luni, 29 martie 2010

Atelier, Runda 2

            În timp ce juriul Noduri şi Semne deliberează rezultatele rundei 1, în care s-au întrecut juniorii noştri, vă prezentăm a doua rundă a atelierului literar. Tema acestuia este legată de un verb descoperit accidental de Florin Buzdugan: „a redempta”. Pentru că ne-a plăcut cum sună, ne-am gândit să scriem texte scurte care să trimită cu gândul la „a redempta sau a nu redempta”. Participanţii la această rundă sunt Alexandru Maria, Radu Vartolomei şi Gabi Ghimpu. Sunteţi iarăşi rugaţi să votaţi autorul care v-a plăcut cel mai mult sau v-a displăcut cel mai puţin. Câştigătorul primei runde va concura cu câştigătorul celei de-a doua runde pentru finala Noduri şi Semne, în timp ce al doilea clasat al grupei I va disputa un meci pentru locul 3 al concursului cu al doilea clasat din a doua rundă. Câştigătorii vor fi aleşi în funcţie de numărul de voturi adunate dar şi în funcţie de decizia juriului Noduri şi Semne.
            Iată şi textele din această rundă:

Redemnizare
De Alexandru Maria

Când s-a întâmplat, nimeni nu se aşteaptă la asta. La asta, adică la felul în care se întâmplă. Totul a fost într-o fracţiune de secundă, pe loc şi în linişte, ca într-o fotografie. Unii au fost prinşi în timp ce îşi rădeau feţele, altele în timp ce îşi beau cafeaua, unii copii vor rămâne suspendaţi în unghi mort în leagăne, în timp ce alţii muşcaseră din sfârcul mamei. A fost o lumină puternică noaptea, sau a fost un întuneric groaznic ziua, şi totul a rămas acum.
Să vedem, pentru că – totuşi – vedeau. Să auzim, pentru că ei auzeau. Să tăcem, pur şi simplu. Oamenii sunt stane de piatră, sunetele şi culorile se lovesc de ei, ei nu înţelegeau nimic din ce se întâmplă, stau aşa, cum îi prinsese clipa, şi se minunau de felul în care stăteau aşa cum îi prinsese clipa. La început, pentru că apoi se vor minuna de felul în care îi prinsese pe ceilalţi aceeaşi clipă. La urmă, deodată, se minunează de faptul că se minunează de faptul că oamenii arată cum arată. Tăcând. După urmă, s-au gândit că de ce oare, unii vor încerca să-şi mişte măcar degetul mic de la picior, sau de la mână, fiecare cum a dorit, alţii să tragă măcar o dată aer, măcar puţin, în piept, pentru că – zic ei – nu trebuie să se dezobişuiască de a respira, alţii se vor mira de cât s-au încăpăţânat corpurile, sau ei înşişi, să stea pe loc.
Alţii se redemptează cu gândul că va trece clipa. Adică, această clipă.

Alţii nu.
Mă uit la Alex, care era fratele meu. Doarme. Ce bine e să dormi în momentul în care timpul se gândeşte că a venit timpul să se transforme în etern. Sau nemuritor. Oare la ce se gândeşte el, sau ce visa atunci. Pun pariu că nu la faptul că odată şi odată va trebui să redempteze tot timpul care a murit. Eu abia mă trezeam şi voi simţi timp de o clipă duhoarea de usturoi de pe limbă.
Sau, mă voi gândi la unchiul care stă pe moarte la câţiva zeci de killometri distanţă, care – în absenţa celeilalte intuiţii – stă lângă mine de fapt, şi care probabil s-a gândit, ce noroc a dat peste mine, trăiesc clipa. Nu mai e nevoie să redemptez pentru o viaţă de abuz, obtuz, obuz, confuz, pierd şirul, mă opresc. Sunt mofluz, nu mai zic nimic,
îl opresc eu. Oricum, a rămas fără cuvinte, nevastă-sa plânge, de fapt nu plânge, lăcrimează. E fericită, ba nu. Va fi fericită când va muri ăsta. Ăsta din mine, care e unchiul.
Sau mă gândesc aşa, în gol. Uite, mă gândsc la goliciune, aici

vezi şi tu, asta este goliciunea. Sau timpul fără loc. Sau invers. Sau timpul fără timp. Sau locul fără
nu te mai gândi, noi încercăm să redemptăm, gândesc ceilalţi din mine, plus că tu nu gândeşti, te faci că gândeşti, ai doar gânduri, atât, acum eşti acolo, tot acum aici, acolo şi aici nu se leagă prin nimic, de ce nu se leagă nimic în capul tău, pentru că refuzi să redemptezi.
În clipa asta se va naşte în mintea mea ceva, ceva mare, monstruos, ceva ciclopic, care se zbate de pereţii pereţilor creierului meu, şi sparge craniul, şi urlă, ar vrea să arunce cu venin ca o cobră, dar şi animalele sunt prinse în clipă, deci şi cobrele, pentru că
ba nu sunt prinse. Şi ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici şi acolo, care ştiam deja de câteva gânduri mai sus că e acolo şi aici, sau acolo e aici şi aici e
n-ai nici măcar un sens
am gânduri
ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici până acolo, şi în momentul ăsta, după momentul ăsta pielea toturor devine catifelată, din ea se naşte timpul care moare, clipă după clipă.
Întind mâna şi ating cearşaful, este ud şi degetele îmi sunt lipicoase. Cearşaful mă întreabă
voi de ce redemptaţi degeaba
şi eu nu ştiu ce să-i răspund, că nu ştiu ce înseamnă.
Dar ştiu că, atunci când s-a întâmplat, nimeni nu se aştepta la asta. Adică la felul în care timpul s-a oprit în loc, sau locul a rămas fără timp. Totul a rămas nemişcat la suprafaţă, în timp ce abisul forfotea, ca într-o fotografie.
Iar timpul e nemilos cu fotografiile.



A (se) redempta, sau a nu (se) redempta?!
De Gabi Ghimpu

            Dacă admitem ca ipoteză de lucru: a (se) redempta = a (se) izbăvi/ mântui/ răscumpăra, etc., putem aluneca uşor într-o serie de demersuri quasi-asumate şi, fără-doar-şi-poate, justificate(!), pe cât de inutile, pe atât de grave – în pseudo-absurdul situaţiilor (tragi-comice deopotrivă) astfel generate!
            Am putea (chiar!) înainta Academiei Române propunerea de adoptare a acestui minunat cuvânt, a cărui bogăţie semantică nu poate aduce decât un plus de prospeţime, rigoare şi savoare limbii române (deloc de neglijat, în acest sens, ar fi sublinierea imensului potenţial poli (sau pluri)-semantic, laolaltă cu valenţele acestuia!).
            Apăsat de conştiinţa acestor adevăruri, deşi mă aflu în postura de iniţiator al prezentului exerciţiu (MEA CULPA!), mă retrag – fără lauri! – din joc (nu-mi iau, însă, şi jucăriile).
            redemptez, deci, şi rămân, al dumneavoastră,
Gabriel Ghimpu, Galaţi, România, EU, mai spre gârlă…



Redempţie
De Radu Vartolomei

Rare erau serile când putea să-şi simtă viaţa scurgându-i-se prin vene iar asta era una dintre ele. 
Poate băuse prea multă cafea şi ceea ce simţea în tâmple era doar pulsaţia inimii inundate în lichid maron-amărui. Era târziu, simţea asta din somnul dulce al nevestei cu ochi larg închişi şi din bătăile inaudibile ale inimii copilului său nenăscut. Ce frumos dormeu amândoi!
Au avut o săptămână grea, ştia asta, au fost pe rând emigranţi, cetăţeni ai unui regat de la capătul pământului doar ca apoi să se întoarcă la starea călduţă de nefericire cotidiană pe care Cartierul de Est ştia cu atâta generozitate să o împrăştie.
Ce mulţumiţi erau sărăcuţii. Frica de o schimbare îi acoperea plăcut ca o pătură ţesută atât de fin cât să nu deranjeze şi îi proteja de furtuna aceea dezlănţuită în sufletul tânărului imigrant.
“Visezi?” Se întreba în lumina rarefiată.
Nu! Dacă ar fi visat ar fi fost în engleză ori în limba aceea pe care mintea lui o vorbea şi pe care nu o putea înţelege, limba aceea ce îi ascundea corpul ca două aripi de heruvim.
Dacă se gândea bine, el nu a mai visat de când s-a întors în ţară.
Mincinosul! Visa zilnic, mergând pe stradă, atunci când vedea oameni ce nu aveau cum să fie acolo, când vedea bulevardul cel larg al Cartierului de Est transformându-se într-un fiord şi vedea sediul poliţiei municipale devenind un castel. Da el visa zilnic! Doar că nu vroia să şi-o mai recunoască.
Patul nu îşi mai avea rostul, s-a ridicat încet ca nu cumva soţia cu pântec rodit să simtă transformarea patului lor în patul ei. Ar fi putut să fumeze o ţigară, încă erau ieftine, ar mai fi putut să-şi facă o cafea, încă era amară, dar a preferat să se îmbrace încet şi să se strecoare pe uşă afară la fel de încet ca nici măcar el să nu observe transformarea casei lui în casa altcuiva.
“Nu are rost să te pripeşti”, şi-a zis. “De acum poţi să iei viaţa la pas. Ce a fost mai greu a trecut. Decizia a fost luată! Rămâi.”
Şi-a pus căştile în urechi, încă mai avea muzica descarcată pe vremea când mai putea privi capătul lumii.
Mergea încet. Afară ploua. Nu ar fi trebuit să fie trist. Versurile cântecului erau în engleză iar paşii încă mai tropăiau în română.
-Ai adormit? s-a întrebat.
-Nu! Dacă ar fi dormit s-ar fi visat înger, un heruvim mai exact. Un heruvim acoperit de două din aripile sale ca de un accent de limbă străină, cu patru capete ce se schimbau atât de des încât mereu zbura dezorientat şi cu o sabie de foc ascuţit până la perfecţiune de către lupta de zi cu zi. Nu dormea, doar era puţin debusolat.
S-ar fi dus la o biserică, una goală de conţinut ca o catedrală luterană sau la una împodobită cu o singură icoană făcătoare de minuni ca cea de la biserica negustorilor din centrul oraşului. Ar fi trebuit să se inventeze bisericile luterane cu icoane făcătoare de minuni. Dacă s-ar fi întors la capătul lumii el însuşi ar fi construit una. Luterană pe afară, cu un Hristos Pantocrator împodobind atotştiitor tavanul.
Erau ciudate străzile plouate, puţină albie, puţin asfalt şi, dacă se chinuia, puţin fiord. Ar fi zburat. Îi era poftă să zboare peste blocuri aşa cum visa mai de mult că zboară din casa de pe strada Limboului peste munţi şi ţări ca să-şi viziteze soţia încă nerodită în patul din Cartierul de Est.
-Heruvimii au patru aripi. Două de zbor şi două de redemţie. Ce faţă ar fi făcut taximetriştii adormiţi din staţie dacă l-ar fi auzit. Oricum nu l-ar fi înţeles. Redemţie? Ei se mântuiau sănătos româneşte nu aşa... stricat în engleză.
Eu mă redemţuiesc, tu te redemţuieşti, ei nu se redemţuiesc. Biserica negustorilor era încuiată, cerul se închide noaptea pentru redemţie, taximetriştii se mântuie doar de cu dimineaţa.
Şi-a aprins o ţigară sprijinindu-se de poarta cu evanghelişti şi animalele lor alegorice. Erau ciudate creturile acelea, le privea în jarul roşiatic, leul, taurul, vulturul şi.....Hai că ştia! Până la urmă capetele celor patru creaturi erau şi capetele lui de heruvim. Leul, taurul, vulturul şi... Ce cap mai avea el?
Nici nu a a observat când a trecut prin poarta Bisericii negustorilor. Ce frumoasă era icoana făcătoare de minuni.
-Ce vrei? l-a întrebat icoana ascunsă sub lanţurile lăsate de către pioşii cu dorinţe împlinite.
-Aş vrea să fiu fericit. Se poate?
-Şi nu ţi s-a acordat şansa la fericire când ai trecut ultima dată pe la mine?
-Păi... nu ştiu. Am ales ceea ce trebuie?
-Bine. Am să te ajut şi de data asta, dar îmi datorezi o biserică luterană dotată cu icoană făcătoare de minuni. Ai înţeles?
-Da. Doamnă, am înţeles.
-Acuma hai! I-aţi zborul de aici şi lasă-mă că de dimineaţă îmi vin credincioşii la mântuire şi am treabă.
Nu a ştiut niciodată că aripile de heruvim ştiu să zboare aşa de repede. Poate nu a fost heruvim de destul timp încât să afle asta.
-Hei. Hei! Snake du norsk? L-au trezit poliţiştii din poarta bisricii Frogner. Era dezorientat dar treaz în sfârşit.
-No! Sorry lads, I'm only speaking English.
-Are you O.K? What are you doing here so early in the day?
-Nothing much! Just looking for redemption.



sâmbătă, 27 martie 2010

Poezie - Nicoleta Onofrei

Aşteptări

Când le-am spus lui petru şi pavel că nu pot respira, mi-au zis să aştept.
Când le-am arătat că nu mai pot vorbi, mi-au zis să aştept.
Când nu am mai putut vedea şi arăta, mi-au zis să aştept.
Când am început să aştept, cuminte, în colţul meu, li s-a făcut teamă.
Unora ca petru si pavel le e teamă. După ce trece teama lor. Vine teama mea. O teamă lungă. Cât un gândac. Plus o urechelniţă. Plus un întuneric. Plus un hău într-o stradă. Plus...egal o teamă. Ca a lor cumva. Altfel cumva.
Petru şi pavel mă întreabă, acum că teama lor a trecut, dacă pot respira. Dacă. Pot vorbi. Dacă pot vedea şi arăta.
Acum îmi e teamă.
Petru şi pavel mă întreabă: de ce ţi-e teamă?
Trebuie să fim siguri. Trebuie să mai aşteptăm.
Când. Nu e nimic de care să-ţi fie teamă. Când. O picătură e doar o picătură, o ploaie pe un geam, pe o noptieră. Când. Un ceas e un aparat care îţi arată ora şi dă semnale de trezire. Când astea se întâmplă râde cineva.
Când astea se întâmplă cineva nu mai poate respira, vorbi, vedea. Aude doar râsul. Neputându-se mişca.

marți, 23 martie 2010

Cronică de cenaclu

Treburi literare

Într-o îndelung aşteptată seară de primăvară, Nicoleta Onofrei ne-a prezentat trei texte ca un hibrid lirico-narativ. Dacă primul text, Aşteptări, a înclinat mai mult înspre poezie, celelalte două (Valuri şi Treburi filozofale) oferă scurte incursiuni narative în conştiinţa a două personaje delicat conturate.  
Dacă Aşteptări a fost considerat un text reuşit de majoritatea celor prezenţi vinerea trecută la cenaclul nostru, textul Treburi filozofale a fost cel mai discutat, atrăgând atenţia încă din primul paragraf. 
Stela Iorga a deschis sesiunea aprecierilor critice, observând că textele sunt „introvertite, de reflexivitate, în care sunt aruncate ca într-o mişcare centrifugă bucăţi de sine în univers”. Stela consideră că textele sunt excelente din punct de vedere stilistic, sincere şi dublate de o fineţe şi ironie surprinzătoare pentru vârsta autoarei. Cu toate acestea, Stela i-ar recomanda scriitoarei o schimbare a perspectivei naratoriale şi lirice. De asemeni, la capitolul reproşuri s-ar putea înscrie şi cruzimea căutată, de un patetism care tinde să fie prea puternic conturat în texte. „Acest mod de percepţie cosmică a unei lumi micuţe place, textele au o curgere bună, ca un spasm”, a încheiat Stela, forţându-ne să ne imaginăm cum poate un spasm să fie cursiv.
Dumitrie Lupu a susbscris la părerile Stelei, mutând totuşi accentul pe primul text al Nicoletei, Aşteptări, pe care îl consideră superior prin faptul că este împlinit, complet, oferind şi o rezolvare, pe când „celelalte sunt doar momente dintr-un parcurs interior al unui inadaptat”. Dimitrie Lupu consideră că prozele sunt foarte bine realizate, căderea în realitatea obiectuală simţindu-se ca o povară. Minusurile textelor ar fi cele câteva greşeli de exprimare, lipsa unei „rezolvări”, iar cel mai slab text ar fi Valuri, care este prea explicit.
Ion Avram este de acord că Aşteptări pare un text complet, realizat, în care tensiunea şi ritmul interior vin dintr-un mod reuşit de a doza paralelismul sintactic. Treburi filozofale este o lucrare inspirată, modul de a vedea universul al personajului Alexuţu este plăcut, textul are o tentă nostimă dar cu accente grave.
Ion Zimbru consideră că primul text spune foarte multe despre perspectivele Nicoletei ca autor, deşi poezia este perfectibilă pe alocuri. Celelalte două texte sunt însă de umplutură în viziunea lui Ion Zimbru, care a văzut în ele o paradă de diminutive, o ironie ieftină, o punctuaţie defectuoasă şi nu în ultimul rând un umor năclăit în lucruri parazitare.
Cristinei Dobreanu i-au plăcut Treburile filozofale, care alcătuiesc o parabolă frumoasă, nu neapărat ironică, mai degrabă contrastantă. Sfârşitul este mai detensionat decât textul în sine (cu alte cuvinte, Nicoleta foloseşte tehnica anticlimaxului). Textele, deşi nu sunt lucrate prea mult, sunt scrise fin, deşi le-ar trebui probabil mai multă detaşare şi limpezime. Una peste alta, scriitura Nicoletei este plastică, artistică, deci plăcută.
Monicăi Harhas nu i-au plăcut finalurile textelor Valuri şi Treburi filozofale, dar a observat construcţia ambivalentă a acestora: un plan de suprafaţă, naiv şi infantil, dublat de un plan profund şi dureros. Textele sunt închegate, cursive, sigure şi antrenante, cu mici minusuri.
Nona Tatiana Ciofu observă că Aşteptările reuşesc să transmită sentimentul care se vrea transmis, în timp ce celelalte texte nu. Nona îi recomanda Nicoletei mai multă atenţie la detalii şi consideră că Treburile filozofale sunt scăpate din frâu din cauza neglijenţei faţă de text.
Mihaela Boboc consideră că textele sunt atrăgătoare şi pun lectorul pe gânduri, iar autoarea comunică mult mai bine pe partea de poezie. În Treburi filozofale sufletul copilului este perceput cu toată naturaleţea şi sinceritatea disponibilă iar elementele emergente universului construit sunt bine închegate în jurul protagonistului.
Majoritatea discuţiilor nu mai pot fi transcrise din acest punct, polemica referitoare la folosirea diminutivelor şi a celorlalte elemente narative din Treburi filozofale fiind purtată mai degraba prin tehnici oratorice falacioase sau pur şi simplu prin argumente fizice.
Ultimul mohican al serii, Adrian Haidu, pornind de la premiza că orice text care stârneşte discuţii atât de aprinse are ceva bun în sine, a precizat că indiferent dacă textele sunt slabe sau nu, sunt mai bune decât destul de multe alte texte care s-au citit la cenaclul nostru. Astfel, Valuri trimite la o patologie care guvernează de la început şi până la sfârşit povestirea, ca în romanele lui Blecher, dar într-un stil mai light. Dialogul creat în Aşteptări aduce aminte de filmul A serious man, atât prin prismă filosofică dar şi religioasă. Totuşi, textul Treburi filozofale se distinge de celelalte, poate şi datorită faptului că are un ceva catchy, şi de aici vine şi impresia de kitsch. Decizia de a folosi preponderent diminutivele este discutabilă,  chiar condamnabilă. Ne putem gândi la câte a avut de îndurat poeta Simona Popescu din cauza utilizării prescurtărilor copilăreşti de cuvinte. Un contraexemplu în acest sens ar fi, poate, calea poetică aleasă de Nina Cassian, care, optând tot pentru această viziune naivă a poeziei, a găsit un motor liric foarte creativ via limba spargă. Poate că acesta ar fi modelul pe care Nicoleta ar trebui să-l urmeze. Alte discuţii teoretice legate de tehnica folosită de autoarea Treburilor filozofale s-ar putea lansa în jurul romanului Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, a lui T. O. Bobe, care, iarăşi, ar fi un model bun pentru Nicoleta.
Adrian Haidu respinge reproşul lui Dimitrie Lupu, care consideră textele „nerezolvate”, deoarece Haidu vede în acest reproş idee aristotelică a reprezentării întregului în artă, pe motiv că nimănui nu-i place un lucru incomplet. Tot respectul pentru Aristotel, dar e greu de crezut că mai crede astăzi cineva în genurile pure sau în mimesisul aristotelian. De altfel, e greu de precizat ce este incomplet în textele Nicoletei. Poate că dimensiunile reduse ale acestor texte creează falsa impresie de nefinalizare, sau poate chiar tehnica anticlimaxului. Studiind mai atent Treburile filozofale, ajungem chiar la concluzia că textul are o încheiere circulară: filosofia se termină în momentul în care copilul este chemat la masă, proiectând astfel teoria piramidei nevoilor umane a lui Maslow, conform căreia filosofia (cu care începe textul) se situează pe cea mai înaltă treaptă a nevoilor, iar nevoia de a mânca (cu care se încheie textul) pe cea mai de jos treaptă.
Una peste alta, a fost o seară palpitantă. Vinerea viitoare ne va citi Claudia Samoilă.

Cronică de Adrian Haidu

sâmbătă, 20 martie 2010

Ion Zimbru versus Adrian Haidu

Fals interviu

E nevoie, nu e nevoie de cenaclu

Adrian Haidu: E nevoie de cenaclu?
Ion Zimbru: Nu. Da.
Adrian Haidu: E nevoie de cenaclul Noduri şi semne?
Ion Zimbru: Eu nu am nevoie să înţeleg atâta vreme cât nu ştiu.

Generaţii şi alte accidente genetice

Ion Zimbru: Am impresia, din felul în care vorbiţi, că dumneavoastră vă consideraţi o generaţie?
Adrian Haidu: Da. Da.
Ion Zimbru: Eu nu sunt o generaţie. Sunt mai degrabă un accident genetic.Mai bine zis, o catastrofă genetică.
Adrian Haidu: Da, dar orice accident genetic se petrece într-un anumit context, într-un anumit timp, într-o anumită, să-i spunem, generaţie, fără să accentuăm prea mult cuvântul ăsta. Corect ar fi fost să fi spus: Sunt un accident genetic al generaţiei mele.
Ion Zimbru: Nu. Indiferent de timp, spaţiu şi generaţie, îmi permit să spun ce zicea şi poetul Ioanid Romanescu – Poezia, ca şi pescuitul: la un capăt un cârlig, la celălalt capăt un idiot. Nu peştele e important, ci pescarul; dacă-ţi intră poezia în sânge, devii incurabil; ori piatra de cap, ori capul de piatră; oricum, se merită să pierzi cu un asemenea stăpân.

Fără mentori suntem ca o virgulă între subiect şi predicat

Adrian Haidu: Să vorbim despre mentori. Ce mentori... sau, de ce mentori... de fapt, orice despre mentori.
Ion Zimbru: Fără mentori suntem morţi. Chiar dacă ne dăm autodidacţi. Mentorul ne învaţă că talentul e zero fără instrucţie, că respectul pentru acurateţea limbii române nu face doi bani dacă punem virgula între subiect şi predicat.

De ce iubim manelele

Ion Zimbru: Crezi că există un război între generaţii poetice?
Adrian Haidu: Da. Clar. Deşi război sună prea dramatic. Mai degrabă un conflict. Mereu există astfel de conflicte, cu atât mai mult azi din nişte motive care, până acum, nu aveau cum să fie atât de accentuate. Noi trăim cu un fel de frustrare inoculată din naştere de către predecesori, poate chiar de părinţi. Trăim cu nişte confuzii în tot ceea ce priveşte arta (şi nu numai arta). Trăim cu impresia că am fost crescuţi prost, haotic chiar.
Ion Zimbru: Nu, nu există niciun conflict între generaţii poetice. Numai o aparentă diferenţă de mentalitate pare că impune bariere între cei care găsesc inefabilul, între mine şi Haidu. Moartea mea nu este egală cu moartea lui Socrate. Sau cu a ta. Stagnarea în creaţie e necesară. Chiar şi Universul se odihneşte. Indiferent de generaţie, poetul nu trebuie să dea vrabia din mână pe cea din par. De aia linia dreaptă e un cerc odihnindu-se iar Dumnezeu este femeie.
Adrian Haidu: În primul rând, noi nu folosim cuvinte mari (inefabil, de exemplu), dintr-o pudoare autoindusă.
Ion Zimbru: Pudoarea devine frică.
Adrian Haidu: Poate. Ne plac lucrurile simple, dar e vorba despre un alt fel de simplicitate, pe care, la o adică, nu prea o înţelegem. Trăim cu senzaţia că până la urmă cultura e un vânat jupuit de toţi înaintea noastră, din care nu au mai rămas decât foarte puţine chestii. Suntem hiene şi căutăm cultura acolo unde ceilalţi nu au găsit-o şi chiar ne place asta, mai ales că de cele mai multe ori chiar o găsim. Suntem exploratori pe un teren mereu virgin, ca în Star Trek. De asta ne plac manelele, de exemplu.
Ion Zimbru: Mie nu-mi plac manelele în niciun sens.
Adrian Haidu: Nu e teribilism, e doar a înţelege altfel lucrurile, nu neapărat mai bine, cât mai interesant.
Ion Zimbru: Asta îmi aminteşte de două versuri populare: Aşa merge de frumos/ de parcă merge pe jos.

Mens sana in corpore sano

Ion Zimbru: Eşti sănătos?

vineri, 19 martie 2010

Posibilitatea unei istorii literare a lumilor ficţionale, sau despre cum înţelegem noi cutremurele

De Emilian Ghelase
Pornim în această "lucrare" de la o întrebare rămasă fără răspuns la un curs (deşi plecând mai repede în acea zi, s-ar putea să mă înşel): Cum se poate construi o istorie literară a unei lumi ficţionale sau o istorie literară din lumi ficţionale? Înainte de a începe demonstraţia, începem cu un mic exemplu anecdotic, care îşi va dovedi importanţa pe parcurs. Apelăm la acesta pentru a scurta o expunere de altfel destul de schematică şi plictisitoare despre ficţiune, societate şi realitate, determinările şi relaţiile dintre ele.
Povestioara este despre un cutremur, căci ce poate fi mai real şi mai cinstit decât o mişcare a pământului, dezordonată, liberă de orice intervenţie umană şi incontestabilă ca rezultat? Să presupunem că un om petrece o după-amiază liniştită singur în camera sa. La un momentdat simte o mişcare puternică, o zgâlţâială. Cum cel mai probabil mişcarea aceea fusese cauzată de un cutremur (în realitate chiar fusese un cutremur, unul mic fără efecte vizibile), omul nostru se sperie. Dar sperietura nu e cauzată de cutremur, în acel moment individul nu are cum să fie sigur de mişcarea telurică. Apoi, cum este un individ raţional şi cu oarecare cunoştinţe despre cutremure (sunt evenimente rare, cu urmări dezastruoase, prin urmare de nedorit şi cu un grad mare de improbabilitate) primul lucru pe care îl va face va fi să-şi strige nevasta, dacă ea se află într-o cameră vecină, sau să sune un prieten dintr-o zonă apropiată. Nu cutremurul (care de altfel chiar s-a întâmplat şi a şi trecut) îl sperie, din moment ce nu e sigur că s-a întâmplat, ci gândul că mişcarea ce i-a întrerupt siesta poate fi un cutremur. Deocamdată ne aflăm în zona indeterminatului. De fiecare data, chiar şi în faţa celui mai clar element al realului, avem nevoie de o confirmare venită de la altcineva. În linii mari, această neîncredere în real şi în capacităţile noastre de înţelegere a lui conduc la formarea societăţii. Abia atunci când i se confirmă cutremurul, sau când personajul nostru intră în contact cu aceeaşi nelămurire a prietenului sau soţiei, cutremurul devine real, deşi acesta se petrecuse în realitate. În lipsa unei confirmări din partea societăţii, acest cutremur, oricât de real poate fi, nu există, e doar o părere, o formă de ficţiune. Însă, dacă nu va primi răspunsul aşteptat „Da, şi tu ai simţit?”, omul, trezit brusc, se va linişti, totul a fost în mintea lui. Proiectase o mică lume ficţională care în urmă cu cinci minute fusese lovită de un cutremur.  
Urmând lui Dalibor Tureček, pornim de la observaţia că „textele literare sunt ancorate într-un context istoric concret şi deschid astfel posibilitatea punerii lor într-un context istoric literar”. Această afirmaţie, care trebuie luată ca atare, aşa cum ni se şi indică, conţine în ea problema lucrării lui Tureček: istoria literară poate fi reconstituită şi în/prin peisajul teoretic contemporan. Ajungem însă la întrebarea pe care ne-o pusesem şi la curs: Cum o facem? Cum trebuie sau cum poate arăta o istorie a literaturii bazată pe o teorie a lumilor ficţionale? Mai mult, ce corpus de texte (reprezentări ale lumilor ficţionale) îşi va selecta această nouă orientare a istoriei literare? Altfel spus, şi vulgarizând totodată, se poate, istoria poate cuprinde această teorie, îi este chiar utilă, dar cum se face?
Realitatea este un construct social prin toate atributele ei: istorie, tradiţie, valori estetice sau ficţiune. Scurta enumeraţie de mai sus este de fapt o listă de instituţii. Ea se construieşte în societate după anumiţi parametri sociali - constituirea unei comunităţi ce construieşte, accesează şi permite accesul în instituţiile sale. Accesul este tot timpul dublat de prezervarea lor. Astfel continuitatea accesului (integrarea de noi membri după ce au fost intruiţi pentru acest accces) conduce spre o circularitate a constructului cultural. Această circularitate (ce poate fi privită drept vicioasă) este una de tipul: „Societatea este un produs uman. Societea este o realitate obiectivă. Omul este un produs social” (Berger, Luckman, 89). Şi societatea are desigur o istorie indestructibil legată de relaţia de mai sus. Se aplică însă modelul dacă înlocuim societatea (realul) cu ficţiunea. Ficţiunea este un produs uman. Ficţiunea este o realitate obiectivă. Omul este un produs fictiv. Prima afirmaţie nu poate fi decât adevărată, normele lumii reale şi le bon sens o confirmă dacă nu cumva chiar o impun. Ficţiunea însă este o realitate particulară, sau subiectivă. Dacă aprobăm această a doua afirmaţie, a treia devine necesară în exact forma la care am ajuns. Omul este un produs fictiv (al ficţiunii ca produs uman reprezentând o realitate particulară), sau cel puţin poate fi şi aşa. Ducând paralela mai departe, putem afirma că şi lumile ficţionale, caracterizate printr-o realitate alternativă la fel de reală cu cea a lumii comune, se pot subscrie istoricităţii, prin urmare şi instituţiile ce creează realităţi alternative, literatura în cazul nostru.
Dacă in relaţia logică subliniată mai sus avem, ca-n orice silogism de altfel, un termen comun care să asigure coerenţa structurii, nu putem decât să ne întrebăm care ar fi nucleul, partea comună în descrierea istorică a unei realităţi alternative. Mai mult, sunt aceste lumi ficţionale independente, sau realităţile particulare ce le designează sunt entităţi închise pentru alternativele lor? Literatura infirmă izolarea lumilor ficţionale (literare) şi confirmă faptul că acestea comunică, se intersectează şi se multiplică.
Exemplul cel mai la îndemână este Don Quijote, înţelegând prin acesta nu titlul unei cărţi sau numele personajului ei principal, ci realitatea particulară pe care Cervantes o instituie prin acestea. Al doilea volum vine pentru a-l apară pe primul, pentru a apăra lumea ficţională de o intruziune neacceptată (autorul care scrie al doilea volum pentru a se bucura de succesul cu care a fost întâmpinat primul, astfel aplicând lumii ficţionale reprezentate de Don Quijote logica romanului cavaleresc, deturnând astfel logica internă a realităţii impuse de Cervantes.) După al doilea volum, oficial şi acceptat, putem să îl mai amintim pe Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, sau repovestirea făcută de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote, şi mai noul roman al lui Andres Trapiello Când a murit Don Quijote. Toate aceste rescrieri sunt recunoscute şi acceptate - de autor în timpul vieţii sale, sau, ulterior, de public sau de insiderii câmpului literar - şi în acelaşi timp se supun regulilor realităţii create de autor, asigurând statutul particular şi coerenţa lumii ficţionale literare.  
Acesta e doar un exemplu al coerenţei istorice a lumii ficţionale literare. Putem să mai identificăm alte două (cel puţin deocamdată). Un alt exemplu de coerenţă istorică vine dinspre genul literar: utopia este cel mai facil exemplu. Toate utopiile construiesc o lume ficţională, mai mult, acest gen literar foloseşte o logică comună în ce priveşte construcţia. A treia exemplificare a istoricităţii lumii ficţionale vine dinspre curentele literare. Orice poet romantic este determinat şi caracterizat de caracteristicile romantismului. Romantismul însuşi este o formă de lume ficţională. Chopin, Eminescu, Mickiewicz sau Goethe din Suferinţele... nu poate fi posibil în afara unei realităţi a romantismului. Realitate care, în timpul în care îi reprezintă, este creată de fiecare nou participant.  
Observăm astfel că istoria literară are material suficient şi nu întâmpină nicio dificultate în a recrea o lume ficţională, procesul de reconstituire nefiind nici măcar atât de îndepărtat de istoria literară în sensul ei comun şi tradiţional. Ceea ce ar fi imposibil însă de reconstituit ar fi o istorie (naţională sau nu) de la origini până în prezent. Criteriul de coeziune pentru o astfel de istorie totală este unul mult prea lax. Limba, criteriu naţionalist şi segregaţionist, presupune o pierdere importantă a unei istorii a lumilor ficţionale. De altfel, limba în care un text este scris nu poate susţine o coerenţă internă a unei istorii. Tratate lingvistic, de amintit aici critica adusă de Toma Pavel structuralismului, operele sunt separate de mediul lor social. Novalis sau Hölderlin nu îi mai spun nimic lui Eminescu, decât la stadiul anecdotic şi ca remarcă a criticului literar, nu a istoricului literaturii însă. Asta pentru că literarul este mai mult decât lingvistic.
O istorie literară a lumilor ficţionale îi va cuprinde pe Balzac şi pe Sue, lucru pe care societatea franceză îl făcea spre adânca mâhnire a lui Balzac şi în dezavantajul scriitorului ce va fi păstrat ulterior de canon. (Mauroisa, 1965). Asta pentru că literarul este mai mult decât estetic. Cei doi scriitori împart aceeaşi lume ficţională. Spre deosebire de exemplul adus prin Cervantes, această lume determinată de coordonatele Franţa, Paris, prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu e o creaţie individuală care să se transforme într-o realitate aprobată de tradiţia ce-i va urma, ci este însăşi realitatea dată de suma elementelor Franţa, Paris, prima jumătate a secolului al XIX-lea. Trebuie observat însă importanţa realismului, un alt termen, de data aceasta un curent literar, ce trebuie adăugat listei de determinanţi ce se constituie în realul perioadei istorice avute în vedere.  
Aşa cum sublinia Tureček citându-l pe Doležel, literaturitatea nu este determinată exclusiv de limbaj şi de funcţia estetică. Am încercat aici să propun trei modele de funcţionare a istoriei literare incluzând lumile ficţionale: un gen literar (utopia), un curent literar (romantismul) şi o operă literară particulară (Don Quijote). Aşa cum am observat, toate aceste exemple se caracterizează prin crearea unei lumi ficţionale şi prin creaţii în interiorul lumii ficţionale specifice.



Bibliografie:
Berger, L. Peter, Luckman, Thomas, "Construirea socială a realităţii", Editura Art, Bucureşti, 2008
Maurois, Andre, "Prometeu sau viaţa lui Balzac", Editura Univers, Bucureşti, 1972
Pavel, Toma, Lumi ficţionale, Editura Minerva, Bucureşti, 1992
Tureček, Dalibor, "The Theory of Fictional Worlds", Aesthetic Function, and the Future of Literary History, Style, Volume 40, Number 3, Fall 2006

şi cărţi doar amintite, dar de care poate luăm cu toţii aminte:
Andres Trapiello, "Când a murit Don Quijote", Humanitas, Bucureşti, 2005
Miguel de Unamuno, "Viaţa lui Don Quijote", Humanitas, Bucureşti, 2004
Jorge Luis Borges, "Pierre Menard, autor del Quijote" (sau în engleză, cum preferaţi) apărut în mai multe cărţulii ale autorului. Ficciones, 1944, cea mai celebră.
Evident, "Don Quijote" al lui Cervantes, Humanitas, recomand traducerea lui Sorin Marculescu.  

Pentru Lumi Ficţionale, Recomandăm cu căldură: Toma Pavel, "Lumi ficţionale",
Lubomir Dolezel, "Heterocosmica" (dacă o găsiţi pe net pe undeva daţi-mi şi mie un semn
Articole de-ale lui Marie-Laure Ryan, Barbara Herrnstein Smith.
Nici nu poţi să ştii cât de captivant este.