Suflete pereche
Apoi închise telefonul şi rămase aşa câteva momente. Se ridică senin, îşi schimbă hainele, se încălţă şi plecă la Cătălin. Ajunse în câteva minute, sună, îi răspunse un om masiv şi prezentabil, care îl salută şi îl invită înăuntru.
- Hai în bucătărie. Cătăliiin! Nu ştiu pe unde e. Cătăliiin!
Andrei se aşeză pe un scaun lângă o masă enormă şi aşteptă acolo. În cameră intră în schimb o femeie suplă şi relaxată, care îi zâmbi larg în timp ce se strecură printre bărbatul ei şi scaunul pe care se aşezase Andrei.
- Ce mai faci Andrei?
El dădu din umeri şi-şi clătină posac capul. Între timp, bărbatul se apucă să spele vasele iar femeia strânse firimiturile de pe masă. Se aşeză apoi pe un scaun în faţa lui Andrei, trase scrumiera lângă ea, îşi aprinse o ţigară şi spuse:
- Cum merge facultatea?
- Cătăliiin!
- Suntem în vacanţă, răspunse Andrei sec.
Femeia trase adânc şi galant din ţigară, în timp ce bărbatul aşeză ultima farfurie şi se întoarse, făcând un pas silenţios înspre masă, trase aer în piept ca şi cum s-ar fi pregătit să sară în apă în timp ce se aşeză pe un scaun lângă Andrei. Femeia spuse, cu aerul că a fost înţeleasă greşit:
- Ştiu asta, ziceam aşa, dacă ai restanţe...
- ...Cătăliiin!!!
Andrei sări ca ars de pe scaun, rămase câteva clipe în picioare bulversat, schiţă un uşor zâmbet şi se aşeză la loc ţinându-şi mâna pe piept.
- Vai, m-ai înnebunit cu ţipatul! Du-te la el în cameră şi cheamă-l, nu vezi că-l omori pe ăsta?
Bărbatul luă o mină dezaprobatoare, ca şi cum gândul de a se scula după ce abia se aşezase l-ar fi nemulţumit cumplit, murmură un:
- Da’ nu ştiu ce face de n-aude..., apoi se ridică încet şi ieşi din bucătărie, sub privirile lui Andrei, care spuse în momentul în care rămaseră singuri:
- Nu.
Femeia stinse cu grijă ţigara în scrumieră şi întrebă:
- Ce?
- N-am restanţe.
Femeia scoase un „ah...” prelung, zâmbi şi schimbă brusc subiectul pe un ton săltăreţ:
- Şi, ce treabă ai cu fii-miu?
- Păi, am primit acuma un telefon, mai ţineţi minte că mă-nscrisesem io la concursul ăla de la radio (femeia ridică privirea şi-şi încreţi fruntea, apoi se destinse şi dădu afirmativ din cap), ei, cică am câştigat premiul trei...
-...Ce miştooo!
- Da, o excursie romantică de două zile la Paris, eu şi cu sufletu’ meu pereche.
Femeia se ridică, cotrobăi printr-un dulap fixat sus pe un perete şi îşi întoarse din când în când privirea spre el, spunând:
- Eu ţi-am zis că ai şanse, păi trebuia să încerci mai demult... scoase din dulap o sticlă de vin alb, o aşeză pe masă în faţa lui Andrei, deschise un sertar şi cotrobăi în timp ce continuă:
- Păi acuma trebuie să sărbătorim puţin, păi nu...? Nu mai ştiu unde dracu’... am pus... tirbuşonu’ ăla...
- Păi zic să nu sărbătorim încă.
Femeia închise sertarul şi deschise altul, începu iar să cotrobăie.
- De ce?
- Păi... faza e că trebuie să trimit până mâine mail cu datele noastre de contact. Adică io şi cu sufletu’ pereche.
Femeia închise şi al doilea sertar, stătu puţin pe gânduri, aruncă câteva priviri scurte prin bucătărie, deschise iar primul sertar, se aplecă şi mai căută o vreme acolo răspunzând:
- Şi care-i problema?
Andrei se posomorî puţin:
- Păi, n-am suflet pereche...
Femeia se îndreptă brusc, se uită la Andrei, închise sertarul şi se aşeză pe scaun. Îl mai fixă puţin cu privirea, în cele din urmă însă îşi aprinse o nouă ţigară şi întrebă acuzator:
- Şi ce treabă are Cătălin?
***
Cătălin intră în bucătărie, îi strânse mâna şi se aşeză lângă mama lui, scoţând o ţigară, aruncând priviri lungi pe masă şi în cele din urmă cerându-i un foc acesteia. Femeia îi întinse bricheta uitându-se când la fiul ei, când la Andrei, care vru să spună ceva dar fu întrerupt de Cătălin:
- De ce-ai scos vinu’?
Mama lui însă rămase contrariată, aproape roşind. Andrei nu ştiu pe cine să lămurească mai întâi, rămase o vreme indecis dar apoi spuse dintr-o răsuflare:
- N-are nicio treabă!
Femeia se însenină, în timp ce fiul ei se uită bulversat la Andrei:
- Ce?
Andrei îşi îndreptă atenţia spre Cătălin şi îi explică scurt:
- Am câştigat la concursu’ de la radio excursia la Paris pentru mine şi sufletu’ meu pereche.
Un zâmbet înflori pe chipul lui Cătălin:
- Bravo mă. Păi hai să bem atuncea!
Femeia stinse ţigara, se ridică de la masă şi începu iar să caute în sertare.
- Păi zic să nu bem încă.
- De ce?
- Păi, faza nasoală e că tre’ să trimit până mâine datele de contact pentru mine şi sufletu’ meu pereche...
- Şi care-i faza?
- Păi asta-i faza. Că n-am.
Cătălin stinse şi el ţigara, expectoră fumul mijindu-şi ochii şi făcând vânt cu cealaltă palmă pentru a degaja fumul, apoi întrebă reticent:
- N-ai date de contact?
Andrei oftă şi-şi dădu ochii peste cap.
- N-am suflet pereche!
- Ah...
Femeia trânti un nou sertar, se îndreptă spre chiuvetă şi cercetă o vreme pe acolo, nu găsi nimic, se uită pe sub masă dar în cele din urmă se aşeză iar la locul ei cu gesturi uşor nervoase. Stătu puţin aşa, apoi îl strigă pe soţul ei. Cătălin, care o privise în tot acest timp, îşi mută din nou atenţia asupra prietenului său cel mai bun şi întrebă oarecum curios:
- Păi şi ce-ai venit la mine?
***
Tatăl lui Cătălin intră în bucătărie şi se uită întrebător la nevasta lui, care îi spuse:
- Unde dracu’-i mă tirbuşonu’ ăla că l-am căutat peste tot!?
Bărbatul intră mai cu încredere în cameră, rămase o vreme suspendat, apoi:
- Păi nu-i în sertar?
Femeia exclamă dezolant şi silabisit: „A-o-leu...”, iar bărbatul adăugă:
- Păi dacă nu-i acolo n-are un’ să fie altundeva. Doar dacă nu l-o fi pierdut ghiauru’ ăsta. Ia zi mă, ce-ai făcut cu tirbuşonu’?, şi îi dădu o palmă peste ceafă lui Cătălin, care nici nu se clinti şi îl expedie repede:
- N-am umblat cu el, apoi se uită la prietenul său din copilărie, aşteptând un răspuns care nu întârzie să apară:
- Ca să m-ajuţi!
Bărbatul, mirosind un posibil subiect de bârfă, se aşeză lângă Andrei şi aşteptă. La fel făcură şi femeia şi Cătălin. Andrei avu un scurt acces de claustrofobie şi completă pe un ton care se voi revelator:
- Să găsesc un suflet pereche!
Femeia se însenină iar, Cătălin ridică o sprânceană iar bărbatul întrebă contrariat:
- Ce?
- Mă da’ ce te tot bagi tu, întrebă iritată femeia, ia du-te şi găseşte tirbuşonu’, că tot tu l-ai pierdut!
Andrei nu mai ştiu ce şi dacă să mai spună ceva. Văzând însă că bărbatul ignoră remarca soţiei, aşteptând cu bărbia sprijinită în palmă explicaţii din partea lui, spuse pe nerăsuflate:
- Am câştigat o excursie cu sufletul meu pereche, ceea ce e foarte mişto, dar nu e cazul să bem încă pentru că eu nu am niciun suflet pereche, aşa că voiam să mă ajute Cătălin să găsesc până mâine o fată cu care să mă duc acolo.
Bărbatul cântări situaţia şi spulberă cele câteva clipe de tăcere care căzură parcă benefic asupra mesei:
- Păi da’ ce, trebuie neapărat să te duci cu o pereche? Nu poţi să iei un prieten sau să ceri contravaloarea în bani şi să mergi singur?
Andrei oftă scurt:
- Nu, asta e toată faza, că e concurs de Dragobete, tre’ să mă duc cu un suflet pereche.
Din nou se lăsă tăcere peste cei trei, de această dată însă nu mai păru benefică.
- Caută mă tirbuşonu’!
***
- Bun, atuncea invită-ţi o prietenă (spuse bărbatul ridicându-se şi deschizând geamul, făcând vânt cu mâna), care-i problema, suni o prietenă şi-i zici care-i treaba. Na, de ce să nu vrea?
Ceilalţi cântăriră spusele bărbatului. Femeia dădea din cap negând această posibilitate cu aerul că ar fi calculat bine situaţia, dar nezicând încă nimic, Andrei fixă şi el un punct invizibil cu privirea ca şi cum ar fi gândit, iar în cele din urmă Cătălin spuse:
- Daaa mă, asta e cea mai bună soluţie. Suni pe cineva, îi explici că ai câştigat şi o întrebi dacă nu vrea să meargă două zile la Paris. Tre’ să vrea, n-are de ce să nu vrea.
Femeia însă replică revoltată:
- Mă, voi n-aţi înţeles care-i ideea? N-o să vrea nicio fată să meargă aşa, oricât de fain ar fi oraşul şi orice altceva, nu te duci acolo ca să te duci acolo, te duci acolo cu iubitu’ tău, asta e toată ideea. Păi să dormi în acelaşi pat cu unu’, mai ales că ştii că el plăteşte, te simţi aiurea, cine ştie ce vrea ăsta în schimb. Nu, nu aşa tre’ să procedezi, Andrei, tre’ să fii corect! Tre’ să-ţi găseşti sufletu’ pereche în noaptea asta!
Concluzia femeii căzu ca o ghilotină asupra lui Andrei, dar bărbatul contracară imediat:
- Stai mă liniştit, că nu mai gândeşte nicio fată aşa (femeia ridică sprâncenele), doar toată treaba e legală, doar n-o să abuzezi de ea acolo în Paris. Mai ales că iei o fată pe care-o cunoşti, te cunoaşte...
Femeia şuieră:
- Auzi, tu ai de gând să cauţi tirbuşonu’ ăla?
- M-ai înnebunit cu tirbuşonu’ ăla! Tirbuşonu’-n sus, tirbuşonu’-n jos, am să-l găsesc şi când am să-l găsesc am să ţi-l bag în...
- ...Foaaarte frumos, foaaarte frumos, uite, Cătălin, ăsta-i tac’tu! Aşa vorbeşte. Ba’ că ştie el cum gândesc femeile, că ele una-două sar în pat cu oricine, ba că... foaaarte frumos, n-am ce zice! M-ai dat gata, cu replica asta m-ai dat gata, ştii cum? Simt că mă-ndrăgostesc din nou.
- Auzi, ia sun-o mă pe Elena!, spuse Cătălin, dar Andrei întrebă:
- Pe cine?
- Elena mă, colega noastră din liceu.
Chipurile celor trei se luminară dintr-o dată. Elena, fostă colegă din liceu, care avusese şi, cine ştie, poate că încă mai avea o pasiune pentru el. Elena cu vocea subţire şi înaltă, care într-o zi se întoarse de la şcoală pe jos cu el şi vorbise întruna, sau Elena care la banchet dansase atât de lipită de el, încât la un moment dat o fată veni la Andrei şi-l invită la dans, abia apoi observând ca dansa deja cu cineva.
- Daaa!, spuse Andrei. Da’ cum să-i spun... să-i spun la telefon?
- Ei, nu, o suni şi-i spui că vreţi să vă întâlniţi, măcar să ai decenţa să-i spui în faţă, spuse femeia, iar Cătălin confirmă:
- Aşa ar fi cel mai corect.
- Bun, spuse şi bărbatul, eu am să desfac vinu’.
- Păi cu ce să-l desfaci mă? N-auzi că n-avem tirbuşon?
- Ba da, aud că n-avem tirbuşon, o imită el persiflator.
Andrei îşi scoase telefonul, căută o vreme numărul Elenei, apoi sună şi aşteptă încordat. Între timp bărbatul luă o cârpă de bucătărie într-o mână, sticla în cealaltă şi se duse lângă un perete. Puse cârpa pe perete şi începu să lovească fundul sticlei din ce în ce mai tare.
- Elena?
Bubuiturile sticlei se auziră ritmat. Femeia se ridică şi se apropie de bărbat, îi studie gesturile o vreme.
- Ce faci mă? Nu vezi c-o s-o spargi?
- Eu fac bine, mă rog, tu...?, continuă Andrei.
Bărbatul însă îşi ignoră soţia şi continuă bubuiturile.
- Păi de fapt de asta te sunasem, că nu ne mai văzusem de mult...
- Gata băi! O spargi!
Bărbatul nu înregistră niciun progres, aşa că se opri. Femeia se aşeză mulţumită la locul ei, în timp ce el deschise un sertar, luă un cuţit, aşeză sticla pe masă şi începu să înşurubeze cuţitul în dopul de plută, fărâmiţândul.
- Păi, eu aş putea dacă vrei să ne întâlnim azi, mai pe seară? Uite, sunt şi cu Cătălin, vin şi cu el...
- O să faci numai fărâme din dopu’ ăla, n-o să mai bea nimeni vinu’ ăsta, păcat de el, că-i bun, spuse femeia de această dată pe un ton resemnat.
Bărbatul nu o ascultă şi înşurubă şi mai tare cuţitul. Femeia refuză ostentativ să se mai uite la el. Dopul se fărâmiţă de tot şi căzu în sticlă. Bărbatul luă patru pahare şi turnă, le aşeză în faţa celorlalţi şi păru să se pregătească să toasteze.
- Pa! zise Andrei şi închise telefonul zâmbind: A zis că vine, vine!
Zâmbi şi bărbatul, ridicând paharul şi zicând:
- Ei, acuma chiar că putem să bem!
Ceilalţi se uitară însă circumspecţi în pahare.
- Bă’ deşteptule!, zise femeia, dacă tot l-ai fărâmiţat, ce n-ai turnat bă prin strecurătoare?
Zâmbetul bărbatului se curmă, lăsă paharul pe masă, îşi plimbă larg privirea spre ceilalţi şi spuse cu glas stins:
- Cătăline, nu te duci tu să iei o bere?
***
Era destul de târziu când ajunseră la întâlnirea cu Elena. Pe drum, Andrei primise instrucţiuni precise. „Să nu-i spui de la-nceput c-ai nevoie de ajutorul ei, faci mai întâi conversaţie măruntă, o asculţi vorbind fără s-o-ntrerupi, ba chiar sorbindu-i cuvintele din priviri, zâmbind da’ nu prea larg, ca să nu pari pervers, şi-aşa ai gura aia mare, şi la momentul potrivit o să îi spun io, de parcă abia mi-aş fi amintit: uite bă, ce chestie, a câştigat ăsta şi n-are cu cine să se ducă...! Ai înţeles? Bă? M-asculţi? Nu mai rânji!”
Se întâlniră, se îmbrăţişară, se sărutară pe obraji şi intrară într-un fel de restaurant de pe faleză. Comandară nişte bere – suc, în cazul Elenei, şi imediat începură să rememoreze întâmplări din liceu. Andrei stătea lângă Elena, Cătălin în faţa lor. Băură, o ascultară pe Elena vorbind – cu glasul ei piţigăiat, inocent-alintat dar plăcut prin natureleţe – despre toate subiectele care-i treceau prin cap, într-o ordine aparent aleatorie (Andrei îşi stăpâni în repetate rânduri la timp impulsul de a-şi da ochii peste cap) şi la un moment dat lui Cătălin i se făcu foame. O întrebă pe Elena, zâmbind fără vreun motiv anume în aparenţă, ce să comande, ce îi recomandă.
- Poţi să-ncerci peştii ăia mici care-i mănânci întregi că Alina când a venit aici asta a mâncat şi-a zis că-s buni.
Cătălin s-a uitat neîncrezător la Elena, diminuându-şi zâmbetul şi protestând:
- Hamsii? Drăcovenii dintr-alea? Păi ce să fac cu alea, nu-mi ajung nici pe-o măsea! Ceva aşa mai pentru gabaritu’ meu...?
Elena îşi schimbă strategia, nemairăspunzând aşa energică, ci mai degrabă sugerând acum:
- Poţi să iei o pizza.
Zis şi făcut. Comandă o pizza şi încă un rând de băuturi, apoi Andrei legă o nouă conversaţie măruntă cu Elena:
- Tu munceşti pe undeva?
Răspunsul ei veni în lungi rafale sintactice:
- Acuma nu, eram cât pe ce să muncesc la un magazin, vânzătoare, da’ a venit o tipă în ultimu’ moment şi-a luat postul, (făcu o scurtă pauză şi adăugă în surdină, sec) idioata. Cam de-un an încerc să mă angajez da’ nu mă ia nimeni (zise asta senin şi cu o resemnare plăcută, ca şi cum ar fi vorbit despre căsătorie). Tre’ să m-angajez c-am terminat facultatea şi nu mai pot să stau mult aşa să mă-ntreţină părinţii, am muncit în primu’ an de facultate, în Metro, făceam promoţie la napolitanele alea mici cu ciocolată deasupra, Viva, le ştii?, ei, nu contează, şi mie îmi plăcea că aveam ce să fac, mă trezeam dimineaţa mă duceam stăteam acolo şapte ore-n picioare da’ aveam ce să fac şi până la urmă îmi şi plăcea acolo, că venea multă lume îmi făceau cu ochiu’ băieţi’, odată (începu să râdă) a venit un moş şi mi-a spus că am corpu’ frumos, doaaamne, da’ odată a venit un tip aşa miştooo, arăta ca Puya, aşa frumos era şi îmbrăcat cu o geacă miştooo, a venit la mine m-a întrebat ce faci prinţesă, eram topită toaaată, am început l-am luat i-am spus de napolitane, că sunt bune da’ el că nuuu, nu nu nu, că el se duce să cumpere peşte şi ouă, că asta mâncare sănătoasă nu ce-i dau eu acolo, că el se duce la sală şi că dacă mănâncă napolitane face burtă, şi că ce vreau eu să-i dau acolo, că nu e sănătos, şi a plecat (făcu o scurtă pauză). Am lucrat acolo şapte zile. Dup-aia nu m-a mai luat nimeni.
Cătălin termină de mâncat, bău, îi făcu semn ospătarului, îi spuse:
- Adu-ne şi tu întristarea.
Ospătarul se uită puţin derutat şi plecă, apoi Cătălin izbucni pe un ton vesel:
- A! Era să uit să-ţi zic fază! Andrei a participat la un concurs de Dragobete, pe un post de radio, şi a câştigat mă o excursie de două zile la Paris! El şi cu sufletul lui pereche!
Elena îl felicită zgomotos pe Andrei, ceru informaţii suplimentare, cum a fost concursul, ce a făcut de a câştigat, şi, în cele din urmă, cu cine se duce. Andrei mimă o aparentă nepăsare:
- Ah, păi sincer nu prea ştiu, că nu am pe nimeni deocamdată.
Elena însă nu avu reacţia scontată:
- Ei, găseşti tu pe cineva, că şi io când m-am despărţit de iepuric-al meu tot aşa crezusem că gata nu mai da’ până la urmă mi-am dat seama că fiecare are pe cineva acolo şi când o fi să fie... o să te ia.
Se lăsă un scurt moment de tăcere. Cătălin izbucni, ca străfulgerat:
- Băăăi...! Asta e mă! Mi-a venit o idee (Elena îl privi foarte curioasă). De ce nu vă duceţi mă voi doi?
Răspunsul Elenei veni imediat:
- Nu.
Un nou moment de linişte se lăsă, întrerupt doar de ospătar, care aduse nota, şi apoi reluându-se liniştit. În cele din urmă, Andrei întrebă cu aerul că ştia deja răspunsul:
- De ce?
- Păi, tu nu-ţi dai seama Andrei, ce-ar zice mama să-i spun că mă duc cu unu’ pe care nu-l ştie la Paris, că suntem suflete pereche aşa, păi m-ar întreba că cum, ce, cine-i ăsta, de unde şi până unde vă iubiţi voi? Ca să nu mai zic de tata, m-ar omorî tata...
- ...Păi asta e faza, o întrerupse Andrei, că nu am fi de fapt suflete pereche, decât cu numele, că de fapt mergem pentru că eu trebuie să mă duc cu o fată, ăsta era schepsisu’ concursului, că era de Dragobete...
- A, răspunse iarăşi instantaneu Elena, adică să mă prostituez cum ar veni...
- ...Nu, Elena, nu facem nimic, decât că vizităm Parisu’!
- Andrei, să ştii tu că prostituţie nu înseamnă numai desfrânare, sunt multe feluri şi să mă dau drept sufletu’ tău pereche doar ca să poţi să iei premiu’... Nu. Ce-i corect e corect, tre’ să te duci cu o fată pe care s-o iubeşti. Eu nu pot să mă prefac că iubesc, poate la voi băieţii e mai uşor, da’ eu nu pot să mă prefac că iubesc.
***
Andrei şi Cătălin se întorceau singuri pe jos. Se înnoptase bine de tot între timp. O tăcere apăsătoare se instalase între ei şi un aer de resemnare îi cuprinse. Se uitau din când în când înspre Dunăre, apoi urcară scările şi porniră spre Brăilei.
- N-a mers prea bine, spuse Andrei deodată.
Cătălin mergea de parcă îşi calcula cu grijă paşii.
- N-a mers prea bine, îi răspunse într-un timp.
Andrei oftă.
- M-nu, n-a mers prea bine.
Cătălin îi aruncă o privire.
- M-nu, n-a mers prea bine, îl îngână.
Nu mai spuseră nimic mult timp, până când Cătălin rosti pe un ton categoric:
- Băi, mai sunt două chestii pe care poţi să le-ncerci.
Ochii lui Andrei se luminară, se uită la el nerăbdător.
- Unu: poţi să mergi cu sor’ta.
- Ce? Să merg cu sor’mea?
- Da mă, ce, care-i faza? Te-nţelegi bine cu ea, suflete aveţi şi, vorba aia, aţi petrecut atâta timp împreună, asta v-a unit, nu?
- Bă, eşti idiot?
- Nu bă, chiar nu văd care-i problema. Îi spui c-ai câştigat o excursie în doi la Paris, şi că vrei să mergi cu ea. O să fie încântată că te-ai gândit la ea. Şi doar e normal, sunteţi familie, e normal să te gândeşti în primul rând la ea, nu?
- Bă, oricât de apropiaţi am fi, nu pot să zic că sor’mea-i sufletu’ meu pereche. Nu numai că sună penibil, da’ sună de-a dreptu’ incestuos. Şi oricum n-ar fi de acord. Plus că acuma locuieşte cu logdnicu’ ei. Ce-ar zice ăla, de exemplu?
Cătălin oftă înciudat.
- Bun, atunci asta e, rămâne numai soluţia doi.
- Mamă, aproape că mi-e frică.
- Nu, asta chiar n-are ce să aibă, e chiar perfectă. Bun, soluţia doi: poţi să mergi cu mine.
Andrei se opri din mers, în scurt timp se opri şi Cătălin, care se simţi dator cu câteva explicaţii:
- Bă, deci gândeşte logic. Dacă nu faci rost de cineva, nu poţi să te duci. Şi cum mai ai câteva ore, e clar că n-ai să faci rost.
- Ai luaaat-o razna, te-ai duuus pe arătură..., spuse Andrei şi-şi reluă mersul.
- Ba nu mă, continuă şi Cătălin ţinându-se după el, e exact aşa cum i-ai zis Elenei, am fi suflete pereche doar cu numele, în rest...
- ...Da’ nu prea cred c-aş vrea să fim suflete pereche nici cu nume nici cu nimic.
Cătălin dădu din umeri a nepăsare.
- Bine. Asta e. Cum vrei. Ne mai gândim, tre’ să găsim ceva (se uită la ceas), e abia 2, nu vrei să mai bem o bere pe undeva?
Andrei se uită în jur.
- Mda, am putea să facem şi asta. Da’ nu prea ştiu unde să mergem, e şi în timpu’ săptămânii, nu prea cred să găsim ceva deschis.
- Tre’ să fie, nu se poate. Găsim noi o bodegă amărâtă pe-aici.
Merseră câteva minute bune însă fără să găsească.
- Uite-un aurolac, zise Cătălin.
Într-adevăr, un aurolac bătrân dormea pe stradă cu o pungă în mână.
- Şi?
- Cum şi? Ăsta tre’ să ştie o bodegă prin zonă.
- Vrei să trezeşti un aurolac ca să-l întrebi dacă nu ştie vreo bodegă prin zonă?
Cătălin răspunse simplu:
- Da.
- Şi cum i te adresezi? Băi aurolacule, nu ştii vreo bodegă pe-aici?
Cătălin începu să râdă:
- Băi Andrei, după ce eşti urât cu draci, mai eşti şi prost. Uită-te la mine şi-nvaţă.
Cătălin se apropie într-adevăr de aurolac şi i se adresă:
- Bătrâne aurolace!
Andrei izbucni deodată în râs şi mai mult asta păru să-l trezească pe aurolac, care întredeschise puţin ochii, speriat.
- Bătrâne aurolace, nu ştii vreo bodegă pe-aicea?
Aurolacul căscă ochii, se uită la cei doi, păru să proceseze mai greu întrebarea, dar în cele din urmă îşi întinse un deget tremurând, indicând un loc vag din spatele celor doi. Cătălin urmă cu ochii direcţia indicată, arătă şi el cu gestul în aceeaşi direcţie şi întrebă:
- Acolo?
- Î-hî, făcu aurolacul şi se culcă la loc.
Cătălin rânji către Andrei şi porniră amândoi ţanţoşi spre locul indicat.
***
Locul indicat era de fapt un garaj pe care scria: „La nea Mitică”. Cei doi citiră şi izbucniră într-un râs aproape nervos. Cătălin intră primul, urmat îndeaproape de Andrei. Un spaţiu lung şi închis. La cele patru mese înghesuite stăteau nişte muncitori şi câţiva cerşetori, care beau vodkă şi absint. Andrei se uită la Cătălin, purtară un scurt dialog din priviri şi acesta din urmă se îndreptă înspre tejgheaua amenajată ad-hoc, din spatele căreia îl privea o femeie blondă şi durdulie.
- Bere aveţi?
- Avem, răspunse ea surprinsă.
- Daţi-mi două, şi Cătălin puse două bancnote de 5 lei pe tejghea.
Femeia îi întinse cele două beri, se uită la bani, îi luă în mână dar îi întinse înapoi o bancnotă. Cătălin se întoarse la Andrei, îi înmână berea, ciocniră şi băură jumătate dintr-o răsuflare.
- E 2 lei cincizeci.
Andrei dădu admirativ din cap. Se uită puţin împrejur, apoi şopti:
- O duc bine aurolaci’. Bă, da’ noi ce facem, stăm în picioare aicea?
- Păi acuma stăm măcar să bem berea asta.
Băură şi parcă se întristară amintindu-şi că aveau o problemă de rezolvat. Andrei fu cel care îşi aduse primul aminte:
- Mă, io nu înţeleg ce e aşa greu. Adică toată chestia asta cu suflete pereche e o chestie de marketing, până la urmă. Auzi tu, să zică Elena că ea nu se prostituează... mă depăşeşte faza asta.
Andrei îşi înecă regretul într-un nou gât de bere. Cătălin însă fu surescitat de o nouă idee:
- Tu ştii că nu eşti prost?
Andrei ridică o sprânceană. Bău restul de bere fără să mai pară curios faţă de ideea pe care se vedea că prietenul lui avea să i-o spună. Se duse la tejghea şi cumpără el de data aceasta berile. Se întoarse, ciocniră, băură şi Cătălin abia poi continuă:
- E absurdă chestia asta, cu prostituţia, da’ tre’ să gândim invers...
- Bă, lasă-mă cu invers că nu mai vreau idei pe invers...
- ...Nu mă, mă refeream... Voiam să spun că putem să gândim ca la matematică, metoda reducerii la absurd. Pornim de la ideea că să mimezi dragostea ca să obţii un beneficiu material e prostituţie, ok? Chiar dacă nu se întâmplă nimic fizic şi chiar dacă e vorba de un nenorocit de concurs de Dragobete, de o chestie de marketing sau mai ştiu eu ce, nu?
- Până aici, de acord, da’ am vaga impresie că n-o să fiu de acord cu...
- Ascultă-mă puţin. Bun, dar dacă am gândi invers? Nu dom’le, nu e absurd, e chiar prostituţie. Bun. Păi, atunci hai să ne adresăm cui trebuie! Hai să vorbim cu o prostituată!
Andrei fu cât pe ce să scuipe berea înapoi.
- Bă...
- Nu mă, e o idee bună. Vorbim cu o prostituată, îi zicem: vrei la Paris două zile? Te duc eu pe banii mei, da’ trebuie-n schimb să fii sufletul meu pereche! E ca şi cum şi-ar lua un concediu! Şi să nu-mi spui că şi o prostituată ar zice că-i imoral, c-atunci zău că nu ştiu pe ce lume trăim!
- Deci tu vrei să spui că asta e singura mea şansă? Ai exclus incestul, homosexualitatea, acuma ajungi la prostituţie?
Cătălin se gândi puţin:
- Da.
Andrei bău restul de bere. Doi muncitori se ridicară de la masă, trecură pe lângă ei şi plecară. Cătălin şi Andrei se aşezară în locul lor.
- Nu. În primul rând că la ele e altceva. N-ar putea să facă asta, au proxeneţi, e mai dificil. Da’ asta-mi aduce aminte de altceva.
Cătălin termină berea, în scurt timp o termină şi Andrei, aşa că mai comandară două.
- Ştii, toată faza asta cu scăderea pensiilor şi a salariilor bugetarilor...
- Da, e cam de câcat.
- Ei tot zic că nu există alternative, decât să crească taxele, ceea ce n-ar fi bine pentru nimeni în final. Dar o soluţie mult mai eficientă ar fi să aducă noi taxe, adică să legalizeze prostituţia şi drogurile uşoare, nu?
Cătălin se gândi puţin, ciocniră din nou berile, răspunse:
- Da, ar cam fi.
- Adică, gândeşte-te numai câţi bani au câştigat ăia cu plantele lor legale. Şi mai e un câştig la faza asta, că se eliberează foarte mult poliţia. În loc să plătim poliţai să lupte împotriva ilegalităţilor care nu fac victime, îi punem să se ocupe de treburi mai serioase, şi scad şi cheltuielile bugetare cu poliţia.
- Da, cam aşa ar fi, răspunse Cătălin, care se cam ameţise.
Şi Andrei se cam ameţise. Vorbi o vreme despre politică, până când lui Cătălin îi veni o nouă idee:
- Bă, cum ar fi să te duci la barmaniţă, să-i zici: barmaniţo, hai cu mine la Paris!
Andrei începu să râdă zgomotos. Cătălin, văzând că are succes, continuă:
- Da’ cre’ că şi asta te-ar refuza. Adevăru’ e că eşti urât. Eşti urât cu draci.
Andrei se opri din râs. Mai luă un gât de bere.
- Ai faţa aia pătrăţoasă, ditamai ochelari’, nasu’ ăla mic şi încovrigat... Brrr!
Andrei nu mai zise nimic şi se lăsă cel mai lung moment de linişte din noaptea aceea.
***
Părăsiră bodega lui nea Mitică în zorii zilei. Pe stradă apărură muncitori şi elevi, mişunând. La un moment dat Cătălin începu să meargă pe mijlocul străzii, urmat la câţiva paşi în lateral de Andrei, care totuşi se apropie din ce în ce mai mult de trotuar. Aşa că la scurt timp mergeau distanţaţi unul de altul, când Cătălin, întinzându-şi braţele şi căscând, apoi inspirând cu poftă aer în piept, uitându-se chiar şi la Soare, spuse euforic şi patetic:
- Ah, ce dimineaţă frumoasă...!
Se uită în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzu pe Andrei, ci doar alţi oameni robotind pe lângă el. Îl căută din priviri pe prietenul lui, îl văzu şi veni lângă el, ca un câine cu coada între picioare:
- Bă, dacă mă mai laşi vreodată să merg singur pe stradă exclamând: „Ah, ce dimineţă frumoasă...!”, nu ştiu ce-ţi fac!
Andrei însă nu îl băgă în seamă. Continua să meargă posomorât. Cătălin se posomorî şi el şi începu să-i pară rău de ceva. Se apropiau de cartierul lor, aşa că la un moment dat Andrei se opri:
- Bă, aveai dreptate. E logic până la urmă. Vrei să mergi cu mine?
Cătălin se opri şi el şi luă o mină gravă. Spuse:
- Andrei... eu glumeam... adică, să fim serioşi, ar fi super-gay. Gândeşte-te că la concursu’ ăsta o să se facă reclamă o săptămână-ntreagă la radio. „Câştigătorii concursului nostru de Dragobete, sufletele pereche Andrei şi Cătălin, vor petrece un weekend romantic în oraşul îndrăgostiţilor”...
Porniră iar, dar se opriră în scurt timp:
- Ştii ce? Hai pân’ la sor’mea, zise Andrei şi schimbă direcţia de mers, urmat de Cătălin, care nu mai avu energia să protesteze. Ajunseră în faţa blocului, intrară, urcară, sunară la uşă şi aşteptară. Degeaba. Mai sunară o dată, urmă aceeaşi aşteptare încordată. Nimic. Purtară un nou scurt dialog din priviri, în urma căruia Andrei sună din nou, întârziind câteva momente bune cu degetul pe sonerie.
Se auziră paşi de cealalată parte a uşii. Un ochi îi fixă prin vizor, se auzi lanţul desfăcându-se şi o faţă umflată de somn, încadrată de un păr brunet rupt în fâşii haotice apăru la uşă:
- Ce dracu’ faceţi mă la ora asta?
Intimidat de această primire, Andrei se hotărî să intre totuşi direct în subiect:
- Simona, am câştigat concursul de Dragobete de la radio, un weekend la Paris cu sufletul meu pereche, vrei să mergi cu mine?
Simona îşi frecă ochii, apoi îi căscă, se dădu doi paşi în spate, spuse cu oarecare scârbă:
- Eşti beat.
Andrei, pus pentru a doua oară în încurcătură, răspunse:
- Da, am sărbătorit puţin...
Simona îl expedie scurt:
- Băi drace, una la mână: nu suntem suflete pereche, a doua la mână: nu merg nicăieri decât cu Ghiţă, a treia la mână: e 6 dimineaţa, a patra la mână: nu vorbesc cu tine când eşti beat. Hai, pa, vorbim când mă trezesc.
Şi închise uşa. Apoi se auzi şi lanţul. Apoi paşii ei depărtându-se.
***
Stăteau în faţa blocului lui Cătălin. Îşi aprinse o ţigară şi zise:
- Da’ stau aşa şi mă întreb...: ce-i sufletul, Andrei, ce-i sufletul? – şi izbucni în râs. Andrei însă îi reproşă pe un ton foarte serios:
- Cătălin, chiar trec printr-o fază de tot câcatu’. Ştii cât voiam să plec în excursia asta? Ştii ce fel mă simt ştiind că am câştigt concursul şi nu pot să plec pentru că n-am cu cine? Gata, termină cu poantele, orice limită are o glumă!
Dar Cătălin începu să râdă atunci mai tare ca oricând, spre surprinderea lui Andrei, care-şi reanaliză spusele şi într-un târziu se corectă:
- Orice glumă are o limită! Voiam să zic că orice glumă are o limită! – dar începu şi el să râdă pe măsură ce se auzi vorbind.
Se opriră cu greu şi atunci Cătălin spuse împăciuitor:
- Băi, nu e aşa grav. Există lucruri mai importante decât porcăria asta cu suflete pereche.
Andrei îngână posac:
- Da, există...
Cătălin zâmbi, se uită la el, la ochii lui umflaţi şi roşii.
- Hai să bem vinu’ ăla.
Eu n-am inteles pe la urma: Elena era transsexuala sau nu?
RăspundețiȘtergere?!?
RăspundețiȘtergere