Din ciclul "Reforme"

La început a fost revolta...

             Ajunse la şcoală, era o zi de iarnă. Ora 8. Clasa era mai mult decât pustie, iar frigul instalat îl făcu să se enerveze. Îşi scoase din ghiozdan cărţile – două-trei caiete, iar pixul albastru cu capacul său ros, rupt, muşcat de molari, stătea într-o poziţie cu orientarea către uşă. Într-acolo se uita şi el. Frigul se înteţea din ce în ce mai tare. Era ca şi când nici nu ar fi avut geaca aia groasă, cu acea căptuşeală de blană pe dinăuntru. Se auzi soneria, acel clinchet de ţâââââââr monoton şi lipsit de ritm. Clasa, între timp, se umpluse de figuri cunoscute, simpatice, antipatice, de diverse ghiozdane, geci, nasuri şi obraji roşii. Se făcu linişte. Intră în clasă o persoană grasă, cu o faţă plictisită.

            Bună ziua, scoateţi un pix, o foaie de hârtie. Azi dăm testare.

            De ce? Nici măcar nu ne-ai anunţat, eu nu scot nimic. Clar!

            Bine, atunci îţi pun 3...

            S-o crezi tu pe asta. Nu pui nimic. Se ridică, se năpusti asupra ei, dar, spre surprinderea tuturor colegilor, care îl ştiau drept un rebel, nu o lovi. Îi luă catalogul. Îl rupse bucăţi şi îşi începu mult aşteptatul discurs.

            Voi nu v-aţi săturat de aceste lucrări? De ăştia care nici măcar nu-şi fac meseria calumea?! Eu unul m-am săturat. Adică, să vii în clasă, cu noaptea-n cap, cât e ceasul? Ia uite, e de-abia 8, în decembrie, fără să te anunţe, fără să îţi spună „băi, mâine dai lucrare la ora mea, că aşa vreau eu, aşa că pune mâna şi învaţă-ţi!”. Eu unul m-am săturat.

Şi era cât pe ce să o lovească pe profesoara în cauză, când intră un alt profesor să anunţe un eveniment la care erau invitaţi elevii.

            Mateescule, ce faci? Iar ai chef de zarvă? Hai cu mine, băiete! Hai, nu stăm la discuţii – când, deodată, colegii săriră în apărarea lui: „Lăsaţi-l în pace, are dreptate, să ştiţi. Ne-am săturat de astfel de oameni incapabili să ne înveţe ceva cum trebuie dar care au pretenţia să ştim lecţiile lor ca pe o rugăciune. Daţi-i drumul, daţi-i drumul!”, ţipau cuprinşi de o oarecare euforie elevii clasei terminale. Din gura lor, din cauza frigului din clasă, care încă era stăpân, ieşea abur, abur de dorinţă, de sânge înfierbântat, dornic de o revoluţie.

            Şi-au început să meargă din clasă în clasă, să strige tare, într-un singur glas: „E timpul să ne facem propriul regulament, să ne facem propriul program. Să nu-i mai lăsăm pe ei să ne spună ce să învăţăm şi ce nu!”, şi fiecare clasă îi asculta, îi urma. Erau gata să pornească o revoluţie, ar zice necunoscătorii.

            Ceasul era gata să arate ora 8 fix, Mateescu stătea cu capul pe braţele făcute sprijin. Era dimineaţă, era frig. Lui Mateescu nu-i păsa. Voia doar să se odihnească. Clasa se umplu de figuri cunoscute, simpatice, antipatice. Gălăgie. Intră profesoara.

            Bună dimineaţa, elevi. Scoateţi o foaie de hârtie şi un pix. Dăm lucrare...

            Ce?!

 

Florin Buzdugan