici de toate felurile, dintre cele mai stupide, până la cele mai puţin stupide; în preajma examenului – gustul neştiinţei, încercarea disperată de a citi cât mai mult în cât mai puţin timp, frica se acumulează, cearcănele se adâncesc, crispările în gesturi şi cuvinte alcătuind o crustă protectoare, care o separă de lumea exterioară, asemeni membranei ude pe care, la începutul actulului creării, am îndepărtat-o, cu puţină scârbă. Or, apărând într-un moment în care identitatea Andreei este deja conturată, această membrană are pentru celelalte identităţi un efect respingător.
În timpul examenului, lumea devine neagră, în contrast, pagina albă.
Dar nu va pica niciun examen, ne vom asigura de aceasta, nu atât pentru că ar merita neapărat să treacă cu brio toate examenele, cât pentru că stresul se acumulează, după fiecare reuşită, apărând mereu întrebarea: cât îşi va putea Andreea menţine seria de succese? Pentru că, în treacăt fie spus, nimeni nu poate fi perfect la nesfârşit.
În plină sesiune, vom avea nevoie de acel şoc care să o scoată din pântecele acestui nou neant creat în juru-i. Nici că putem găsi ceva mai nimerit decât o despărţire bruscă, lipsită total de sens, de prima identitate în jurul căreia s-a modelat: identitatea Bogdan.
Am reuşit astfel a naşte, după toate aceste lungi chinuri, o identitate Andreea? Încă nu, avem nevoie de o persoană pentru a tăia cordonul ombilical, dar pentru asta avem nevoie de un băiat urât, aşa că vom pune pauză identităţii Andreea, pentru a construi, mai întâi, un băiat, cu care vom vedea ulterior ce vom putea face.

În spatele ochelarilor săi, Mihai era de acord. Se stinseseră multe ţigări în scrumiera din mijlocul lor, şi, cum stăteau aşezaţi lângă calorifer, tăcând şi uitându-se fiecare în alta direcţie, lui Mihai parcă îi veni o idee. Se ridică, se uită pe rând la amândoi, care continuau să privească în direcţii diferite, îşi lăsă mâinile să îi alunece în buzunar, zâmbi ceva mai accentuat ca de obicei şi muşchii feţei trădară faptul că urma să spună într-adevăr ceva. Andrei, care răguşise puţin în timpul povestirii sale, abia acum remarcă expresia lui Mihai. Se ridică şi el şi se sprijini de calorifer, apoi se aşeză pur şi simplu pe el, aşteptând replica lui Mihai. Încurajat, acesta privi înspre Gabriel, care se ridică lent, dar vizibil încântat de un gând propriu, şi, în momentul în care vru să-l rostească, fu întrerupt de Mihai, care, se pare, abia acum găsi şi el forma ideii sale, şi poate curajul necesar s-o formuleze:
- Mă duc să vărs scrumiera.
Şi, deodată părând foarte fericit de ceea ce avea să facă, el, într-adevăr, se aplecă, luă scrumiera şi păşi legănat până în cameră, unde o vărsă în coş, nu înainte de a-şi privi chipul în oglindă. În tot acest timp, Andrei îl ascultă pe Gabriel, care, ca întotdeauna atunci când se entuziasma de ceva, vorbea cu vervă şi pe un ton glumeţ, păstrându-şi însă seriozitatea.
Când se întoarse, Mihai fu pus în faţa faptului împlinit. Lui Gabriel îi plăcuse începutul povestirii, dar nu era de ajuns, era o perspectivă prea rigidă. Avea să ofere propria lui reprezentare, mai bună decât a lui Andrei, folosindu-l pe Mihai pe post de arbitru. Se făcea însă târziu şi Mihai era obosit, nu mâncase prea mult, în schimb fumase şi îl durea burta, încă mai avea două examene şi nu citise tot, îi veneau multe nume de melodii în minte şi îi trebuia timp să le caute, avea două dvd-uri cu filme pe care le voia văzute până săptămâna viitoare, iar ochii acum, ascunşi de ochelari, cedau încetişor loc somnului, care îi intensifica toate dificultăţile fizice, promiţându-i rezolvarea într-un vis care să înceapă în noaptea asta şi să se termine a doua zi. Trebuia totuşi să îl asculte pe Gabriel, mai mult pentru că nu voia să fie exclus din toată afacerea. Andrei însă era încântat, era sigur că Gabriel îl va cenzura, după cum anticipase, şi deja se gândea la ce avea să îi spună la sfârşit. Îşi construise pledoaria şi, din moment ce era şi Mihai de faţă, era sigur că le va arăta la ce pericole sunt cu toţii expuşi.
Gabriel însă trecu impasibil şi peste durerea de burtă a lui Mihai, şi peste problemele de cenzură ale lui Andrei, fiind prea procupat de tot ceea ce avea să spună:
- Acum douăzeci de ani, dacă te gândeşti puţin vei fi surprins cum a trecut timpul, surprins fiindcă acest timp nu a lăsat decât linişte pe chipul ei, s-a născut Andreea. A fost o naştere uşoară, lipsită de complicaţii, ceea ce a surprins-o pe mamă, care tânară şi speriată fiind credea, chiar şi după naştere, că prima oară va fi ceva cumplit şi dureros, că îi va simţi trupul ieşind mult timp după ce copilul va fi ţipat deja de două-trei ori. Dar nu a fost aşa, spre bucuria părinţilor şi rudelor adunate ca o familie fericită în jurul tinerei mame epuizate, dar fericită şi după cum am mai spus surprinsă de parcă ar fi născut-o în apă. A fost ca şi cum, ieşind din trupul ei a intrat într-altul al altei femei, potrivită pe aceleaşi măsuri şi coordonate. Şi chiar aşa avea să fie. Mai târziu, după ce Andreea va fi crescut năltuţă şi frumoasă, trecând de perioada aceea dubioasă şi uşor-uşor transformându-se în femeie, avea să fie deseori confundată cu mama ei. Şi invers. E drept, de cele mai multe ori invers.
Toate astea până când Andreea a venit în capitala ţării alături de mama ei, care probabil la un pat sau două distanţă a adus-o pe lume. Iar capitala la rândul ei era confundată de multe ori cu vecinele sau prietenele ei. Cel puţin în ce priveşte numele. Şi a venit Andreea cu microbuzul din orăşelul ei de pe undeva de pe harta noastră cu munţi-ape-şi-câmpii. Ar fi venit şi prietenul ei, Bogdan, dar el fusese în vară pentru examenul de la facultatea lui, unde de altfel a intrat, (altfel cum s-ar fi continuat povestea lor?). Andreea, în schimb, a venit spre toamnă, deşi era la fel de cald ca vara şi câinii umblau cu aceeaşi lungime a limbii scoasă voioşi plimbându-se prin faţa Universităţii. Şi prin împrejurimile ei, pe unde s-a plimbat Andreea de braţ cu mama ei. Era cald după cum vi s-a spus, atât de cald încât punctul de contact al palmelor transpirase, şi tot acolo picăturile din zonele superioare ale braţelor se adunau fără grabă. Cu toate acestea cele două aproape surori nu se despărţeau, parte pentru că ştiau că după asta, nu peste mult timp, aveau să se despartă aproape definitiv. Care să îmbătrânească liniştită şi frumoasă, care să crească mai departe până când va deveni la rândul ei o femeie frumoasă, care peste ceva timp va îmbătrâni liniştită pastrandu-si frumusetea.
Au privit câinii trecând cu limbile în urma lor, nu mai contează a cui urmă, şi au mers spre intrarea Universităţii. Acolo era umbră şi s-ar putea spune, exagerând desigur, că mirosea a piatră udă. De ce era udată acea piatră o să trecem în tăcere. Iar deasupra tuturor oamenilor care aşteptau să intre, cocoţat pe zidul care le dădea umbra mai sus pomenită, înconjurat de 7 sau 9 doamne, trona un bărbat cu un coif şi cu băţ în mână. Deşi privea înspre ei, nimeni nu-l lua în seamă. Tot acolo aşteptau şi ele.
Ce s-a întâmplat după s-a pierdut, aşa cum s-au pierdut şi ele printre oameni. Mai întâi amândouă, până aproape de una din cele trei uşi de la intrare, uşi care păcălesc pe toată lumea, în principal pentru că doar una se deschide. După asta, femeia intrând în vorbă cu alte doamne, i-a dat drumul braţului lăsând-o să intre şi să-şi vadă de drum. Doamna a continuat să vorbească pentru două sau trei ore cu celelalte femei. Şi toate erau îngrijorate pentru fetele, de cele mai multe ori, şi pentru că e o facultate cu deschidere feminină, şi pentru că băieţii, atâţia cât sunt, au firi independente şi ruşinate de dependenţa feminină, în special a mamei. După un timp au început să iasă viitorii studenţi alături de viitori respinşi. După alt timp a apărut şi Andreea, nici printre primii, nici printre ultimii, aşa cum trebuie, întotdeauna. Iar mama ei a plecat în mijlocul discuţiei, a evitat o maşină care ar fi trebuit să aibă o limbă de câine atârnând pe pavajul din granit cubic, şi a simţit aceeaşi uşurare ca atunci, aproape 20 de ani în urmă. Nu chiar 20, pentru că asta se întâmplă acum. Nu a întrebat-o cum a fost. Ştia. Fiica ei urma să plece. Şi până la urmă nu asta îşi dorise, şi ea, şi tatăl ei şi până la urmă chiar şi ţara?
Apoi zilele au început să curgă altfel. Acasă timpul se scurgea uriaş şi greu, cuvinte ca alene, molcom, alunecător s-ar apropia mai potrivit de acest timp, ca şi cum ai avea unul din câinii aceia legaţi cu un lanţ nu prea lung, lingându-şi limba. Asta pentru cei rămaşi acasă, căci pentru ceilalţi...
Acum se poate vorbi de ceilalţi, căci pe la mijlocul toamnei au venit, de data asta împreună. Aveau dinainte rezolvată cazarea pe durata anului în curs. Separat, pentru că ea nu ar fi vrut altfel. Şi nici nu s-ar fi cuvenit.
Nimic altceva nu s-a întâmplat. Poate înafară de despărţirea lor. După care despărţire Andreea a plâns, el s-a dus la altele. Şi uite-aşa au început să apară primele urme pe chipul fetei noastre. Ochii roşii şi uşor umflaţi aici, dar şi acasă imediat după. Cearcănele, după ceva nopţi nedormite. Dar astea trec în scurt timp, se duc cu apă rece. Nu contează, în schimb privirea, felul în care a început să ridice sprâncenele, buzele. Totul căpătase un cu totul şi cu totul alt sens.

ediţie specială - efectul haidu

Sâmbătă, 16 octombrie, Adrian Haidu, proaspăt masterand la „litere”în Bucureşti, ne-a citit, în cadrul unei ediţii speciale a cenaclului Noduri şi Semne, un proaspăt text (neterminat) din creaţia proprie. „Efectul Bologna”:

„Eu aş putea să vă vorbesc despre nimic la nesfârşit, dar mi-e teamă că v-aţi pierde repede interesul, spune Andrei, singur în camera lui. Din cauza asta, sunt mereu constrâns cenzurii voastre, şi, mai mult, autocenzurii. Pentru că sunt unele lucruri pe care aş vrea şi eu să le aud de la mine, şi anumite feluri în care le vreau auzite. Pentru că şi eu mi-aş pierde interesul până la urmă.”

După Ion Zimbru, textul ar fi trebuit numit „efectul-literaturii-asupra-celui-ce-vrea-să-scrie-literatură”, asta pentru că, dacă citeşti un text scris de Haidu, fie te saturi după o pagină, fie nici măcar după douăzeci, şi cu siguranţă nu ajungi nicăieri. Autorul nu ar trebui să se piardă stufoşenii, să nu mai încerce să fie scriitor de vreun fel, pentru că literatura ori e, ori nu e. Şi la Haidu ar putea să fie.
Astfel, prin lectura din acea seară, Haidu a arătat că – venind şi citind în Noduri şi Semne de atâta vreme – nu a câştigat nimic, dar nici nu a pierdut ceva. Are o acurateţe, poate forţat spus, impecabilă, deşi se loveşte de formulări care nu ar trebui să apară la un student de litere (deşi puţine, ele totuşi există).
În concluzie, Haidu nu ar trebui să strige de sete atunci când stă în apă până la gât.

În schimb, Ion Avram a spus că textul este despre nimic doar pentru un cititor neatent. Însă nici chiar acel cititor nu poate remarca modul curgerii prozei, de la un prea complicat până la un prea simplu, şi invers. Şi poate că tocmai asta este amprenta „haiduiană” – textul doar pare stufos şi cerebral. Fiecare pasaj presupune o trăire, un mod prin care autorul ne spune ceva. Nouă, cititorilor, ne trebuie doar răbdare şi timp.
Pe el, proza îl duce cu gândul la Andre Gide prin tonalitate, dar şi prin inserţiile de natură filosofică (poate tocmai datorită acestora din urmă textul pare cerebral, dar fără a-şi pierde din trăire, din mesaj, fără a pierde firul roşu care uneşte începutul cu sfârşitul).

Stelei Iorga nu i-a plăcut mai nimic în acest text, deoarece Haidu nu îşi bazează cuvintele pe nimic. După ea, textul ar fi trebuit construit după „formula”(impropriu folosesc cuvântul formulă) „fraza şi ideea”. Ea poate să aprecieze faptul că autorul are mână bună, dar în acelaşi timp nu poate să nu remarce faptul că acest talent e sufocat de „verbiozitatea” dusă până la a nu spune nimic. Haidu ar trebui să fie mai parcimonios cu sine însuşi.

Cristina Dobreanu a spus că textul îl caracterizează pe autorul lui. Senzaţia care o cuprinde atunci când citeşte Haidu este de bulgăre de zăpadă transformându-se într-o avalanşă. Textul a fost bine scris, cursiv, fără nimic de reproşat la acest nivel, dar totuşi fără o finalitate. Poate că nici autorului nu i-a fost clar ce a vrut să spună, a conchis Cristina.

Gabi Ghimpu a zis că este o poveste bună, despre un om care nu îşi poate recunoaşte eşecul.

Eu cred că, vorba lu’Haidu, nenorocite şi imponderabile vremuri mai trăim. Şi, vorba lu’ Zimbru, câteodată ne reparăm ziua citind câte ceva.

joi, 21 octombrie 2010

INFLAŢIE DE FORMĂ

(...) mă trezesc şi acum sub picioarele groase ale patului/ cum inventez amintiri micuţe strălucitoare cu tata/ cum prind cu vârful degetelor globuleţe aurii/ şi apoi îmi aduc bine aminte/ tata nu fuma niciodată/ nu se oprea la magazinul de dulciuri (...)
(Anca Şerban Gaiu – Poem)

„Atmosferă extrem de confortabilă pentru cititor şi o anumită muzicalitate.” (Victor Cilincă)
„Prin mustuozitatea zicerii - mă duce cu gândul la Fănuş Neagu, iar prin incoerenţă – la un baroc în plină dezvoltare; îi lipseşte un dram de tragism al conştiinţei; talentul dă afară din sentiment; au o nostalgie şi un mesaj care m-au prins.” (Stela Iorga)
„Texte mature; se vede experienţa lirică; contrazice ideea de inflaţie de poezie în lume.” (Andrei Velea)
„Deşi are un limbaj bun, nu prinde bine imaginile.” (Florin Chitic)
„Există un pericol al preamultului, al înzorzonării textului; la nivel de sintagmă – cred că are talent, dar îi scapă interioritatea. Prea multă formă pentru prea puţină esenţă – o inflaţie de formă, am putea spune.” (Cristina Dobreanu)
„Prin senzaţiile sonore/auditive, expresiile devin cuceritoare.” (Nicoleta Onofrei)
„Textele captivează prin meticulozitate, prin imagini şi prin modul de abordare a detaliului.” (Sabina Penciu)
„Ideile vin dintr-o realitate dură şi frumoasă, în acelaşi timp; un lirism epico-dramatic remarcabil.” (Claudia Samoilă)

Ion Avram
Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Sabina Penciu.

duminică, 17 octombrie 2010

poeme de Anca Şerban Gaiu



POEM





foşnetul acestei cărti
în hârâitul celor 4 pereţi
martori de odinioară
pneumonii
mătase imprimată.

ah în grădina aceea cu iarbă si măcăleandri
îmi rămăsese toată vara gâtlejul
încercam să-i prind cu o atingere linia gâtului cărnoasa, zveltă
să încerc cu vârful unghiei vena aceea albăstrie care tremura sfioasă
vrăbii zgribulite şi şcolărei
ah nu fusese decât un joc rozaliu
trebuia să ne prindem gleznele de funii
să oprim cu vârful buzelor bicicletele fluturii
să desprindem steluţele preferate din aburul geamului
şi să le acundem în săculeţii de cârpa colorată


câteodată mă gândesc să scriu un poem miraculos
un fel de ceai tare cu scorţişoara şi chiprian verde
dar nu pot controla degetele
tremurătura lor caraghioasă
culoarea pământului
culoarul şi grohăitul muribunzilor înfometaţi
docurile goale, ceaţa
cei care vorbesc cu un fel de ştiinţă exactă şi pentru cei morţi şi pentru cei vii.





mă trezesc şi acum sub picioarele groase ale patului
cum inventez amintiri micuţe strălucitoare cu tata
cum prind cu vârful degetelor globuleţe aurii
şi apoi imi aduc bine aminte
tata nu fuma niciodată
nu se oprea la magazinul de dulciuri




azi cei ce iubesc sunt aici
mâine vor fi doar buze- epiderme ofilite, in vânt
vom spune curând
liturghia etieniei
cu un fel de uşurinţă
ca acela de a bea ceaiul
şi a unelti impotriva clarităţii de migdală a otrăvii
a peştişorilor de apă dulce
a cepelor aurii
a liliecilor de telegraf
şi a păsărilor de curte.



Moi seul et ma solitudine
se moi, toujours moi
şi capul mic cât o gămălie de chibrit atârnând pleşuv deasupra uscăţivului trup
pieptul lărgindu-se temător
gemătul acela cand a rupt carnea hârs hârssss
moi toujour moi
şi proiecţiile mele in oglinda băii
lama caldă periuţa pămătuful de bărbierit şi propriul miros inţepător


cântece mai puţin drepte decât ale trupului
sudori mai fireşti decât ale minţii şi propria lâncezire
propriul abis


priveşte această mică indrazneală a zăpezii
acest păr nespălat pe cearşeaf şi unghiile neroase, negre
această mică indrazneală a ierbii
cu povârniş cu şopârliţe cu tot
e ceata şi cârciuma roşcată irlandeză
prietenoasă chiar
intru infrigurat şi spun băiete 2 beri
sunt atât de singur şi scroafa de nevastă-mea mă tot ameninţă cu divorţul
ei jacki ce poveste garaie
baiete mai adă 2 beri
ce noapte sticloasă
ce-mi vine să mă piş să ştii nu m-a iubit niciodată, m-a luat fiindcă eram henri henri barosanu si duceam ….. ah ce duceam nu mai stiu si nici nu mai contează da îţi spun eu, nu m-a iubit
acum stăm şi privim fiecare in dreptul nopţii lui

iubito visam ehehei
pieptul mi-era plin de furnici
şi tu scormoneai cu un beţişor in muşuroiul voios
soarele se făcea o frunză nătângă duioasă şi bunică-mea unt şi era aşa o după amiază cu zahăr candel cinematografe si sarutari pe ascuns.




ROMANIA DODOLOATA


Patria aceasta varsatura de octombrie
din care ramai cu senzatia ca nu ai decat cateva optiuni la batranete
rubrica sport si galosii
masina de scris luciditatea cu care ganganiile patratoase ingalbenesc pamantul

si-mi fusese atat de draga futu-i masa
cerul vinetiu cu drapele de panza si vulturii
cerbii cu pielea tare inalbiti de ceata
gradina cu trandafiri si soldati
flacarea vie si zumzetul vocilor ragusite rasturnand piata mare a orasului
camasutele inflorate si baietii visandu-se barbati
acoperisurile si gospodinele deochiate
serpii la soare uscandu-se
padurea cu securi si cimitirele de ploaie zvantate
aerul acru, betivanulde tata

patria, sila cu care aceasta luna friguroasa de octombrie ma sugruma
o gramojoara de chipuri uscate
pamantulul strans de soare
si radacini umflate.




POEM DE DRAGOSTE

ah, intre noi au fost mereu cateva femei frumoase
carora tu le adorai sanii gurguiul si ridicatura sprancenlor
tonul pitigaiat al si varful tigarii
rochitele vaporoase capotelele de pe sarma si tot calabalicul

ah, mereu a fost intre noi o liniste mare si blanda in care ne balaceam
pianul si vaza cu begonii, ceainicul de bucatarie si frigul
lucrurile imperfecte care te nedreptatesc
un fel de erezie si tevile tacute din apartamentul nemobilat.
asculta iubire am visat ca erai departe
si mi-era dor
pluteam intr un tramvai albastru
printr un spital colorat
era toamna tarziu si copacii se-necau de praf
si tramvaiul gonea, gonea si musca din maluri
crancena indrazneala a renuntarii la clipa
si trandafirii de plastic si pianul de cristal
ah, mereu au fost intre noi femei frumoase si vise












marți, 12 octombrie 2010

Rețetă pentru adevăr

[...] I-a spus că se culcă puțin, nu se simte bine. Dar orele treceau. M-am dus să-l trezesc. Dar nu se trezea. Pur și simplu stătea nemișcat în fața mea. Murise în fața mea. Din nas îi curgea un fir de sânge, i se prelingea pe buze, pe gât și tot așa până s-a îmbibat în puloverul său preferat. Putea simți firele de sânge șiroind ușor pe fața mea, din nas, gură, urechi. (Florin Buzdugan – Îl chema... )
Radu Vartolomei spune că ideile sunt bune, proza însă trebuie rescrisă. Autorul a reușit să creeze personajul narator, dar nu e destul. „Lucrează mai atent, deoarece povestea în mare nu e credibilă.” El e de părere că în textul Rătăcitul sunt doar o suită de imagini cinematografice care curg spre nimic. „Nu ai reușit să redai tensiunea.” Nicoleta Onofrei afirmă că imagnile sunt redate mecanic, titlul nu reprezintă nimic iar textele au poveste, însă nu și esență. Ion Avram crede că Florin este mult mai bun în proză decât în poezie pentru că are înclinație în a descrie. Trebuie însă să fie mai atent la tramă. E de părere că textul trebuie să fie cinstit și pentru asta nu trebuie să se mai gândească la cititori. „Te văd mai așezat și mai matur.” Alexandra Andreea Crețu observă cum textele sunt împrăștiate. „Mi-ar fi plăcut să-și continuie ideile. La suspansul pe care l-a creat de-a lungul poveștii, finalul ar fi trebuit să fie cu mult mai suprinzător.” Elena Donea spune că primul text citit e mult mai simțit, însă nu transmite la fel de mult ca cel de-al doilea. Are expresii frumoase, dar finețea lor este stricată de elemente de oralitate precum soră-sa, și așa să fie. Andrei Velea observă cum verosimilitatea lipsește. Autorul trebuie să aibă experiență pentru a scrie din perspectiva unui tată ce a avut un trecut destul de dur. În proză trebuie să fii direct, să respecți detaliile și să ai curaj să intri în substanță. Anca Șerban Gaiu afirmă că i-a plăcut rețeta primului text. Are imagini firești, cotidiene, lângă care se alătură o imagine brutală a morții. Tehnica scrisului e deficitară – textul trebuie refăcut. „Ferește-te în a plusa, de patetic.” Al doilea text e o încercare de a fi ceva, dar cam „rătacit”. Laurențiu Pascal susține că e bine pentru Florin să scrie în continuare. Există în texte niște fraze care merg spre literatură. Claudia Samoilă e de părere că textul al doilea are o oarecare filosofie, cu întrebările retorice de rigoare, care nu i se par că prind în astfel de proză. Sunt câteva fragmente care tind să atragă cititorul, însă mult prea puține.
Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viața liberă”, citește Anca Șerban Gaiu.

cronică de Samoilă Claudia

duminică, 10 octombrie 2010

Rătăcitul

Noaptea dădeam tavanul la o parte şi ne jucam cu stelele


Lumina albă, spălăcită, îi forţă pleoapele să clipească repede-repede timp de câteva minute în şir ca să se poată acomoda. Mirosul clorului şi al celorlalte substanţe folosite la dezinfectat îi înţepa nările. Fu nevoit, în ciuda mirosului, să tragă aer în piept cu aviditate. Era asemenea unui nou-născut. Tot ceea ce-i lipsea era scâncetul tipic şi goliciunea naşterii. Devenirii fiinţă.

De dincolo de uşa întredeschisă se auzeau discuţii între oamenii din spital, din afara spitalului. Între gardienii de gardă şi asistentele plictisite de atâţia răniţi, de atâtea accidente.
Plictisite mai ales de crizele de durere sau de isterie ale unor pacienţi care erau de-ai casei, cum se spune. Dar el nu era aşa. El era un rătăcit. Un biet călător. Capul îl durea când încercă pentru prima oară să se ridice. Căzu înapoi pe salteaua rigidă, ca împins de o mână nevăzută şi neştiută, care avea datoria de a-l mai reţine. Puţin. Încă puţin şi-apoi pleci... Dar unde să plece? Nu reuşea să-şi aducă aminte cine era, cum îl chema. De unde venea. Nimic. Nici cea mai mică frântură de amintire. Dar el încă încerca să-şi aducă aminte. Frânturi de viaţă se iveau ici-colo ca iţele unei pânze de păianjen. Un chip de femeie, ten alb, ochi albaştri-verzi, păr ondulat, şaten deschis, cu nuanţe închise. Un ţipăt, un trosnit, accident şi investigaţii. Atât, mai departe pânza nu mai mergea... se pierdea în negura amintirilor sale. Amintiri fracturate şi fractate.

Încerca, şi nu reuşea.

A intrat deodată o infirmieră, urmată de un medic pe nume Ion. Serios, indiferent, i-a spus Domnule Adam, în urma analizelor făcute, vă informez că puteţi fi externat. Puteţi începe să vă îmbrăcaţi. O infirmieră vă va ajuta să ieşiţi din spital.
Atâta aştepta de vreo oră. Să plece. Dar unde?

Unde să se ducă? Nu ştia unde locuia, pe ce stradă, în ce bloc, la ce apartament. Nu-şi amintea, pur şi simplu nu reuşea. Şi-l durea. Îl durea foate mult.

Începu să se îmbrace lent, cu mişcări bătrâneşti. Contemplative chiar. Blugi negri, cămaşă carouată. Pulover. Erau puse pe noptieră. Dar el nu le observă. Când? Cum? Nu ştia. Dar se resemnă. În buzunarul pantalonilor, la spate, scoase un portofel maron, găsi acolo un bilet de autobuz, 10 lei, o poză a unei femei şi buletinul său. Îl chema Adam Adamescu. Adamescu Adam. Ăsta era numele său.


Veni infirmiera cu un scaun cu rotile. Se aşeză pe scaun. Se simţea şi mai infirm. Nu era de-ajuns că nu putea să reconceapă firul său narativ, dar acum se simţea şi inapt de a merge pe propriile sale picioare. Picioare care l-au condus probabil la prima sa iubită. În patul în care avea să consume sentimentul acela avid, carnal, cu una din iubitele sale. Sau poate cu toate. Picioare ce l-au condus la Biserica în care avea să îl cunoască pe Fratele său, pe toţi Fraţii săi. Picioarele care l-au ajutat să meargă agăţat de peretele din camera părinţilor săi care, la vederea acestora, aveau să plângă de fericire. Şi tot aşa. Picioarele acelea aveau o istorie a lor.

Dar el nu simţea. Pur şi simplu. Aşteptă deci să fie condus la ieşire, unde infirmiera avea să-l ridice de pe scaun, să-l conducă doi paşi în afară şi avea să-i spună O zi bună domnule Adam. Aveţi grijă de dumneavoastră. Desigur, intenţiile ei nu erau tocmai acelea, însă ce putea să-i spună lui, un străin? Un rătăcit. Trebuia să-l încurajeze să păşească iar pe propriile sale picioare.

Porni agale pe stradă. Se simţea străin, un intrus sau poate un parazit al societăţii. Locuia pe strada Parfumul teilor. Casa douăzecişicinci. O căsuţă ca de sat. Dar frumoasă. Mică şi cochetă, cu o grădină mică. Avea şi un câine. Dar nu îl chema Rex sau Grivei. Avea nume de băiat. Matei. Matei, aici băteie. Hai, hai... Adu băţu’! Astea toate se petreceau în capul său. În imaginaţia sa. Nu ştia dacă avea un câine, dacă avea o casă ca de la sat. Nu ştia nici măcar cum arată Parfumul teilor. Ştia doar că e un drum. Un cartier în care locuiau mai multe persoane, vecini. Care se cunoşteau. Nu ştia nici măcar cum să ajungă acolo.

Merse pe jos. De la Spitalul Judeţean. Pe trotuar. Capul îi vâjâia puternic. Neuronii săi erau toţi îngrămădiţi într-un singur loc încercând să scoate memoriile din sertarul lor în care se baricadaseră. Uneori îşi pierdea uşor echilibrul. Cei care-l priveau se fereau de el, le era frică să nu cumva să vomite peste ei, beţivul. Aşa gândeau trecătorii. Alţi călători, alţi străini. Alţi rătăciţi în viaţa lui, în viaţă.
El mergea. Stânga? Dreapta? Înainte? Nu ştia pe unde să meargă. Dar, se făcuse verde în partea stângă. Aşa că mersese şi el pe-acolo. Era deja ora 4. Se lăsase rece afară. Nu simţea nimic. Lui îi era cald, încă. Mergea printre blocuri şi se uita la ele. Cât de mari sunt. Vedea că şi blocurile se uitau la el, de sus, şi spuneau Cât mic eşti. Ce existenţă mică şi lipsită de sens duci. Rătăcitule... Cuvântul ăsta îi răsuna obsesiv în urechi. Rătăcit, rătăcit. Mereu rătăcit. Dar adevărul ăsta era, anume că era un rătăcit. Nu avea amintiri. Nici măcar din ziua de ieri. Nu ştia ce zi era azi. Ştia doar că era ora 4. Văzuse ora la unul din telefoanele publice.

Tot mergând, a ajuns într-o parcare mare. Pustie. Câteva maşini ici-colo. Mergea tot întainte. Picioarele mergeau singure. Dezvoltaseră deja o conştiinţă proprie. Aveau propria lor destinaţie. Stânga, dreapta, înainte, iar dreapta. Cincisprezece metri stânga, apoi înainte, apoi dreapta. Pe şosea treceau maşini, cu şoferi grăbiţi s-ajungă care-ncotro. Păsări nu erau, copii nu erau pe stradă. Erau în casă, la căldură, alături de părinţii lor şi fraţii lor. La televizor, la desene. La calculator. Unii poate citeau, alţii poate desenau. Alţii găteau alături de părinţii lor ca oamenii mari. În faţă se ivi ca din ceaţă o capelă mică. O biserică mică alături. Iar mai la dreapa o poartă masivă din fier negru, ros de ploaie şi arşiţă trecute. Era deschisă pe jumătate.

Câte o femeie îmbrăcată în negru, purtând semnul unui mereu prezent doliu, cu batic negru pe cap, cu privirea plecată şi mers deznădăjduit păşea înăuntruj sau în afara grădinii mari. Era un cimitir. Pustiu, mare, tăcut cimitir. Populat de ciorile care se propteau pe unde nimereau. Cine să le spună Nu mai staţi aici, pe cruci şi morminte!!! Plecaţi! Nimeni. Acolo le era, este şi le va fi mereu locul. Aşa a stabilit cine a stabilit să fie. Şi aşa este.

Un bărbat îi dădu de pomană. Se împlineau câţiva ani de la moartea fratelui său. Ia de pomană băiete. Zi bodaproste, băiete. Iar el a zis Bodaproste.
Să fie de sufletu’ lu’ Vasile... Şi plecă mai departe. Printre morminte. Printre atâtea sicrie îngropate în pământ. Locul în care probabil ar fi ajuns şi el dacă nu ar fi fost... Dacă nu ar fi fost ce? Ce anume i-a schimbat lui amintirile. De ce nu îşi aminteşte?! De ce nu? Amintirile nu vor să iasă la iveală, să-i arate istoria. Să vadă de ce e acolo acum. Găsise un nume similar cu al lui Adamescu Ivan. Să-i fi fost frate, să-i fi fost tată? Anul în care murise era şters, se vedeau doar primele două cifre omienouăsute...

Omienouăsutepatruzecişicinci? Mai mult? Mai puţin? Eih, nu mai contează de-acum... Asta îşi spusese. Nu mai are rost, a trecut. S-a dus. Iar eu nu am fost aici să văd când şi cum a murit. A murit şi eu nu mai pot face nimic. Să-i fie ţărâna uşoară! După ce mâncă mărul şi felia de pâine primite pomană, continuă să se plimbe printre morminte. Văzu multe nume. Iovan, Martha, Salomeea, unele nume sârbeşti Borislav, Emil, Ivan, Miroslav. O înşiruire de nume fără rost. Oricum odată şi-odată vor fi uitaţi. Nimeni nu-şi va aduce aminte de ei, sau de numele lor. Vor fi uitaţi. Aşa cum şi eu am uitat cine sunt. Cine sunt? Cine? Obsesia asta îmi dă dureri de cap. Trebuie s-o scot din cap.

Era deja ora 7. Era noapte. Ciorile se adunaseră într-un singur loc şi îl priveau cu ochii lor sticloşi, verzi. Croncăneau mereu. Cine e intrusul ăsta? Ce vrea? Nu i-a venit încă vremea. Să plece! Probabil asta spuneau. Probabil…
Ploaia începuse la scurt timp de la croncănit. El nu mai avea unde să se ducă, ce să facă. Era târziu. El era singur. Uitat de lume, uitat de toţi cei care l-ar fi cunoscut. Era un rătăcit. Pentru că oricum el era mort, luă o bucată mare de lemn ruptă de la cine-ştie-ce cruce de vreun profanator de morminte şi, într-un spaţiu gol, cu o altă bucată de lemn, mai mică, scrise pe pământ, simplu, Rătăcit, m-am adăpostit aici, şi înfipse bucata mare de lemn în pământ.

Oricum, nimeni n-avea să ştie care e rătăcitul, cum îl cheamă sau când a murit.

Florin Buzdugan

vineri, 8 octombrie 2010

Toamna bobocilor


Pe 6 octombrie la Casa Cuza Vodă a avut loc festivitatea de înmânare a carnetelor de scriitor ale gălăţenilor ce-şi încep din toamna asta cei trei ani de stagiatură. Din cei cinci boboci au fost prezenţi numai trei: A.G. Secară, Stela Iorga - membră a cenaclului Noduri şi Semne - şi Virgil Costiuc, Gheorghe Petcu şi Sanda Panait fiind absenţii.
Sanda Panait chiar dacă plecată din localitate a vrut să-şi felicite totuşi colegii iar în timpul mesei de după momentul de la muzeu l-a sunat pe preşedintele Uniunii Scriitorilor Galaţi-Brăila Corneliu Antoniu şi şi-a transmis urările prin intermediul acestuia.
Cu ocazia adunării, Corneliu Antoniu a măturisit ca Episcopia Buzăului a dat filialei Galaţi – Brăila o casă de odihnă, în Buzău, cu cinci camere, ce va putea fi folosită pentru câteva zile de către orice scriitor membru care va simţi nevoia de linişte, costurile cazării şi masa fiind asigurate de Uniunea Scriitorilor. Chiar dacă există această casă de vacanţă lipsesc insă altele. Nu există un sediu al filiale în Galaţi, şi nici un microbuz cu care s-ar putea face deplasările membrilor la diferite evenimente din afara localităţii.
S-au deschis la sfărşitul şedinţei discuţii despre iniţiativele care ar trebui luate, s-au propus proiecte în ceea ce privesc drepturile scriitorilor, cum ar trebui să se procedeze în situaţia în care de atâta timp se încearcă procurarea unui sediu şi nimeni nu ia atitudine, niciunii din edilii Galaţiului nu arată interes faţă de starea culturii gălăţene şi a celor care o fac. Plus că nu există o cooperare constantă între diferitele zone ale culturii. Teatrul Dramatic nu pune în scenă dramaturgi gălăţeni iar evenimentul acela din vară (Thalia VS. Eutherpe) cu care s-a încheiat stagiunea teatrului ar trebui să se repete, să nu se renunţe la el. Chiar directorul teatrului atunci îşi exprimase dorinţa şi nevoia unor astfel de acţiuni în care actorii să citească scriitorii gălăţeni, un soi de lecturi publice prin intermediul cărora actorii şi scriitori să interacţioneze, să se cunoască şi să aducă mai la vedere scriitura gălăţeană.
Evenimentul s-a prelungit cu discuţii, dezbateri la restaurantul Hotelului Sportivilor de pe aceeaşi stradă Cuza Vodă. Liantul dintre oameni a fost aici, pe lângă literatură, vinul care a încălzit atmosfera şi cred că s-a sărbătorit cum se cuvine intrarea noilor colegi în clasa scriitorilor cu legitimaţie. Simon Ajarescu, Corneliu Antoniu, Viorel Stefănescu, A. G. Secară, Victor Cilincă, Dimitrie Lupu, Ion Zimbru, Ion Avram au fost printre cei care au rămas până târziu la discuţii, până la ora închiderii restaurantului. Ăsta e semn că oamenii s-au simţit bine, ca între prieteni.













Nicoleta Onofrei

joi, 7 octombrie 2010

ATMOSFERĂ CU MIREASMĂ SUPRAREALISTĂ


Elena Donea este membră a Cenaclului Noduri şi Semne de aproape un an. Ea este elevă la Liceul Mihail Kogălniceanu din Galaţi şi scrie poezie. Textele sale dezvăluie o fire sensibilă şi sinceră, alternând între un romantism adolescentin - ancorat discret, prin limbaj, în modernitate – şi o maturitate dură, încărcată de dramatism, care duce cu gândul la mult vehiculatul postmodernism pretendent la tronul modernităţii. Dar, dincolo de orice încercare de încadrare, poezia sa este remarcabilă printr-un ton personal şi printr-o serie de sintagme provocatoare, ambele atribute conlucrând la o atmosferă tentantă şi la imagini captivante care fac poemele uşor accesibile – fără a fi, însă, facile.
„Poeme de stare, de dragoste curată, nevinovată; atmosfera tare este punctul forte al textelor şi o caracterizează ca o mireasmă proprie; nota de ingenuu face bine textului.” (Anca Şerban Gaiu)
„Remarcabilă originalitatea textelor care captează atenţia – ceea ce denotă o voce interioară şi interiorizată destul de matură; are şi mici retorisme specifice vârstei; faţă de ceea ce ne-a mai prezentat – mi se pare mai narativă; fără doar şi poate – are talent.” (Stela Iorga)
„Cred că vor rezista; au un ludic deosebit care dă savoare textului; se vede o amprentă personală.” (Cristina Dobreanu)
„Sunt şi expresii la care ar putea renunţa; găsesc, în texte, două jocuri: unul – nevinovat, cald, luminos şi unul – ascuns, dureros, dur, absurd.” (Nicoleta Onofrei)
„Texte optimiste – comparativ cu alte scrieri adolescentine - cu excepţia unor pasaje unde este puţin şocantă prin prea multă duritate; în rest - au limpezime, idee; cred că este o fire reflexivă.” (Andrei Velea)
„Nu toate textele sunt egale; mi s-au părut crescătoare valoric în ordinea prezentării.” (Claudia Samoilă)
„Texte originale şi reuşite.” (Alina Hamza)
„Poeme interesante; nu mi se par în totalitate adolescentine; are pasaje unde invadează maturitatea.” (Daniela Gheorghiţă)
„Are un stil aparte; îşi pune amprenta pe ceea ce scrie; se vede un antagonism între trecut şi viitor, fără a se întrezări prezentul; şi... parcă, a trecut prea brusc la maturitate.” (Alexandra Andreea Creţu)
Ion Avram


Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Buzdugan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Din ciclul "Alte dorinţe decât cele pe care le ştiai tu"

I

Cum priveam până şi la poza ta pe furiş
Treceai zi de zi şi nu ştiai ce am în buzunarul de la piept.
Priviri, zâmbete.
Până să mă nasc din mâinile tale, am fost complici
la aceeaşi îmbrăţişare.
Mirosul zilei de mâine în părul tău,
Aşteptarea, căutarea, recunosc că nu pot să recunosc
că mi-e dor,
că până şi spaţiul ăsta dintre noi ne menţine complici
la aceeaşi aşteptare, căutare.




II

Gândul către tine creşte, creşte
În mine, precum o apocalipsă interioară.
Întorc palma şi urmez liniile mâzgâlite
Cu pixul, mi-am sucit destinul pentru tine.

Punem palma mea, palma ta
Îndoim foaia la colţuri,
desenăm urma mâinilor stângi.
Ai dreptate, dragostea nu o poţi desena
La indigo.


III

Cum? Tu nu ştii că iubirea mea se naşte
din îndoială?

Nu-i tâziu pentru mine niciodată. Şi tu ştii bine.
Eşti singurul meu lucru care vine devreme.
Pentru care mereu aştept.
Tu nu vezi, dar cerul se mişcă mai repede
în lipsa ta.
Se răsuceşte şi se varsă peste mâinile mele.
Tu nu mă atingi. Dar vezi mă rostogolesc
până la tine.
Tu nu simţi. Dar uiţi că asta-i luna
ultimilor fluturi de vară
Că ai să mă uiţi-ştim noi.




Vacanţă

Aşteptam să treacă timpul
Să bată vântul, să închidă poarta
Valiza încă stătea la intrare,
Fotografii mici, goliciunea mea
Le îngrămădisem acolo.
Tastatura zăcea în acvariu,
Mama se facea tot mai mică, înota.
Vroiam să plecăm la mare,
Pierdea prea mult sânge în acvariu.
Vedeam ploaia doar pe geamul de la baie.
Credeam că pe acolo trebuia să vină copilul.
Cuvinte aveam - multe în mine
Puteam face un outfit din ele.
Dar piesa cea mai importantă era la mama
Ea era prea mică şi înota.




Banca cu luna - prima întâlnire

41-Luna purta numărul de la pantoful tău
Stătea sub banca noastră - tânjea
Colţii înfipţi în şireturile tale
Aştepta să se facă - Nouă
fără un sfert din mâinile tale.

8:45 - Se întindea pe puloverul meu
De la umăr până la ochii tăi -
Degetele scămoşate în părul tău
Şi tu nici nu ştiai că e - Ultimul Pătrar
c-aveam să-mi amintesc doar de
Primul.
Dar m-ai prins cu ea - Plină
După ureche- tânjea.





IV


Unul din noi era mai mic pe-atunci.
Codiţa de la măr o răsucea strâmb
Precum cheia unei cutiuţe muzicale.
Ne-am oprit amândoi la M.

Apoi nu mai ştiu care dintre noi
a vrut primul să iubească la celălaltul
sau să piardă.
Ştiu doar că ajung să-ţi iubesc
şi numele,
chiar dacă îl poartă şi vecinul tău.




V

Cercuri mici pe zăpadă
Noi făceam copii în loc de îngeraşi
Unii erau atât de frumoşi încât
mi-aş fi dorit să fie ai noştri.
Dar pe cât de departe mă făceai
să râd, să-mi fie frig de zâmbetul tău
pe atât îngropam secrete mici, mici
cât copii noştri - în zăpadă.

Apoi îmi puneai flori de gheaţă
după ureche
mă gâdilai atât de tare - iubeam.





Scrisoare

Creionul încă roade foaia nescrisă pentru tine
Urma să încep cu "Dragul meu pui de om"
Să zgârâi cu degetele cuvinte, cuvinte
Aşa cum îţi plac -
Cum se prinde negreala de unghii când încerc
Să-ţi spun "Îmi eşti drag!"
Cum fac gimnastică înainte să închei
"Cu dragoste, " - fac o sfoară perfectă cu degetele
Elena.