A nu redempţui

Îmi vine greu să accept conceptul de redempţuire înafara unui context religios, şi problema devine şi mai complicată în acest punct, pentru că îmi este şi mai greu să accept contextele religioase. E un aspect care de cele mai multe ori trebuie ascuns. Nu are niciun rost să faci paradă de ateism – din contră, lucrul ăsta trebuie tratat cu discreţie.

De asta vă imaginaţi poate cât de dificil îmi vine să scriu despre redempţuire. Mai ales că nici măcar nu pot să încep cu o prezentare etimologică a cuvântului. Aşa că o să duc discuţia înspre un teren mai fertil logicii şi foarte drag mie. Mă refer, bineînţeles, la Fundaţia lui Isaac Asimov. Isaac Asimov, acest Dimitrie Cantemir al viitorului, şi-a bazat lucrarea lui cea mai mare, Fundaţia, pe ideea de auto-mântuire a omenirii cu ajutorul ştiinţelor combinate.

Aşa că atunci când spun redempţuire, mă gândesc imediat la roboţi, psiho-istorie şi Hari Seldon. Dar nu despre opera ştiinţifico-fantastică a lui Asimov voiam de fapt să vorbesc, ci despre poziţia lui legată de existenţa unui Dumnezeu.

„Am fost întrebat de nenumărate ori dacă cred în Dumnezeu. Întrebarea este relativ sâcâitoare şi am încercat să răspund în diferite feluri, sperând să nu ofer temeiuri pentru argumentaţii sau ofense. În cele din urmă, nu credinţa contează. Sutele de milioane de oameni care, la vremea lor, au crezut că Pământul era plat, n-au reuşit să-l turtească nici măcar cu un centimetru. Ceea ce dorim este un fir logic, preferabil unul care să înceapă cu faptele observate şi care să ne conducă la concluzia inevitabilă a existenţei lui Dumnezeu” (Argumentul judo, articol publicat în volumul Planeta care nu a existat, Ed. Teora, Bucureşti, 1998, pag. 165).  

De fapt, nu voiam să vorbesc despre poziţia lui Asimov în aceasta problemă, ci pur şi simplu voiam să o citez, încercând în felul ăsta să eschivez o discuţie care m-ar sâcâi mult mai mult decât pe Asimov. Aşa că o să imi cer scuze pentru tehnica copy-paste, dar nu cred că aş avea ceva mai bun sau diferit de spus pe tema asta.

„Poate că aşa ceva nu este posibil. Poate că existenţa lui Dumnezeu este o problemă aflată dincolo de capacitatea umană de a observa, măsura şi deduce; poate că ea trebuie să se bizuie numai pe revelaţie şi credinţă. Aceasta de fapt este atitudinea aproape a tuturor credincioşilor din societatea noastră occidentală. Ei flutură Biblia (sau altă sursă echivalentă) şi în felul acesta pun capăt oricăror discuţii.

Evident, este inutil de dialogat cu asemenea persoane. Nu poţi discuta raţional cu cineva al cărui principal argument este că raţiunea nu contează. Există însă o mulţime de încercări respectabile din partea unor persoane pioase de a demonstra logic existenţa lui Dumnezeu. Iată, de pildă, un argument foarte simplu, numit argumentul ontologic şi expus de Sf. Anselm în 1078. El afirma că oricine poate concepe o fiinţă perfectă, pe care o putem numi Dumnezeu. Dar, pentru a fi cu adevărat perfectă, o asemenea fiinţă trebuie totodată să existe, deoarece nonexistenţa ar însemna o imperfecţiune. Afirmaţia Dumnezeu nu există este, în mod obligatoriu, o contradicţie, întrucât reprezintă o altă modalitate de a spune: Perfecţiunea nu este perfectă. Aşadar, Dumnezeu există” (idem, pag. 166).

„Un alt argument interesant datează din 1773, când enciclopedistul francez Denis Diderot se afla la curtea ţarinei Ecaterina cea Mare. Diderot era un ateu declarat, care-şi exprima deschis părerile. Elveţianul Leonhard Euler, unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor, a decis să-l uluiască pe Diderot, dovedind în mod matematic existenţa lui Dumnezeu într-o dezbatere publică.

Diderot a acceptat provocarea şi, sub privirile interesate ale curtenilor ruşi, Euler a rostit: Domnule, (a + bⁿ) / n = x, aşadar Dumnezeu există. Contraziceţi-mă, dacă puteţi!

Diderot, care nu cunoştea matematică, n-a avut răspuns, s-a retras derutat şi a solicitat permisiunea de a reveni în Franţa” (idem, pag. 167).

Şi în acest mod deloc copyright-friendly am reuşit, sper, să scriu un editorial despre redempţuire fără să-l scriu.