luni, 31 mai 2010

Poem by Nicoleta Onofrei


When I told Peter and Paul that I can’t breathe, they told me to wait.
When i showed them that i can’t speak, they told me to wait.
When I couldn’t see nor show, they told me to wait.
When I began waiting, meekly, in my place, they got scared.
Some people, like Peter and Paul, are afraid. When their fear passes. Along comes my fear. A long fear. Like a cockroach. Plus an ear wig. Plus a darkness. Plus an abyss in a street. Plus... equals a fear. Like theirs, somehow. Somehow different.
Peter and Paul ask me, now that their fear has passed, whether i could breathe. Whether. I could speak.
Whether i could see and show.
Now I am afraid.
Peter and paul ask me: what are you afraid of?
We have to be sure. We have to wait.
When. There is nothing to be afraid of. When. A drop is just a drop, a rain on a window, on a bed table. When. A clock is just a device that shows you the hour and gives signals for you to wake up. When these happen, someone laughs.
When these happen, someone can’t breathe, see, speak. Just hear the laughter. Unable to move.

miercuri, 26 mai 2010

Interpretarea fractalică


Geometria fractalică şi aplicaţiile ei
Geometria fractalică este opusă geometriei euclidiene, care, într-un anumit sens, poate fi considerată geometria formelor pure, cum ar fi triunghiurile sau cercurile. S-a remarcat totuşi faptul că unele forme sunt atipice, şi aceste forme au fost considerate monstruozităţi geometrice: “The hold of standard geometry was so powerful, however, that the shapes constructed so that they do not reduce locally to straight lines were labeled monsters and pathological” (Mandelbrot: 4). Geometria fractalică studiază aceste forme şi, în principiu, încearcă să determine structura formelor haotice. Fractalii pot fi găsiţi atât în geometrie, cât şi în natură (câteva exemple pot fi găsite dacă ne uităm la forma norilor, a valurilor, a copacilor, etc). În filmul Pi, produs în anul 1998 de regizorul Darren Aronofsky, personajul principal, matematicianul Max, îşi începe naraţiunea observând că numerele pot fi găsite peste tot în natură, iar pe parcursul filmului arată cum peste tot în Univers apare forma unei spirale, la scări diferite. De altfel, Michael F. Barnsley îşi intitulează un volum, foarte sugestiv, Fractals everywhere.
           Deşi câţiva fractali au fost descoperiţi încă din anii 1875-1925, abia cu ajutorul calculatoarelor geometria fractalică a putut atinge adevăratul ei potenţial. B.B. Mandelbrot (din care am sintetizat multe informaţii pentru acest capitol), părintele acestei geometrii, a reuşit să descopere ceea ce astăzi se numeşte setul Mandelbrot, cu care se pot genera fractali cu ajutorul calculatorului.
Fig. 1 – Setul Mandelbrot
Principala propietate a acestor fractali este aceea că, deşi par să fie haotici şi să nu aibă formă, forma lor nu este de fapt deloc haotică. Mai mult chiar, forma lor este reiterată la diferite niveluri şi dimensiuni. Dacă am opera un zoom-in pe forma unui fractal, am ajunge la un moment dat la forma iniţială. Acelaşi lucru, în cazul anumitor fractali, s-ar întâmpla şi dacă am opera un zoom-out. Cu alte cuvinte, partea conţine cheia întregului. Aceste două trăsături: partea care este asemenea întregului şi faptul că forma se repetă (cu mici diferenţe) sunt cele mai importante pentru noi atunci când încercăm să aplicăm geometria fractalică în literatură.
            Aplicaţiile acestei geometrii în matematică sunt însă destul de restrânse. Mandelbrot însuşi spune, păstrând o doză de ironie: “It will be argued momentarily that fractal geometry is best viewed as a geometric language, new as of 1975, which incorporates as characters several of the mathematical monsters of 1875-1925, and whose uses have now become so diverse, that it is possible to sort them out as poetry, strictly utilitarian prose and high prose” (Mandelbrot: 4).
            Cu toate acestea, fractalii încep să îşi găsească aplicaţii în domenii dintre cele mai diverse. În filmul la care m-am referit mai sus, protagonistul încearcă de fapt să determine o ecuaţie fractalică prin care să poată prezice preţurile acţiunilor de la bursă. Deşi acest lucru sună mai degrabă ştiinţifico-fantastic, J. Orlin Grabbe a publicat o serie de articole pe internet (http://orlingrabbe.com/chaos_index.htm), intitulate Chaos and Fractals in Financial Markets, în care vorbeşte despre posibile reiterări fractalice ale cotaţiilor acţiunilor de la bursă, dar şi despre boom-urile şi recesiunile economice, în acelaşi sens.  

Fractali în literatură
            Atunci când încercăm să aplicăm geometria fractalică în mediul literar, am putea considera că geometria euclidiană este asemănătoare ideii aristotelice a formelor pure. Geometria fractalică este astfel similară cu ceea ce se petrece în literatura modernă, unde ideea unui gen literar pur este din ce în ce mai mult provocată, creându-se adevăraţi monştri literari, cum ar fi Ulysses de Joyce, Absalom, Absalom! de Faulkner, Tache de catifea de Agopian şi mai ales ce se întâmplă în literatura postmodernistă. Scriitorul creează ordine din haos, şi face acest lucru apelând la o varietate de unelte narative, fără a mai ţine cont de avertismentele lui Aristotel. Fractalii au fost, de altfel, consideraţi un produs postmodern, aşa cum argumentează şi Cărtărescu în Postmodernismul românesc.
            Încercările timpurii de folosire a fractalilor în literatură au eşuat, în opinia mea. Câteva dintre aceste încercări sunt pur structuraliste, cum ar fi cele ale lui Ali Eftekhari, de la Centrul de Cercetări Electrochimice din Tehran, Iran. Într-un articol intitulat Fractal Geometry of Literature: First attempt to Shakespeare’s Works (http://arxiv.org/abs/cs.CL/0408041), acesta argumentează că putem găsi fractali în literatură numărând literele şi folosind legea lui Zipf. Astfel, Eftekhari întocmeşte un tabel statistic în care include intervalul şi incidenţa folosirii literelor în piesa de teatru Hamlet a lui Shakespeare. Eftekhari ajunge la concluzia că literele au un anumit grad de fractalitate, şi propune astfel o nouă metodă de a analiza materialele scrise.
            Alte metode mai literare şi mai puţin structuraliste de a folosi fractalii în literatură sunt arătate de Ion Manolescu în volumul său Videologia, o teorie tehno-culturala a imaginii globale. Acesta însă analizează un anumit tip de fractalitate a operelor, mergând pe texte care conţin o fractalitate explicită – aşa cum vom vedea că este folosită această sintagmă de Dumitru Titiuca şi Nicoleta Dascălu în Fractologia. Ion Manolescu vorbeşte despre dimensiuni fractalice care apar în operele unor scriitori ştiinţifico-fantastici, dar şi în romanele lui Allain-Robe Grillet.
            Problema care se pune atunci când încercăm să propunem o metodă de studiere a literaturii care să ţină cont de teoria fractalilor este, în primul rând, la ce ne referim când spunem că avem de a face cu un fractal într-o operă literară. Mai departe, trebuie să ne întrebăm dacă putem studia acest aspect în orice operă literară, sau numai în anumite texte, care fac referiri directe sau indirecte la geometria fractalică. Dacă nu definim bine acest aspect, putem ajunge în situaţia ingrată de a analiza revoluţia românească din 1989 prin prisma geometriei fractalice (Aşa cum face N. Gavriluţă în studiul introductiv la Jean Servier, Terorismul), iar de aici până la a spune că revoluţia din 1989 a fost organizată de şerpilieni, cum susţine profesorul universitar Lorin Fortuna, este un singur pas.  
            Un răspuns la această problemă este sugerat de profesorul Michale Frame pe site-ul Universităţii Yale: „Finding fractal structures in literature and poetry is challenging, though elementary yet clever methods are presented in Pollard-Gott and in Cantoring Poetry. Seeking a rigidly fractal structure is likely to be unsuccessful: a story in which the events or moods of a day reflect at a quicker pace those of a year, cannot strongly be viewed as a fractal, any more than my two fists, separated by a few inches, represents a Cantor set. Self-similarity sets in motion a regress to ever-smaller levels, infinitely many in the mathematical case, only finitely many (but more than 2) in the physical or literary world” (http://classes.yale.edu/fractals).
           
Prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii
            Un studiu interesant pentru subiectul acestui capitol a apărut în anul 2004 în Craiova, redactat de către Dumitriu Titiuca şi Nicoleta Dascălu. Studiul poartă numele, pretenţios: Fractologia – prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii, şi chiar îşi propune să ofere o metodă de interpretare fractalică a literaturii.
            Voi analiza în cele ce urmează plusurile şi minusurile acestei lucrări ambiţioase. De asemeni, voi evidenţia anumite fragmente teoretice, pe care le voi discuta, le voi personaliza şi le voi transforma în instrumente teoretice, folosindu-le apoi în propriul meu demers.
Voi oferi astfel un studiu fractalic al operei lui Ştefan Agopian, în ultimul capitol al acestei lucrări, în care voi integra toate aspectele teoretice şi interpretările pe care le voi oferi pe parcurs.

Preambul teoretic
Plusurile lucrării pe care o discut aici, Fractologia, sunt fără îndoială găsite în capitolele în care ni se oferă o introducerea în teoria fractalilor. Foarte important mi se pare cu precădere citarea fazelor de abordare a unui obiect fractal despre care scrie Kenneth Falconer în Fractal Geometry: „experienţa: implică o primă abordare cantitativă a caracteristicilor fractale ale obiectului; modularea: imaginarea unui mecanism capabil să nască o formă abstractă ale cărei aspecte şi dimensiuni să fie comparabile cu cele ale formei studiate; teoria: identificarea fundamentelor teoretice” (Fractologia: pp. 9-10). Aceste trepte, deşi adaptate, le vom urma şi noi atunci când vom căuta elemente fractalice în literatură, după cum vom vedea.
            Trăsăturile fractalilor sunt prezentate succint în Fractologia, preluate din Mandelbrot: „Părţile au aceeaşi formă sau structură ca şi întregul, numai că la scară diferită şi putând fi uşor deformate; Forma sa este fie extrem de neregulată, fie extrem de întreruptă sau fragmentată, indiferent de scara de examinare; Conţin elemente distinctive ale căror scări sunt foarte variate şi acoperă o gamă foarte largă” (Fractologia: 10). Apoi, sunt preluate caractisticile aşa cum au fost acestea stabilite de Alain Boutot: „Are o structură fină, cu detalii la toate scările de observaţie; Este prea neregulată pentru a putea fi descrisă în limbajul geometriei euclidiene, atât la nivel local, cât şi global; Este o structură autosimilară: partea este un analogon al întregului; Are dimensiunea fractală mai mare decât cea topologică” (Fractologia: pp. 10-11).
             În următoarele capitole ale acestei cărţi, Cunoaşterea fractală, Alofractalii şi Frumuseţea fractalilor, autorii analizează schimbările filosofice, sistemice şi ontologice aduse de teoria fractalilor. Aceasta, susţin autorii, aduce schimbări fundamentale în aceste domenii, în principiu datorită faptului că ne arată că, privite dintr-un anumit unghi, formele haotice pot fi de fapt integrate într-o formă complexă, greu vizibilă nouă. Mai mult, spaţialitatea fractalică se întinde la infinit şi chiar înlătură diferenţele dintre dimensiuni. Astfel, autorii afirmă că „microcosmosul este în mod esenţial similar macrocosmosului, iar cel din urmă nu este superior sau mai important decât primul” (Fractologia: 29).
Spaţialitatea fractalică seamănă în acest sens cu deconstructivismul Derridean, pentru că în geometria fractalică nu există ideea de centru – totul este similar, autosimilar şi infint dimensionat. Spaţiul fractalic este, de fapt, un ciberspaţiu.
Nu ne interesează însă atât de mult schimbările filosofice care pot fi derivate din teoriile fractalilor şi ale haosului, mai ales datorită faptului că avem de a face cu o teorie recentă, iar multe dintre afirmaţiile vehiculate pot fi trecute la capitolul speculaţii sau pozitivism ştiinţific. Nu trebuie să uităm că multe dintre concluziile la care teoreticienii fractalilor ajung în studiile lor nu sunt, de fapt, noutăţi ştiinţifice, ci cel mult un nou mod de a privi lucrurile.
De altfel, chiar dacă am putea dovedi matematic, aşa cum cu mult entuziasm argumentează autorii acestui studiu, că: „Pentru prima dată în istoria umanităţii, evoluţia continuă a societăţii are drept fundament o solidă bază matematică şi ştiinţifică care pune în prim plan potenţialităţile individului. Subiectul uman şi acţiunile sale, oricât de mici şi condiţionate local ar fi ele, pot influenţa modelele gnoseologice ancestrale, mai ales prin reconsiderarea rolului interactivităţii subiective” (Fractologia: 28), acest lucru nu ne-ar ajuta prea mult în demersul nostru de a aplica geometria aceasta în literatură.
De aceea, sunt de părere că interpretarea fractalică a literaturii trebuie să se aplice mai mult la nivel structural, şi nu filosofic, în primul rând pentru că dacă se poate argumenta că structura unui roman urmează un model fractalic, atunci implicaţiile filosofice ar decurge în mod implicit. Astfel, dacă firul epic al unei naraţiuni urmează un model alambicat, neregulat şi aparent haotic, aşa cum se întâmplă de multe ori în cazul lui Faulkner şi Vonnegut, mai ales în cazul lui Agopian, după cum vom arăta, atunci ne putem gândi că acest lucru ar avea implicaţii şi în subtextul naraţiunii.

Fractalitatea explicită vs. fractalitatea implicită
            O distincţie foarte bine-venită relativ la felul în care un text se poate raporta la geometria şi astfel şi la interpretarea fractalică este aceea dintre literatura fractalităţii explicite şi cea a fractalităţii implicite. Autorii Fractologiei disting astfel un anumit tip de literatură care explorează narativ sau liric teme fractalice, aşa cum fac autori ca Arthur C. Clarke, Richard Powers sau Şerban Foarţă. Această literatură conţine o fractalitate explicită prin faptul că tratează direct acest subiect.
            Lucrurile se complică însă atunci când vrem să interpretăm fractalic o operă literară în care nu avem de a face cu referiri directe la geometria fractalică. După cum am arătat la începutul acestui capitol, există cercetători care sugerează că fiecare operă literară conţine o fractalitate implicită, fie şi numai prin distribuirea, recurenţa şi incidenţa literelor. Astfel, aparent, am putea vorbi despre o fractalitate a piesei de teatru Hamlet.
            Autorii Fractologiei par să fie într-adevăr de părere că orice operă se poate studia din punct de vedere fractalic: „Fără să aparţină obligatoriu fractalităţii explicite, opera literară poate fi şi ea considerată o gramatică a fractalilor, adică o articulare a mulţimii fractalilor acesteia - personaje, situaţii, fapte, timp, spaţiu, compoziţie etc.” (Fractologia: 87). Poate că aşa stau lucrurile, dar dacă am merge pe această idee, atunci am putea ajunge la concluzia că orice poate fi studiat prin prisma fractalilor. Şi atunci fractalitatea îşi pierde din însemnătate, devine un concept inoperabil.  
De acest lucru ne convingem de fapt atunci când suntem puşi în faţa analizei fractalice a poemului Melancolie, de Eminescu, oferită în lucrarea Fractologia. Deşi analiza pe text a autorilor este fidelă textului, ea nu este atât de fidelă teoriei pe care încearcă să o justifice.
Astfel, autorii Fractologiei arată cum în Melancolie avem de a face cu concretizarea a trei perspective spaţiale: „transcendenţa cosmică (Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopţii moartă), contingenţa existenţialităţii (Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,/ Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă) şi interioritatea eului (Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici)”. Fiecare dintre acestea sunt iarăşi fragmentate în alte trei spaţii complementare: transcendenţa cosmică în trei topoşi specifici, sugeraţi de sintagmele printre nouri, regina nopţii moartă şi al cerurilor arc; contingenţa existenţialităţii este compusă din trei perspective diferite: perspectiva întinderilor thanatice, spaţiul sepulcral al cimitirului şi toposul bisericii, iar interioritatea eului este recontruit în trei ipostaze diferite: eul religios, dublul (ca statut intermediar, ce marchează începutul dezgolirii de religiozitate) şi eul depersonalizat.
Acest demers de identificare a unei structuri fractalice în poemul Melancolie este totuşi destul de anevoios, şi aminteşte de avertismentul pe care l-am citat la începutul acestui capitol: este nevoie de mai mult decât două dimensiuni omotetice pentru a vorbi despre un fractal. Sunt de ajuns însă trei? Mai mult, sunt oare identificate corect cele trei elemente din poemul Melancolie? Sintagmele  printre nouri, regina nopţii moartă şi al cerurilor arc sugerează neapărat că avem de a face cu o structură tripartită a transcendenţei cosmice, sau sunt pur şi simplu elemente ale aceleiaşi paradigme?
Părerea mea este că interpretarea fractalică a operei lui Eminescu este un demers anevoios şi din care nu cred că avem multe de câştigat. Trebuie să stabilim mai întâi regulile cu care operăm atunci când vrem să interpretăm fractalic literatura, şi mai ales să stabilim cât mai just cu putinţă ce opere pot fi interpretate astfel.

Interpretarea fractalică
În cele ce urmează voi încerca o abordare proprie a interpretării fractalice a literaturii. Voi ajunge astfel să definesc concepte ca lectură fractalică, naraţiune fractalică, descriere fractalică şi zoom fractalic. Voi începe prin a afirma că unele texte necesită o lectură fractalică pentru a-şi dezvălui adevărata identitate.
Lectura fractalică este similară metodei close reading-ului, în ideea că porţiuni mici de text pot fi extrase şi analizate, iar concluziile pot fi extinse întregului text, aşa cum a procedat Auerbach în Mimesis. Diferenţa stă în felul în care aceste fragmente de text sunt alese, dar şi în felul în care sunt încorporate detaliile.
Atunci când folosim lectura fractalică, suntem atenţi la detalii, la cuvinte sau idei care se repetă, şi încercăm să le integrăm întregului text. Principalul avantaj al acestei metode este acela că tot ceea ce pare neimportant sau mai puţin important este integrat întregului, deci, spre deosebire de lectura tradiţională, avem şanse mai mari să ţinem minte detaliile şi descrierile. Ideea de a acorda atenţie tuturor elementelor care se repetă într-un text nu este o noutate, este bine ştiut că tot ceea ce se repetă este important.
O naraţiune fractalică este naraţiunea care necesită o lectură fractalică pentru a fi înţeleasă cu desăvârşire, sau acea naraţiune care foloseşte fractali în descriere (aşa cum face Edgar Allan Poe, după cum vom vedea), în firul epic (cum face Alain Robbe-Grillet în romanul Les Gommes), sau în naraţiune (de exemplu, de fiecare dată când mai mulţi naratori narează acelaşi eveniment diferit, ca în romanul Zgomotul şi furia de Faulkner).
Descrieri fractalice pot fi găsite cu uşurinţă în povestirea The Fall of the House of Usher, după cum vom vedea ulterior. Să analizăm, de exemplu, următoarea descriere din povestirea Ligeia, de E. A. Poe: And thus how frequently, in my intense scrutiny of Ligeia's eyes, have I felt approaching the full knowledge of their expression—felt it approaching—yet not quite be mine—and so at length entirely depart! And (strange, oh strangest mystery of all!) I found, in the commonest objects of the universe, a circle of analogies to theat expression. Această descriere a ochilor personajului feminin şi felul în care sunt percepuţi de narator ne amintesc de dimensiunile fractalice: the full knowledge of their expression—felt it approaching—yet not quite be mine—and so at length entirely depart. Analogiile găsite de narator pentru a reda expresia ochilor sunt de asemeni bizare, fractalice: I recognized it, let me repeat, sometimes in the survey of a rapidly-growing vine—in the contemplation of a moth, a butterfly, a chrysalis, a stream of running water. I have felt it in the ocean; in the falling of a meteor. Toate acestea pot fi interpretate ca obiecte fractalice, în special oceanul.
Zoom-ul fractalic este probabil cel mai interesant concept introdus de metoda pe care o propun. Acesta apare în literatură în mai multe feluri. Ne putem gândi chiar la rescriile operelor aparţinând canonului universal. Când Borges rescrie opera lui Cervantes, putem spune că un zoom fractalic a fost aplicat lui Don Quijote, cu ajutorul lui Pierre Menard. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul multelor rescrieri ale lui Don Juan.
Un alt zoom fractalic, care ne interesează de fapt în această discuţie, se referă la firul epic al naraţiunii. Am amintit în capitolul despre propulsia narativă că una dintre cele mai interesante propulsii ar fi cea fractalică. Să ne gândim, de exemplu, la romanul lui Allain Robbe-Grillet, Les Gommes. Propulsia narativă a acestuia este bazată pe o serie repetată de zoom-uri fractalice, încă de la începutul romanului, când scena împuşcării lui Dupont este narată pentru prima oară. După acest moment, vom avea o multitudine de narări ale acestei scene, pe măsură ce detectivul intervievează diferite personaje, care vor veni fiecare cu propia variantă. Propulsia narativă se realizează de fapt prin zoom-uri aplicate acestei scene iniţiale, şi se sfârşeşte în momentul în care scena împuşcăturii reuşeşte, iar victima moare. În acest moment, fractalul este complet.
Am putea chiar să explicăm, ilustrativ, evoluţia narativă a acestui roman folosind schema triunghiului lui Sierpinski:
   
Astfel arată romanul la început, când este narată încercarea nereuşită de asasinare. 
Astfel evoluează romanul în momentul în care detectivul îl interoghează pe comisar, care oferă propia variantă a scenei iniţiale.
Firul epic al romanului devine din ce în ce mai complicat, pe măsură ce apar mai multe descrieri ale scenei iniţiale.
Astfel arată firul epic la sfârşitul romanului, când detectivul închide fractalul omorându-l pe Dupont.
Zoom-ul fractalic ar fi, în consecinţă, procesul prin care un element este relevat într-un mod diferit şi la un alt nivel. Acesta poate apărea în firul epic, în descrieri, în rescrieri etc., de fiecare dată când ni se dezvăluie că un lucru are mai multe versiuni, niveluri sau dimensiuni.
Vom vedea în continuare cum se pot aplica aceste concepte în studiul operelor literare, analizând în acest mod povestirea lui E. A. Poe, The Fall of the House of Usher.
Aplicaţie la E. A. Poe – The Fall of the House of Usher
            Prima dimensiune fractalică pe care o putem identifica în această poveste este titlul povestirii în sine. Acest titlu este cea mai condensată naraţiune care defineşte povestea. Pentru că, într-adevăr, The Fall of the House of Usher este întreaga poveste. Naraţiunea care urmează după acest titlu este un zoom fractalic aplicat de narator, care detaliază titlul şi îl măreşte. Ceea ce urmează după titlu se încheie în momentul în care casa lui Usher se dărâmă, cu alte cuvinte, se încheie circular, în felul în care a început încă din titlu – forma fractalică este completă în momentul în care forma iniţială reapare.
A doua dimensiune fractalică pe care o putem identifica în această povestire apare atunci când naratorul îşi descrie sentimentele în momentul în care observă casa lui Usher: I know not how it was—but, with the first glimpse of the building, a sense of insufferable gloom pervaded my spirit. Naratorul nu-şi poate înţelege sentimentele, care îi par a fi ceea ce monştrii geometrici erau pentru geometria euclidiană. Descrierile acestui sentiment sunt reiterate pe parcursul naraţiunii, variind în lungime, adâncime şi intensitate. Apare când ca a depression of the soul, când ca the after-dream of the reveller upon opium—the bitter lapse into every-day life—the hideous dropping off of the veil, (…) a sickening of the heart—an unredeemed dreariness of thought, şi, în ultimă instanţă, ca superstition.
O altă dimensiune fractalică apare în naraţiune în momentul în care se explică relaţia dintre membrii familiei Usher şi casa acestora. Putem ţine cont şi de faptul că arborele genealogic poate fi considerat un fractal (dispersia în timp a aceloraşi gene, puţin modificate şi apărând la persoane diferite). Astfel, putem spune că un zoom fractalic este operat în momentul în care citim că: It was this deficiency, perhaps, of collateral issue, and the consequent undeviating transmission, from sire to son, of the patrimony with the name, which had, at length, so identified the two as to merge the original title of the estate in the quaint and equivocal appellation of the “House of Usher”—an appellation which seemed to include, in the minds of the peasantry who used it, both the family and the family mansion. Casa lui Usher este un nou zoom aplicat arborelui genealogic al familiei.
Următorul fractal poate fi descoperit în felul în care este descris această casă: I scanned more narrowly the real aspect of the building. Its principal feature seemed to be that of an excessive antiquity. The discoloration of ages had been great. Minute fungi overspread the whole exterior, hanging in a fine tangled web-work from the eaves. Yet all this was apart from any extraordinary dilapidation. No portion of the masonry had fallen; and there appeared to be a wild inconsistency between its still perfect adaptation of parts, and the crumbling condition of the individual stones. Perhaps the eye of a scrutinizing observer might have discovered a barely perceptible fissure, which, extending from the roof of the building in front, made its way down the wall in a zigzag direction, until it became lost in the sullen waters of the tarn.
În acest fragment obiectul descris pare să aibă dimensiuni fractalice, construite în jurul expresiei: A wild inconsistency between its still perfect adaption of parts, care poate fi considerată o definiţie literară a unui fractal. Faptul că această casă se reflectă în apă poate fi considerat un alt zoom fractalic.
Până aici, am observat că titlul condensează naraţiunea, casa şi protagonistul acestei povestiri. Cu alte cuvinte, toate acestea formează un fractal, pentru că dacă am opera un zoom pe tiltu, am obţine întreaga naraţiune. Dacă am opera încă un zoom pe naraţiune, am obţine poemul, care descrie povestea, operând la un alt nivel - transformând epicul în liric. Dacă am mai opera un zoom pe această naraţiune, am ajunge la Roderick, încă un zoom şi o vedem pe Madeleine, apoi întregul arbore genealogic al familiei, încă un zoom şi vedem casa, apoi apa în care se reflectă. Acesta este principalul fractal la care ne uităm.
Să analizăm o altă dimensiune fractalică, cum ar fi descrierea feţei lui Roderick:
Element descris:
Caracteristică negativă:
Caracteristică pozitivă:
Eye
large, liquid
luminous beyond comparison
Lips
somewhat thin and very pallid
but of a surpassingly beautiful curve
Nose
with a breadth of nostril unusual in similar formations
of a delicate Hebrew model
Chin
speaking, in its want of prominence, of a want of moral energy
finely moulded
Hair
web-like
softness
These features, with an inordinate expansion above the regions of the temple, made up altogether a countenance not easily to be forgotten.
Aceasta este o altă definiţie literară a obiectelor fractalice.  
Fractalul este distrus odată cu moartea Madeleinei, urmată de moartea lui Roderick şi apoi de căderea casei lui Usher în apă. Aceast lucru poate fi explicat de faptul că toate aceste elemente sunt strâns legate – Madeleine este Roderick la un alt nivel, la fel cum casa este, într-o anumită măsură, Roderick şi Madeleine (incluzând toate genele Usherilor). Distrugerea unui element din această structură angrenează distrugerea tuturor celorlalte, la fel ca în teoriile haosului. Putem conchide că acest fractal acţionează ca un mecanism de propulsie narativă, deschizând, antrenând şi închizând povestirea.
de Adrian Haidu 


Bibliografie:

B. B. Mandelbrot – Fractal Geometry: what is it, and what does it do? Columbia Literary History of the United States, General Editor Emory Elliott, Columbia University Press, New York, 1988
 Dumitriu Titiuca, Nicoleta Dascalu – Fractologia – prolegomene la o posibilă viziune fractală asupra literaturii, Fundatia Scrisul romanesc, Craiova, 2004
 http://classes.yale.edu/fractals , consultat la data de 7.09.2006
 http://orlingrabbe.com/chaos_index.htm , consultat la data de 17.08.2004
 http://arxiv.org/abs/cs.CL/0408041 , consultat la data de 24.09.2005
 N. Gavriluţă – Studiu introductiv la Jean Servier, Terorismul, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002
 Falconer, Kenneth – Fractal Geometry, Wiley, New York, 1990

sâmbătă, 22 mai 2010

Finala atelierului literar, a doua parte

Blogul cenaclului Noduri şi semne vă prezintă a doua parte a finalei atelierului literar, în care Claudia Samoilă şi Cristina Sava concurează împotriva lui Alexandru Maria şi a lui Radu Vartolomei. Reamintim regulile pe care le găsiţi de altfel şi aici: în finala mică se înfruntă Alexandru Maria şi Claudia Samoilă, care vor trebui să scrie texte în care să descrie personaje, evenimente sau acţiuni raţionale, în timp ce finala mare şi-o dispută Radu Vartolomei şi Cristina Sava, care vor trebui să descrie o temă iraţională.
Textele lui Radu şi Maria le găsiţi aici. Nu uitaţi să votaţi câştigătorul, care va fi decis în funcţie de votul majorităţii şi al juriului Noduri şi semne. 
Dacă aţi uitat de unde a pornit totul, vă reamintim:

Atelier Literar
Tema: Şedinţă de cenaclu
Tema: A redempta sau a nu redempta
Runda 1
Grupa 1
Grupa 2
S-au calificat, în această ordine, pimii doi clasaţi
1. Cristina Sava
2. Claudia Samoilă
3. Florin Buzdugan
1. Radu Vartolomei
2. Alexandru Maria
3. Gabi Ghimpu

Tema: Raţionalitate
Tema: Iraţionalitate
Runda 2
Finala Mică
Finala Mare
Care se dispută în această formulă
Claudia Samoilă
Vs.
Alexandru Maria
Cristina Sava
Vs.
Radu Vartolomei



nu aprindem luminile
de Claudia Samoilă

Florile de primăvară îmi amintesc de copilărie.
Drumuri cu apă ce-mi năşteau fluturi în stomac.
Vocea bunicului care-mi plăcea atât de mult.
Zâmbetul îmi apărea pe chip fără vreun motiv
şi atunci era totul atât de simplu şi colorat.
Căldura mare îmbibată în mirosul teilor de pe alei
mă urmărea până la şcoală iar în urma paşilor noştri
cădeau florile în vânt. Eram atât de fericită.
Am crescut sub surâsurile amândurora
şi am simţit plăcerea de a fi întotdeauna
în aerul lui simplu. Ochii îmi sclipeau şi iubeam
fiecare cuvânt prădat de vânt.
Florile de primăvară îmi amintesc de zilele lungi
cu iz de copilărie.
Ştiam că iubirea este un lucru naiv, la suprafaţă.
E primăvară din nou. Îmi miroase a verde crud.
Imaginile aburite de timp încă le ţin vii în mine.
Iubirea primăveratică îmi scoate ochii –
e aceeaşi. Este cea care îmi presară flori de tei
în urma paşilor noştri.
Un iz de levănţică îmi aminteşte de acel simplu.
Oare ar fi posibil ca primăvara să aibă-a face cu el?



Demenţă
de Cristina Sava

*

Fata care-aduce noaptea şi pictorul nepietănat
Zburdă prin mlaştini ca-n paradis.
Cântă, ţipă, cotcodăcesc la stele
Chemând la ei un bătrân... copac.

Nebunia joacă dansul minţii
Şi copacul ameţit le spune-o glumă.

Dar vai!
Râsete din partea ei, nedumerire-n ochii lui.

Deodată o ploaie măruntă le strică jocul...
Degeaba.
Continuă să deseneze în aer.. copacul.

Acum zâmbesc la stele.
Sărută, pe rând, cerul.

marți, 18 mai 2010

Proză scurtă de Adrian Haidu

Suflete pereche

            Apoi închise telefonul şi rămase aşa câteva momente. Se ridică senin, îşi schimbă hainele, se încălţă şi plecă la Cătălin. Ajunse în câteva minute, sună, îi răspunse un om masiv şi prezentabil, care îl salută şi îl invită înăuntru.
            - Hai în bucătărie. Cătăliiin! Nu ştiu pe unde e. Cătăliiin!
            Andrei se aşeză pe un scaun lângă o masă enormă şi aşteptă acolo. În cameră intră în schimb o femeie suplă şi relaxată, care îi zâmbi larg în timp ce se strecură printre bărbatul ei şi scaunul pe care se aşezase Andrei.
            - Ce mai faci Andrei?
            El dădu din umeri şi-şi clătină posac capul. Între timp, bărbatul se apucă să spele vasele iar femeia strânse firimiturile de pe masă. Se aşeză apoi pe un scaun în faţa lui Andrei, trase scrumiera lângă ea, îşi aprinse o ţigară şi spuse:
            - Cum merge facultatea?
            - Cătăliiin!
            - Suntem în vacanţă, răspunse Andrei sec.
            Femeia trase adânc şi galant din ţigară, în timp ce bărbatul aşeză ultima farfurie şi se întoarse, făcând un pas silenţios înspre masă, trase aer în piept ca şi cum s-ar fi pregătit să sară în apă în timp ce se aşeză pe un scaun lângă Andrei. Femeia spuse, cu aerul că a fost înţeleasă greşit:
            - Ştiu asta, ziceam aşa, dacă ai restanţe...
            - ...Cătăliiin!!!
            Andrei sări ca ars de pe scaun, rămase câteva clipe în picioare bulversat, schiţă un uşor zâmbet şi se aşeză la loc ţinându-şi mâna pe piept.
            - Vai, m-ai înnebunit cu ţipatul! Du-te la el în cameră şi cheamă-l, nu vezi că-l omori pe ăsta?
            Bărbatul luă o mină dezaprobatoare, ca şi cum gândul de a se scula după ce abia se aşezase l-ar fi nemulţumit cumplit, murmură un:
            - Da’ nu ştiu ce face de n-aude..., apoi se ridică încet şi ieşi din bucătărie, sub privirile lui Andrei, care spuse în momentul în care rămaseră singuri:
            - Nu.
            Femeia stinse cu grijă ţigara în scrumieră şi întrebă:
            - Ce?
            - N-am restanţe.
            Femeia scoase un „ah...” prelung, zâmbi şi schimbă brusc subiectul pe un ton săltăreţ:
            - Şi, ce treabă ai cu fii-miu?
- Păi, am primit acuma un telefon, mai ţineţi minte că mă-nscrisesem io la concursul ăla de la radio (femeia ridică privirea şi-şi încreţi fruntea, apoi se destinse şi dădu afirmativ din cap), ei, cică am câştigat premiul trei...
-...Ce miştooo!
- Da, o excursie romantică de două zile la Paris, eu şi cu sufletu’ meu pereche.
Femeia se ridică, cotrobăi printr-un dulap fixat sus pe un perete şi îşi întoarse din când în când privirea spre el, spunând:
- Eu ţi-am zis că ai şanse, păi trebuia să încerci mai demult... scoase din dulap o sticlă de vin alb, o aşeză pe masă în faţa lui Andrei, deschise un sertar şi cotrobăi în timp ce continuă:
- Păi acuma trebuie să sărbătorim puţin, păi nu...? Nu mai ştiu unde dracu’... am pus... tirbuşonu’ ăla...
- Păi zic să nu sărbătorim încă.
Femeia închise sertarul şi deschise altul, începu iar să cotrobăie.
- De ce?
- Păi... faza e că trebuie să trimit până mâine mail cu datele noastre de contact. Adică io şi cu sufletu’ pereche.
            Femeia închise şi al doilea sertar, stătu puţin pe gânduri, aruncă câteva priviri scurte prin bucătărie, deschise iar primul sertar, se aplecă şi mai căută o vreme acolo răspunzând:
            - Şi care-i problema?
            Andrei se posomorî puţin:
            - Păi, n-am suflet pereche...
            Femeia se îndreptă brusc, se uită la Andrei, închise sertarul şi se aşeză pe scaun. Îl mai fixă puţin cu privirea, în cele din urmă însă îşi aprinse o nouă ţigară şi întrebă acuzator:
            - Şi ce treabă are Cătălin?

***

            Cătălin intră în bucătărie, îi strânse mâna şi se aşeză lângă mama lui, scoţând o ţigară, aruncând priviri lungi pe masă şi în cele din urmă cerându-i un foc acesteia. Femeia îi întinse bricheta uitându-se când la fiul ei, când la Andrei, care vru să spună ceva dar fu întrerupt de Cătălin:
            - De ce-ai scos vinu’?
            Mama lui însă rămase contrariată, aproape roşind. Andrei nu ştiu pe cine să lămurească mai întâi, rămase o vreme indecis dar apoi spuse dintr-o răsuflare:
            - N-are nicio treabă!
            Femeia se însenină, în timp ce fiul ei se uită bulversat la Andrei:
            - Ce?
            Andrei îşi îndreptă atenţia spre Cătălin şi îi explică scurt:
            - Am câştigat la concursu’ de la radio excursia la Paris pentru mine şi sufletu’ meu pereche.
            Un zâmbet înflori pe chipul lui Cătălin:
            - Bravo mă. Păi hai să bem atuncea!
            Femeia stinse ţigara, se ridică de la masă şi începu iar să caute în sertare.
            - Păi zic să nu bem încă.
            - De ce?
            - Păi, faza nasoală e că tre’ să trimit până mâine datele de contact pentru mine şi sufletu’ meu pereche...
            - Şi care-i faza?
            - Păi asta-i faza. Că n-am.
            Cătălin stinse şi el ţigara, expectoră fumul mijindu-şi ochii şi făcând vânt cu cealaltă palmă pentru a degaja fumul, apoi întrebă reticent:
            - N-ai date de contact?
            Andrei oftă şi-şi dădu ochii peste cap.
            - N-am suflet pereche!
            - Ah...
            Femeia trânti un nou sertar, se îndreptă spre chiuvetă şi cercetă o vreme pe acolo, nu găsi nimic, se uită pe sub masă dar în cele din urmă se aşeză iar la locul ei cu gesturi uşor nervoase. Stătu puţin aşa, apoi îl strigă pe soţul ei. Cătălin, care o privise în tot acest timp, îşi mută din nou atenţia asupra prietenului său cel mai bun şi întrebă oarecum curios:
- Păi şi ce-ai venit la mine?
           
***

            Tatăl lui Cătălin intră în bucătărie şi se uită întrebător la nevasta lui, care îi spuse:
            - Unde dracu’-i mă tirbuşonu’ ăla că l-am căutat peste tot!?
            Bărbatul intră mai cu încredere în cameră, rămase o vreme suspendat, apoi:
            - Păi nu-i în sertar?
            Femeia exclamă dezolant şi silabisit: „A-o-leu...”, iar bărbatul adăugă:
            - Păi dacă nu-i acolo n-are un’ să fie altundeva. Doar dacă nu l-o fi pierdut ghiauru’ ăsta. Ia zi mă, ce-ai făcut cu tirbuşonu’?, şi îi dădu o palmă peste ceafă lui Cătălin, care nici nu se clinti şi îl expedie repede:
            - N-am umblat cu el, apoi se uită la prietenul său din copilărie, aşteptând un răspuns care nu întârzie să apară:
            - Ca să m-ajuţi!
            Bărbatul, mirosind un posibil subiect de bârfă, se aşeză lângă Andrei şi aşteptă. La fel făcură şi femeia şi Cătălin. Andrei avu un scurt acces de claustrofobie şi completă pe un ton care se voi revelator:
            - Să găsesc un suflet pereche!
            Femeia se însenină iar, Cătălin ridică o sprânceană iar bărbatul întrebă contrariat:
            - Ce?
            - Mă da’ ce te tot bagi tu, întrebă iritată femeia, ia du-te şi găseşte tirbuşonu’, că tot tu l-ai pierdut!
            Andrei nu mai ştiu ce şi dacă să mai spună ceva. Văzând însă că bărbatul ignoră remarca soţiei, aşteptând cu bărbia sprijinită în palmă explicaţii din partea lui, spuse pe nerăsuflate:
            - Am câştigat o excursie cu sufletul meu pereche, ceea ce e foarte mişto, dar nu e cazul să bem încă pentru că eu nu am niciun suflet pereche, aşa că voiam să mă ajute Cătălin să găsesc până mâine o fată cu care să mă duc acolo.
            Bărbatul cântări situaţia şi spulberă cele câteva clipe de tăcere care căzură parcă benefic asupra mesei:
            - Păi da’ ce, trebuie neapărat să te duci cu o pereche? Nu poţi să iei un prieten sau să ceri contravaloarea în bani şi să mergi singur?
            Andrei oftă scurt:
            - Nu, asta e toată faza, că e concurs de Dragobete, tre’ să mă duc cu un suflet pereche.
            Din nou se lăsă tăcere peste cei trei, de această dată însă nu mai păru benefică.
            - Caută mă tirbuşonu’!

***

            - Bun, atuncea invită-ţi o prietenă (spuse bărbatul ridicându-se şi deschizând geamul, făcând vânt cu mâna), care-i problema, suni o prietenă şi-i zici care-i treaba. Na, de ce să nu vrea?
            Ceilalţi cântăriră spusele bărbatului. Femeia dădea din cap negând această posibilitate cu aerul că ar fi calculat bine situaţia, dar nezicând încă nimic, Andrei fixă şi el un punct invizibil cu privirea ca şi cum ar fi gândit, iar în cele din urmă Cătălin spuse:
            - Daaa mă, asta e cea mai bună soluţie. Suni pe cineva, îi explici că ai câştigat şi o întrebi dacă nu vrea să meargă două zile la Paris. Tre’ să vrea, n-are de ce să nu vrea.
            Femeia însă replică revoltată:
            - Mă, voi n-aţi înţeles care-i ideea? N-o să vrea nicio fată să meargă aşa, oricât de fain ar fi oraşul şi orice altceva, nu te duci acolo ca să te duci acolo, te duci acolo cu iubitu’ tău, asta e toată ideea. Păi să dormi în acelaşi pat cu unu’, mai ales că ştii că el plăteşte, te simţi aiurea, cine ştie ce vrea ăsta în schimb. Nu, nu aşa tre’ să procedezi, Andrei, tre’ să fii corect! Tre’ să-ţi găseşti sufletu’ pereche în noaptea asta!
            Concluzia femeii căzu ca o ghilotină asupra lui Andrei, dar bărbatul contracară imediat:
            - Stai mă liniştit, că nu mai gândeşte nicio fată aşa (femeia ridică sprâncenele), doar toată treaba e legală, doar n-o să abuzezi de ea acolo în Paris. Mai ales că iei o fată pe care-o cunoşti, te cunoaşte...
            Femeia şuieră:
            - Auzi, tu ai de gând să cauţi tirbuşonu’ ăla?
            - M-ai înnebunit cu tirbuşonu’ ăla! Tirbuşonu’-n sus, tirbuşonu’-n jos, am să-l găsesc şi când am să-l găsesc am să ţi-l bag în...
            - ...Foaaarte frumos, foaaarte frumos, uite, Cătălin, ăsta-i tac’tu! Aşa vorbeşte. Ba’ că ştie el cum gândesc femeile, că ele una-două sar în pat cu oricine, ba că... foaaarte frumos, n-am ce zice! M-ai dat gata, cu replica asta m-ai dat gata, ştii cum? Simt că mă-ndrăgostesc din nou.
            - Auzi, ia sun-o mă pe Elena!, spuse Cătălin, dar Andrei întrebă:
            - Pe cine?
            - Elena mă, colega noastră din liceu.
            Chipurile celor trei se luminară dintr-o dată. Elena, fostă colegă din liceu, care avusese şi, cine ştie, poate că încă mai avea o pasiune pentru el. Elena cu vocea subţire şi înaltă, care într-o zi se întoarse de la şcoală pe jos cu el şi vorbise întruna, sau Elena care la banchet dansase atât de lipită de el, încât la un moment dat o fată veni la Andrei şi-l invită la dans, abia apoi observând ca dansa deja cu cineva.
            - Daaa!, spuse Andrei. Da’ cum să-i spun... să-i spun la telefon?
            - Ei, nu, o suni şi-i spui că vreţi să vă întâlniţi, măcar să ai decenţa să-i spui în faţă, spuse femeia, iar Cătălin confirmă:
            - Aşa ar fi cel mai corect.
            - Bun, spuse şi bărbatul, eu am să desfac vinu’.
            - Păi cu ce să-l desfaci mă? N-auzi că n-avem tirbuşon?
            - Ba da, aud că n-avem tirbuşon, o imită el persiflator.
            Andrei îşi scoase telefonul, căută o vreme numărul Elenei, apoi sună şi aşteptă încordat. Între timp bărbatul luă o cârpă de bucătărie într-o mână, sticla în cealaltă şi se duse lângă un perete. Puse cârpa pe perete şi începu să lovească fundul sticlei din ce în ce mai tare.
            - Elena?
            Bubuiturile sticlei se auziră ritmat. Femeia se ridică şi se apropie de bărbat, îi studie gesturile o vreme.
            - Ce faci mă? Nu vezi c-o s-o spargi?
- Eu fac bine, mă rog, tu...?, continuă Andrei.
            Bărbatul însă îşi ignoră soţia şi continuă bubuiturile.
            - Păi de fapt de asta te sunasem, că nu ne mai văzusem de mult...
            - Gata băi! O spargi!
            Bărbatul nu înregistră niciun progres, aşa că se opri. Femeia se aşeză mulţumită la locul ei, în timp ce el deschise un sertar, luă un cuţit, aşeză sticla pe masă şi începu să înşurubeze cuţitul în dopul de plută, fărâmiţândul.
            - Păi, eu aş putea dacă vrei să ne întâlnim azi, mai pe seară? Uite, sunt şi cu Cătălin, vin şi cu el...
            - O să faci numai fărâme din dopu’ ăla, n-o să mai bea nimeni vinu’ ăsta, păcat de el, că-i bun, spuse femeia de această dată pe un ton resemnat.
            Bărbatul nu o ascultă şi înşurubă şi mai tare cuţitul. Femeia refuză ostentativ să se mai uite la el. Dopul se fărâmiţă de tot şi căzu în sticlă. Bărbatul luă patru pahare şi turnă, le aşeză în faţa celorlalţi şi păru să se pregătească să toasteze.
            - Pa! zise Andrei şi închise telefonul zâmbind: A zis că vine, vine!
            Zâmbi şi bărbatul, ridicând paharul şi zicând:
            - Ei, acuma chiar că putem să bem!
            Ceilalţi se uitară însă circumspecţi în pahare.
            - Bă’ deşteptule!, zise femeia, dacă tot l-ai fărâmiţat, ce n-ai turnat bă prin strecurătoare?
            Zâmbetul bărbatului se curmă, lăsă paharul pe masă, îşi plimbă larg privirea spre ceilalţi şi spuse cu glas stins:
            - Cătăline, nu te duci tu să iei o bere?

***

            Era destul de târziu când ajunseră la întâlnirea cu Elena. Pe drum, Andrei primise instrucţiuni precise. „Să nu-i spui de la-nceput c-ai nevoie de ajutorul ei, faci mai întâi conversaţie măruntă, o asculţi vorbind fără s-o-ntrerupi, ba chiar sorbindu-i cuvintele din priviri, zâmbind da’ nu prea larg, ca să nu pari pervers, şi-aşa ai gura aia mare, şi la momentul potrivit o să îi spun io, de parcă abia mi-aş fi amintit: uite bă, ce chestie, a câştigat ăsta şi n-are cu cine să se ducă...! Ai înţeles? Bă? M-asculţi? Nu mai rânji!”
            Se întâlniră, se îmbrăţişară, se sărutară pe obraji şi intrară într-un fel de restaurant de pe faleză. Comandară nişte bere – suc, în cazul Elenei, şi imediat începură să rememoreze întâmplări din liceu. Andrei stătea lângă Elena, Cătălin în faţa lor. Băură, o ascultară pe Elena vorbind – cu glasul ei piţigăiat, inocent-alintat dar plăcut prin natureleţe – despre toate subiectele care-i treceau prin cap, într-o ordine aparent aleatorie (Andrei îşi stăpâni în repetate rânduri la timp impulsul de a-şi da ochii peste cap) şi la un moment dat lui Cătălin i se făcu foame. O întrebă pe Elena, zâmbind fără vreun motiv anume în aparenţă, ce să comande, ce îi recomandă.
            - Poţi să-ncerci peştii ăia mici care-i mănânci întregi că Alina când a venit aici asta a mâncat şi-a zis că-s buni.
            Cătălin s-a uitat neîncrezător la Elena, diminuându-şi zâmbetul şi protestând:
- Hamsii? Drăcovenii dintr-alea? Păi ce să fac cu alea, nu-mi ajung nici pe-o măsea! Ceva aşa mai pentru gabaritu’ meu...?  
Elena îşi schimbă strategia, nemairăspunzând aşa energică, ci mai degrabă sugerând acum:
- Poţi să iei o pizza.
Zis şi făcut. Comandă o pizza şi încă un rând de băuturi, apoi Andrei legă o nouă conversaţie măruntă cu Elena:
- Tu munceşti pe undeva?
Răspunsul ei veni în lungi rafale sintactice:  
- Acuma nu, eram cât pe ce să muncesc la un magazin, vânzătoare, da’ a venit o tipă în ultimu’ moment şi-a luat postul, (făcu o scurtă pauză şi adăugă în surdină, sec) idioata. Cam de-un an încerc să mă angajez da’ nu mă ia nimeni (zise asta senin şi cu o resemnare plăcută, ca şi cum ar fi vorbit despre căsătorie). Tre’ să m-angajez c-am terminat facultatea şi nu mai pot să stau mult aşa să mă-ntreţină părinţii, am muncit în primu’ an de facultate, în Metro, făceam promoţie la napolitanele alea mici cu ciocolată deasupra, Viva, le ştii?, ei, nu contează, şi mie îmi plăcea că aveam ce să fac, mă trezeam dimineaţa mă duceam stăteam acolo şapte ore-n picioare da’ aveam ce să fac şi până la urmă îmi şi plăcea acolo, că venea multă lume îmi făceau cu ochiu’ băieţi’, odată (începu să râdă) a venit un moş şi mi-a spus că am corpu’ frumos, doaaamne, da’ odată a venit un tip aşa miştooo, arăta ca Puya, aşa frumos era şi îmbrăcat cu o geacă miştooo, a venit la mine m-a întrebat ce faci prinţesă, eram topită toaaată, am început l-am luat i-am spus de napolitane, că sunt bune da’ el că nuuu, nu nu nu, că el se duce să cumpere peşte şi ouă, că asta mâncare sănătoasă nu ce-i dau eu acolo, că el se duce la sală şi că dacă mănâncă napolitane face burtă, şi că ce vreau eu să-i dau acolo, că nu e sănătos, şi a plecat (făcu o scurtă pauză). Am lucrat acolo şapte zile. Dup-aia nu m-a mai luat nimeni.
Cătălin termină de mâncat, bău, îi făcu semn ospătarului, îi spuse:
- Adu-ne şi tu întristarea.
Ospătarul se uită puţin derutat şi plecă, apoi Cătălin izbucni pe un ton vesel:
- A! Era să uit să-ţi zic fază! Andrei a participat la un concurs de Dragobete, pe un post de radio, şi a câştigat mă o excursie de două zile la Paris! El şi cu sufletul lui pereche!
Elena îl felicită zgomotos pe Andrei, ceru informaţii suplimentare, cum a fost concursul, ce a făcut de a câştigat, şi, în cele din urmă, cu cine se duce. Andrei mimă o aparentă nepăsare:
- Ah, păi sincer nu prea ştiu, că nu am pe nimeni deocamdată.
Elena însă nu avu reacţia scontată:
- Ei, găseşti tu pe cineva, că şi io când m-am despărţit de iepuric-al meu tot aşa crezusem că gata nu mai da’ până la urmă mi-am dat seama că fiecare are pe cineva acolo şi când o fi să fie... o să te ia.
Se lăsă un scurt moment de tăcere. Cătălin izbucni, ca străfulgerat:
- Băăăi...! Asta e mă! Mi-a venit o idee (Elena îl privi foarte curioasă). De ce nu vă duceţi mă voi doi?
Răspunsul Elenei veni imediat:
- Nu.
Un nou moment de linişte se lăsă, întrerupt doar de ospătar, care aduse nota, şi apoi reluându-se liniştit. În cele din urmă, Andrei întrebă cu aerul că ştia deja răspunsul:
- De ce?
- Păi, tu nu-ţi dai seama Andrei, ce-ar zice mama să-i spun că mă duc cu unu’ pe care nu-l ştie la Paris, că suntem suflete pereche aşa, păi m-ar întreba că cum, ce, cine-i ăsta, de unde şi până unde vă iubiţi voi? Ca să nu mai zic de tata, m-ar omorî tata...
- ...Păi asta e faza, o întrerupse Andrei, că nu am fi de fapt suflete pereche, decât cu numele, că de fapt mergem pentru că eu trebuie să mă duc cu o fată, ăsta era schepsisu’ concursului, că era de Dragobete...
- A, răspunse iarăşi instantaneu Elena, adică să mă prostituez cum ar veni...
- ...Nu, Elena, nu facem nimic, decât că vizităm Parisu’!
- Andrei, să ştii tu că prostituţie nu înseamnă numai desfrânare, sunt multe feluri şi să mă dau drept sufletu’ tău pereche doar ca să poţi să iei premiu’... Nu. Ce-i corect e corect, tre’ să te duci cu o fată pe care s-o iubeşti. Eu nu pot să mă prefac că iubesc, poate la voi băieţii e mai uşor, da’ eu nu pot să mă prefac că iubesc.

***

Andrei şi Cătălin se întorceau singuri pe jos. Se înnoptase bine de tot între timp. O tăcere apăsătoare se instalase între ei şi un aer de resemnare îi cuprinse. Se uitau din când în când înspre Dunăre, apoi urcară scările şi porniră spre Brăilei.
- N-a mers prea bine, spuse Andrei deodată.
Cătălin mergea de parcă îşi calcula cu grijă paşii.
- N-a mers prea bine, îi răspunse într-un timp.
Andrei oftă.
- M-nu, n-a mers prea bine.
Cătălin îi aruncă o privire.
- M-nu, n-a mers prea bine, îl îngână.
Nu mai spuseră nimic mult timp, până când Cătălin rosti pe un ton categoric:
- Băi, mai sunt două chestii pe care poţi să le-ncerci.
Ochii lui Andrei se luminară, se uită la el nerăbdător.
- Unu: poţi să mergi cu sor’ta.
- Ce? Să merg cu sor’mea?
- Da mă, ce, care-i faza? Te-nţelegi bine cu ea, suflete aveţi şi, vorba aia, aţi petrecut atâta timp împreună, asta v-a unit, nu?
- Bă, eşti idiot?
- Nu bă, chiar nu văd care-i problema. Îi spui c-ai câştigat o excursie în doi la Paris, şi că vrei să mergi cu ea. O să fie încântată că te-ai gândit la ea. Şi doar e normal, sunteţi familie, e normal să te gândeşti în primul rând la ea, nu?
- Bă, oricât de apropiaţi am fi, nu pot să zic că sor’mea-i sufletu’ meu pereche. Nu numai că sună penibil, da’ sună de-a dreptu’ incestuos. Şi oricum n-ar fi de acord. Plus că acuma locuieşte cu logdnicu’ ei. Ce-ar zice ăla, de exemplu?
Cătălin oftă înciudat.
- Bun, atunci asta e, rămâne numai soluţia doi.
- Mamă, aproape că mi-e frică.
- Nu, asta chiar n-are ce să aibă, e chiar perfectă. Bun, soluţia doi: poţi să mergi cu mine.
Andrei se opri din mers, în scurt timp se opri şi Cătălin, care se simţi dator cu câteva explicaţii:
- Bă, deci gândeşte logic. Dacă nu faci rost de cineva, nu poţi să te duci. Şi cum mai ai câteva ore, e clar că n-ai să faci rost.
- Ai luaaat-o razna, te-ai duuus pe arătură..., spuse Andrei şi-şi reluă mersul.
- Ba nu mă, continuă şi Cătălin ţinându-se după el, e exact aşa cum i-ai zis Elenei, am fi suflete pereche doar cu numele, în rest...
- ...Da’ nu prea cred c-aş vrea să fim suflete pereche nici cu nume nici cu nimic.
Cătălin dădu din umeri a nepăsare.
- Bine. Asta e. Cum vrei. Ne mai gândim, tre’ să găsim ceva (se uită la ceas), e abia 2, nu vrei să mai bem o bere pe undeva?
Andrei se uită în jur.
- Mda, am putea să facem şi asta. Da’ nu prea ştiu unde să mergem, e şi în timpu’ săptămânii, nu prea cred să găsim ceva deschis.
- Tre’ să fie, nu se poate. Găsim noi o bodegă amărâtă pe-aici.
Merseră câteva minute bune însă fără să găsească.
- Uite-un aurolac, zise Cătălin.
Într-adevăr, un aurolac bătrân dormea pe stradă cu o pungă în mână.
- Şi?
- Cum şi? Ăsta tre’ să ştie o bodegă prin zonă.
- Vrei să trezeşti un aurolac ca să-l întrebi dacă nu ştie vreo bodegă prin zonă?
Cătălin răspunse simplu:
- Da.
- Şi cum i te adresezi? Băi aurolacule, nu ştii vreo bodegă pe-aici?
Cătălin începu să râdă:
- Băi Andrei, după ce eşti urât cu draci, mai eşti şi prost. Uită-te la mine şi-nvaţă.
Cătălin se apropie într-adevăr de aurolac şi i se adresă:
- Bătrâne aurolace!
Andrei izbucni deodată în râs şi mai mult asta păru să-l trezească pe aurolac, care întredeschise puţin ochii, speriat.
- Bătrâne aurolace, nu ştii vreo bodegă pe-aicea?
 Aurolacul căscă ochii, se uită la cei doi, păru să proceseze mai greu întrebarea, dar în cele din urmă îşi întinse un deget tremurând, indicând un loc vag din spatele celor doi. Cătălin urmă cu ochii direcţia indicată, arătă şi el cu gestul în aceeaşi direcţie şi întrebă:
- Acolo?
- Î-hî, făcu aurolacul şi se culcă la loc.
Cătălin rânji către Andrei şi porniră amândoi ţanţoşi spre locul indicat.

***

Locul indicat era de fapt un garaj pe care scria: „La nea Mitică”. Cei doi citiră şi izbucniră într-un râs aproape nervos. Cătălin intră primul, urmat îndeaproape de Andrei. Un spaţiu lung şi închis. La cele patru mese înghesuite stăteau nişte muncitori şi câţiva cerşetori, care beau vodkă şi absint. Andrei se uită la Cătălin, purtară un scurt dialog din priviri şi acesta din urmă se îndreptă înspre tejgheaua amenajată ad-hoc, din spatele căreia îl privea o femeie blondă şi durdulie.
- Bere aveţi?
- Avem, răspunse ea surprinsă.
- Daţi-mi două, şi Cătălin puse două bancnote de 5 lei pe tejghea.
Femeia îi întinse cele două beri, se uită la bani, îi luă în mână dar îi întinse înapoi o bancnotă. Cătălin se întoarse la Andrei, îi înmână berea, ciocniră şi băură jumătate dintr-o răsuflare.
- E 2 lei cincizeci.
Andrei dădu admirativ din cap. Se uită puţin împrejur, apoi şopti:
- O duc bine aurolaci’. Bă, da’ noi ce facem, stăm în picioare aicea?
- Păi acuma stăm măcar să bem berea asta.
Băură şi parcă se întristară amintindu-şi că aveau o problemă de rezolvat. Andrei fu cel care îşi aduse primul aminte:
- Mă, io nu înţeleg ce e aşa greu. Adică toată chestia asta cu suflete pereche e o chestie de marketing, până la urmă. Auzi tu, să zică Elena că ea nu se prostituează... mă depăşeşte faza asta.
Andrei îşi înecă regretul într-un nou gât de bere. Cătălin însă fu surescitat de o nouă idee:
- Tu ştii că nu eşti prost?
Andrei ridică o sprânceană. Bău restul de bere fără să mai pară curios faţă de ideea pe care se vedea că prietenul lui avea să i-o spună. Se duse la tejghea şi cumpără el de data aceasta berile. Se întoarse, ciocniră, băură şi Cătălin abia poi continuă:
- E absurdă chestia asta, cu prostituţia, da’ tre’ să gândim invers...
- Bă, lasă-mă cu invers că nu mai vreau idei pe invers...
- ...Nu mă, mă refeream... Voiam să spun că putem să gândim ca la matematică, metoda reducerii la absurd. Pornim de la ideea că să mimezi dragostea ca să obţii un beneficiu material e prostituţie, ok? Chiar dacă nu se întâmplă nimic fizic şi chiar dacă e vorba de un nenorocit de concurs de Dragobete, de o chestie de marketing sau mai ştiu eu ce, nu?
- Până aici, de acord, da’ am vaga impresie că n-o să fiu de acord cu...
- Ascultă-mă puţin. Bun, dar dacă am gândi invers? Nu dom’le, nu e absurd, e chiar prostituţie. Bun. Păi, atunci hai să ne adresăm cui trebuie! Hai să vorbim cu o prostituată!
Andrei fu cât pe ce să scuipe berea înapoi.
- Bă...
- Nu mă, e o idee bună. Vorbim cu o prostituată, îi zicem: vrei la Paris două zile? Te duc eu pe banii mei, da’ trebuie-n schimb să fii sufletul meu pereche! E ca şi cum şi-ar lua un concediu! Şi să nu-mi spui că şi o prostituată ar zice că-i imoral, c-atunci zău că nu ştiu pe ce lume trăim!
- Deci tu vrei să spui că asta e singura mea şansă? Ai exclus incestul, homosexualitatea, acuma ajungi la prostituţie?
Cătălin se gândi puţin:
- Da.
Andrei bău restul de bere. Doi muncitori se ridicară de la masă, trecură pe lângă ei şi plecară. Cătălin şi Andrei se aşezară în locul lor.
- Nu. În primul rând că la ele e altceva. N-ar putea să facă asta, au proxeneţi, e mai dificil. Da’ asta-mi aduce aminte de altceva.
Cătălin termină berea, în scurt timp o termină şi Andrei, aşa că mai comandară două.
- Ştii, toată faza asta cu scăderea pensiilor şi a salariilor bugetarilor...
- Da, e cam de câcat.
- Ei tot zic că nu există alternative, decât să crească taxele, ceea ce n-ar fi bine pentru nimeni în final. Dar o soluţie mult mai eficientă ar fi să aducă noi taxe, adică să legalizeze prostituţia şi drogurile uşoare, nu?
Cătălin se gândi puţin, ciocniră din nou berile, răspunse:
- Da, ar cam fi.
- Adică, gândeşte-te numai câţi bani au câştigat ăia cu plantele lor legale. Şi mai e un câştig la faza asta, că se eliberează foarte mult poliţia. În loc să plătim poliţai să lupte împotriva ilegalităţilor care nu fac victime, îi punem să se ocupe de treburi mai serioase, şi scad şi cheltuielile bugetare cu poliţia.
- Da, cam aşa ar fi, răspunse Cătălin, care se cam ameţise.
Şi Andrei se cam ameţise. Vorbi o vreme despre politică, până când lui Cătălin îi veni o nouă idee:
- Bă, cum ar fi să te duci la barmaniţă, să-i zici: barmaniţo, hai cu mine la Paris!
Andrei începu să râdă zgomotos. Cătălin, văzând că are succes, continuă:
- Da’ cre’ că şi asta te-ar refuza. Adevăru’ e că eşti urât. Eşti urât cu draci.
Andrei se opri din râs. Mai luă un gât de bere.
- Ai faţa aia pătrăţoasă, ditamai ochelari’, nasu’ ăla mic şi încovrigat... Brrr!
Andrei nu mai zise nimic şi se lăsă cel mai lung moment de linişte din noaptea aceea.

***

Părăsiră bodega lui nea Mitică în zorii zilei. Pe stradă apărură muncitori şi elevi, mişunând. La un moment dat Cătălin începu să meargă pe mijlocul străzii, urmat la câţiva paşi în lateral de Andrei, care totuşi se apropie din ce în ce mai mult de trotuar. Aşa că la scurt timp mergeau distanţaţi unul de altul, când Cătălin, întinzându-şi braţele şi căscând, apoi inspirând cu poftă aer în piept, uitându-se chiar şi la Soare, spuse euforic şi patetic:
- Ah, ce dimineaţă frumoasă...!
            Se uită în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzu pe Andrei, ci doar alţi oameni robotind pe lângă el. Îl căută din priviri pe prietenul lui, îl văzu şi veni lângă el, ca un câine cu coada între picioare:
            - Bă, dacă mă mai laşi vreodată să merg singur pe stradă exclamând: „Ah, ce dimineţă frumoasă...!”, nu ştiu ce-ţi fac!
            Andrei însă nu îl băgă în seamă. Continua să meargă posomorât. Cătălin se posomorî şi el şi începu să-i pară rău de ceva. Se apropiau de cartierul lor, aşa că la un moment dat Andrei se opri:
            - Bă, aveai dreptate. E logic până la urmă. Vrei să mergi cu mine?
            Cătălin se opri şi el şi luă o mină gravă. Spuse:
            - Andrei... eu glumeam... adică, să fim serioşi, ar fi super-gay. Gândeşte-te că la concursu’ ăsta o să se facă reclamă o săptămână-ntreagă la radio. „Câştigătorii concursului nostru de Dragobete, sufletele pereche Andrei şi Cătălin, vor petrece un weekend romantic în oraşul îndrăgostiţilor”...
            Porniră iar, dar se opriră în scurt timp:
            - Ştii ce? Hai pân’ la sor’mea, zise Andrei şi schimbă direcţia de mers, urmat de Cătălin, care nu mai avu energia să protesteze. Ajunseră în faţa blocului, intrară, urcară, sunară la uşă şi aşteptară. Degeaba. Mai sunară o dată, urmă aceeaşi aşteptare încordată. Nimic. Purtară un nou scurt dialog din priviri, în urma căruia Andrei sună din nou, întârziind câteva momente bune cu degetul pe sonerie.
            Se auziră paşi de cealalată parte a uşii. Un ochi îi fixă prin vizor, se auzi lanţul desfăcându-se şi o faţă umflată de somn, încadrată de un păr brunet rupt în fâşii haotice apăru la uşă:
            - Ce dracu’ faceţi mă la ora asta?
            Intimidat de această primire, Andrei se hotărî să intre totuşi direct în subiect:  
            - Simona, am câştigat concursul de Dragobete de la radio, un weekend la Paris cu sufletul meu pereche, vrei să mergi cu mine?
            Simona îşi frecă ochii, apoi îi căscă, se dădu doi paşi în spate, spuse cu oarecare scârbă:
            - Eşti beat.
            Andrei, pus pentru a doua oară în încurcătură, răspunse:
            - Da, am sărbătorit puţin...
            Simona îl expedie scurt:
            - Băi drace, una la mână: nu suntem suflete pereche, a doua la mână: nu merg nicăieri decât cu Ghiţă, a treia la mână: e 6 dimineaţa, a patra la mână: nu vorbesc cu tine când eşti beat. Hai, pa, vorbim când mă trezesc.
            Şi închise uşa. Apoi se auzi şi lanţul. Apoi paşii ei depărtându-se.
           
***

            Stăteau în faţa blocului lui Cătălin. Îşi aprinse o ţigară şi zise:
            - Da’ stau aşa şi mă întreb...: ce-i sufletul, Andrei, ce-i sufletul? – şi izbucni în râs. Andrei însă îi reproşă pe un ton foarte serios:
            - Cătălin, chiar trec printr-o fază de tot câcatu’. Ştii cât voiam să plec în excursia asta? Ştii ce fel mă simt ştiind că am câştigt concursul şi nu pot să plec pentru că n-am cu cine? Gata, termină cu poantele, orice limită are o glumă!
            Dar Cătălin începu să râdă atunci mai tare ca oricând, spre surprinderea lui Andrei, care-şi reanaliză spusele şi într-un târziu se corectă:
            - Orice glumă are o limită! Voiam să zic că orice glumă are o limită! – dar începu şi el să râdă pe măsură ce se auzi vorbind.
            Se opriră cu greu şi atunci Cătălin spuse împăciuitor:
            - Băi, nu e aşa grav. Există lucruri mai importante decât porcăria asta cu suflete pereche.
            Andrei îngână posac:
            - Da, există...
            Cătălin zâmbi, se uită la el, la ochii lui umflaţi şi roşii.
            - Hai să bem vinu’ ăla.