luni, 27 septembrie 2010

texte de Tiberiu Iacomi

Cand a doua persoana devine persoana a doua

Alo, da, domnule, aici Unitatea de Primire Urgente. Nu, domnule, nu sunt doctor. Nu, nu sunt rezident. Nu, nu sunt nici pacient. Nu, domnule, n-ati gresit. Ati sunat la Spitalul Judetean, da. Nu, nu sunt asistent. Nici sofer de ambulanta in pauza de masa. Nu, domnule, trebuie sa va marturisesc. Da, sunt Dumnezeu. Acum... vreti sa va fac legatura cu ingerul personal sau va taiem chitanta direct pentru o stare de Nirvana la jumatate de pat?

Ma gandeam sa scriu un text, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, despre viata in spital. In spitalul de aici sau cel de acolo.

Se gandea de cateva randuri sa scrie un text, nu conteaza in ce stil, nu conteaza cum, cu ce cuvinte, niste vieti transcrise in traiul linistit de spital – cel din seriale, cel din cotidianul ireal, cel descoperit ca sala uriasa de operatii a omului, un uomo universale pe care toti amaratii de Pigmalioni il tot gresesc de la Noe incoace. Aaa, si am uitat sa va spun, bineinteles: se gandea sa-l scrie la persoana a III-a iar inceputul sa sune cam asa:

Alo, da, Doamne, aici Unitatea de Primire Urgente. Nu, Doamne, nu sunt serafim. Nu, nu sunt heruvim. Nu, nu sunt nici urmatorul la rand pentru Judecata. Nu, Doamne, n-ai gresit. Ai sunat la noi, oamenii, da. Nu, nu sunt presedintele Americii. Nici harpist fara nor si icoana. Nu, Doamne, trebuie sa-ti marturisesc. Da, sunt Dumnezeu. Acum... ce alegi, Doamne: legatura cu Sectia Suflete Pierdute & Regasite sau o chitanta pentru unu, doi, sa zicem, Incurabili Renascuti?

Cand scria despre experienta de a scrie scrieri despre scrisul scriitorilor ce scriu despre actul de a scrie nu simtea chatarsisul ca pe o pastila ce cade din flaconul de Xanax, linistindu-l cu o senzatie curativa. Nici macar halucinatii cu Purgatorii nu avea. Dar pentru ca dar-ul este un dar mult prea pretios in viata oamenilor, stia ca este o diferenta majora intre lumea bolnava si lumea imbolnavita si ca, oriunde si orice ar scrie, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, avea datoria sa povesteasca oamenilor despre bolile celor din jurul lor, abtinandu-se de la a prescrie tratamente asa cum orice scrib ar fi facut-o pe peretii piramidei in lucru.

Va sun dintr-o cabina telefonica, doamna. Da, doamna, stiu, exista mobile dar sunt cancerigene si, pe deasupra, umbla prin atatea paturi incat m-as incarca cu prea multa energie latenta aparent sexuala daca mi-as cumpara unul de la second hand. Da, doamna, sotul dumneavoastra a fost primit bine la urgente, i s-au descoperit o serie de virusi la analize, dar nu-i nimic grav, nu sunt in sange sau in limfa sau unde-ar mai putea fi. Nu, sotul dumneavoastra nu este robot si nu are Kaspersky instalat. Are doar virusi in ganduri. Da, sunt contagiosi. Vin de la toti ceilalti oameni. Nu, doamna, calugaria nu e profilactica. Cu ce-l hranim? Pai, perfuzii cu calmante. Stiu ca nu exista, dar suna bine, nu? Cu hrana pentru suflet, doamna. Hrana pentru suflet, da, exact. Aaa, nu, imi cer scuze, am gresit termenul medical. Cu suflet ca hrana, doamna. Cum, doamna, nu sunteti la curent cu ultimele descoperiri stiintifice? Da, doamna, sufletele se pot lichefia, se pot chiar si sublima. Nu, doamna, sa nu facem jocuri de cuvinte acum. Sufletul sotului dumneavoastra nu este nici sublim nici limpede ca apa vie. Revin, mi se termina fise...le.

Intotdeauna a crezut ca viata lui are potential de lectie. Uniunea Europeana ar fi trebuit sa-l aprecieze atunci cand s-a oferit cobai pentru programul-pilot al Long-Life-Learning/Life-Long-Learning. Au spus, insa, ca este tipul prea apostolicesc, propovaduitor intr-un stil solipsist.

Asa sunt si eu, uneori, sa stiti – de aceea nici nu stiu daca ce scriu apartine curentului realist, postmodernist, avangardist sau este un jurnal pe fast forward sau o spovedanie pentru care sigur va trebui sa mai pun 50.000 lei la cutia milei, pardon, in buzunarul preotului ce ma asculta.

Se gandea ca poate uneori este prea vehement cu bolnavii. Pana la urma, uite-te la ei, saracii: stau cate doi, cate trei in pat pana cand ajung sa imparta un singur suflet si ala amarat si lalai de uneori, in fractiile sale materiale, franturile de suflet atarnand si taraindu-se pe holuri se lovesc de usi inchise de curent sau de paturi metalice ce trec in graba calcandu-l pe degete. Foarte putina lume bolnava. Foarte multa lume imbolnavita. Extraordinar de multa lume care cere sa se imbolnaveasca.

Nu, domnule, nu sunt scenarist la Holywood. Nu, nu sunt noul regizor de la Apocaliptica. Nu, nu sunt nici webmaster la site-uri cu poze adunate de pe hi5. Nu, domnule, nu vand publicitate pe niciun spatiu neconventional. Nu, si chiar daca as vinde, nu as face reclama la SQNY, Anporio Armani si Rolecsuri. Nu, domnule, trebuie sa va marturisesc. Eu sunt un Dumnezeu ce nu s-a hotarat inca daca sa se angajeze la ziar sau daca sa publice o carte. Nu, domnule, nu ar fi niciun articol, capitol sau scenariu despre rai si iad cu Tom Hanks sau Cruise in rolurile secundare. Da, domnule, stiu ca sunteti Dumnezeu, stiu ce spuneti, ca era tare frumos cand eram cu totii mici si scriam despre peisaje, covoare de frunze aurii si acum scriem texte acide, ce-or mai fi si astea ca asta, despre un cotidian ce ne provoaca la o cameleonizare nu integranta ci pierduta in decor. Stiu, Doamne, intre epitete si judecati, trebuie sa renuntam la comparatii si hiperbole. Mergem la practica in continuare, in fiecare zi, incercand sa vindecam imbolnavindu-ne. Va fac legatura acum cu Sectia Oglinzi?

M-am gandit sa scriu un text care sa abunde de originalitate. Originalitate, asa, in stilul grotesc a lui Dali, cu ceva parfum de femeie pictata patratos de Picasso. Stiti ce m-am gandit? Imi fug asa de repede gandurile cand incerc sa va vorbesc incat am sa incerc doar sa te tutuiesc. Stii ce n-am facut demult? De fapt, cred ca sunt doua lucruri sau poate trei. N-am scris o scrisoare, n-am mai privit cerul cand mergeam incruntat pe strada, n-am mai scris un text semi-literar, semi-jurnalistic ca si cum as vorbi pe messenger si nu m-am mai tratat de cei din jur. Scuze, cred ca au fost patru. Ma prinde logoreea in momentele mele demiurgice. In fine, ma gandeam sa scriu un text, asa, aiurea, despre multitudinea de moduri in care se poate descrie cerul. Doar ca sa demonstrez ca debordez de originalitate in cutia asta foarte stramta cu margini groase. Dar dupa aceea m-am razgandit si mi-am lasat persoana a treia sa incheie, facand din cer o camera, mai degraba un harem de suflete nepereche, cu un birou polisat cu idei pierdute si cu un telefon care suna, invingand mesageria, ceasurile zgomotoase de pe rafturi si alarmele telefoanelor mobile:

Alo, da, domnule, aici Biblioteca si Spitalul pentru Arsi din Alexandria. Da, domnule, va confirmam descoperirea. Fiecare creier uman incepe sa devina o copie in miniatura a bibliotecii noastre. Nu, domnule, nu am cum sa stiu. Nu, nu sunt doctor. Nu, nu sunt rezident. Nu, nu sunt nici pacient. Nu, domnule, lumea nu este nici viroza nici fervex-ul pentru momentele cand Dumnezeu raceste. Nu, Doamne, tu esti infailibil. Lumea este acum doar prospectul pe care ingerii trebuie sa-l citeasca pentru ca la Judecata de Apoi sa nu se stranute si sa nu se tuseasca.

Si pentru ca am decis sa te tutuiesc, ma gandeam ca, daca ti-as face intr-o buna zi o declaratie de dragoste specifica, nu te-as ruga siropos sa ma lasi sa fiu eu doctorul sufletului tau ci m-as oferi din prima sa fiu propriul tau spital, o cladire in care foarte multi bolnavi inghesuiti in paturi s-ar putea vindeca cu portii mici din spiritul tau (obligatoriu regenerant).

Marturisesc: daca as fi fost Dumnezeu, as fi scris de la inceput un text, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, despre felurile nenumarate in care poti descrie cerul. Sunt doar un om: am scris un text despre viata de spital. Cel de aici sau cel de acolo.



filosofia umerilor goi

de aceea îți mângâi umărul drept. spre piept, clavicula ascunde între coaste, o oaste-ntreagă de inimi dezgolite și nerostite îmi sunt, în mod nătâng, cuvintele cu care îți ating umărul stâng. și plâng și râd în acest umăr, un număr neștiut de dumnezei, căci doar cu ei nu plămădești filosofie, ție îți bat în umeri goi, noi crezuri și o singură iubire, dezgolire ce a îmbrăcat și dragostea într-o cădere de bretea.

de aceea îți mângâi umărul stâng. în naufragiu toți se frâng, exploratorii printre vise, cuprinse aripi, crescute de dorinți și în îmbrăcăminți ascuns, cearșaful răvășit de pe-acel pat în care s-a pierdut în zbor latența unui omoplat. nu ai purtat în piele marea, căutarea însă-ai strâns necontenit în umeri, să numeri valuri, valuri cum se duce nemurirea, descoperirea unui umăr gol cum face rostogol tot timpul, dragostea într-o simplă cădere de bretea.

un umăr gol, un altul dezgolit. pe asfințit, pe umeri se adună cruci, aripi și-un singur aforism, mimetism al unui om ce reînvață filosofia în genunchi de-o întreagă viață. pe umeri largi, ca de giganți, giganți purtând pe umeri mici, nimic nu vreau să-mi zici, tu doar acoperă cu adevăr și depărtare, o mare de speranțe, de scoici, nisip și foc, ce-n joc te-nvăluie cu-n braț și altul, cu nesaț redefinind înaltul, înălțându-și ochii în căderea unei rochii.

un umăr dezgolit, un altul gol. filosofând, la răsărit, un dor nebun de asfințit se-așterne printre ape, să scape naufragiul unor umeri goi, un umăr vâslă și o dragoste vâslind, rotind cuvântul noi spre țărmuri de început, doar cu-n sărut sfârșind pe gât, cât dorul de-a ploua îmbrățișări, uitări vor așeza pe piept. de aceea îți mângâi umărul drept. e drept, de aceea îți mângâi și umărul stâng. ca pentru o filosofie îndeajuns să strâng, o dezgolire esențială, un sentiment prea crud, roșind la văzul unui umăr nud.


GÂNDURI MURDARE

Îți mărturisesc neîntinat. Recunosc că aș vrea, din cuvânt în cuvânt, să te dezbrac
Dar știu că de fapt, din cuvinte toate, rămân doar silabe nud cu care n-am ce să fac.
Cuvinte murdare mă însoțesc, mă hăituiesc, mă atacă și mă-mbracă și-n drac
Se deghizează îngerul ce din sunete de harpă murdărită își dorește, deopotrivă, aripile să-ți desfac.

Îți mărturisesc neprihănit. Recunosc că aș vrea, din frază în frază, să te ating
Dar știu că de fapt, din fraze toate, rămân doar propoziții goale de flăcări ce nu se mai sting.
Fraze murdare mă definesc, mă încolțesc, mă prind și mă aprind și-mping
Tot viitorul într-o groapă cu inimi murdare în care nimeni nu a vrut nici penița s-o înfing.

Îți mărturisesc curat. Recunosc că aș vrea, din vers în vers, să te trăiesc
Dar știu că de fapt, din versuri toate, rămân doar rime dezgolite ce nu mai spun că mai iubesc.
Versuri murdare mă urmează, mă luminează, mă întunecă și mă înfulecă și-ncetinesc
De tot roata cu fantezii murdare în care toți au vrut, în învârtiri de timp, tot timpul să copilăresc.

Îți mărturisesc cu puritate. Recunosc că aș vrea, din noapte în noapte, lumină să ne fie
Dar știu că de fapt, din căile toate, rămân doar galaxii ce se înghit pe sine, în sine pântec să reînvie.
Nopți murdare mă încearcă, mă încarcă, în paturi mă lasă și mă apasă o psihologie
A căutării nesfârșite de locuri în care gândurile mele murdare să găsească o spălătorie.


toate câte se termină marți

amară mi-e hârtia, pe tastatură am vărsat chinină
și contrazis mă completez cu tot ce poți să-mparți.
nefericesc un calendar, destăinuindu-l din lumină
și-n fiecare zi de miercuri, mă îmbăiez în întunericul de marți.

otrăvită îmi e pielea, iar în sărut am strâns sânge de Capulet,
nu știu să mai transcriu lumini și am uitat prea mult adrese.
doar îmi ucid crescătoria de priviri și îmi deschid un ochi imens, încet...
ajuns un mâncător de gânduri, de ce cuvinte să-mi mai pese?

exploziv mi-e gustul de-a cunoaște, devorând mi-ești tu deopotrivă
și în zile prelungite, tot adaug lacrimi cepei și doar colți la usturoi.
mă preschimb, mă-nalț, mă parcurg și mă înscriu în a tuturor arhivă,
rămânând un fericit icar, fără zborul ars, adnotând doar labirintul dintre noi.

și-nvechit mi-e gândul ce îmi șlefuiește o silabă,
marțea nu mai am cuvinte, miercuri mi-este soare și cu vers,
peste mine, mă descopăr ziua în cafeaua ce mă bea în grabă,
poate, poate, noaptea dinspre joi să-mi deschid-un univers.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu